Originea economiei de schimb : Steuart vs Adam Smith

Deplangeam in postul meu despre Adam Smith faptul ca  in lucrarea acestuia, "Avutia Natiunilor" (1776) el evita sa citeze lucrarile altor economisti, pentru a asigura probabil cartii lui statutul de "biblie" a economiei de piata.  Astfel, "  cu Adam Smith incepe traditia de tacere in jurul operei compatriotului sau Steuart, traditie pe care Malthus si Keynes sunt deasemenea acuzati ca au perpetuat-o".  (Antoine Rebeyrol, "Marché et marchands chez Sir James Steuart", in Persee, 1982, p.5). Mai trist este insa faptul ca Smith " a scris " Avutia Natiunilor"  cu intentia  ascunsa , insa puternica,  de a ataca economia politica a lui Steuart" . ( Tatsuya Sakamoto," The Rise of Political Economy in the Scottish Enlightenment", 2002, p.5)

 Pentru a contracara teoriile lui Steuart, Smith a evitat asadar cu buna stiinta sa il citeze in cartea lui , asa cum aflam dintr-o scrisoare a acestuia din 1772  adresata deputatului William Pulteney, cel mai bogat om din Anglia la vremea respectiva :

" Am aceiasi opinie cu dumneavoastra despre cartea lui James Steuart.  Fara sa il mentionez macar o singura data, ma felicit  in privinta faptului ca fiecare fals principiu din cartea lui este combatut net si cu claritate in cartea mea" . ( Gilles Dostaler, " Le Combat ..." , p. 76)

Tratatul de Economie Politica (1767), publicat cu noua ani inaintea "Avutiei" de contemporanul sau, James Steuart (1712-1780) ilustreaza pe deplin carentele unor asemenea practici pseudo-stiintifice.

Astfel, potrivit lui Smith - care ar fi vrut ca economia sa dobandeasca acelasi statut stiintific respectabil ca stiintele naturii, precum fizica sau astronomia, spre exemplu - economia de schimb a aparut in urma unui proces natural de adancirea diviziunii muncii, bazat pe existenta la oameni a asa-numitei "predispozitii  de a initia schimburi", prezenta potrivit acestuia intr-o masura mai mica sau mai mare in toate timpurile si la toate popoarele :

" Diviziunea muncii, care ne aduce atatea avantaje, nu este rezultatul intelepciunii umane (...) Aceasta este consecinta necesara, desi lenta si graduala, a unei anumite predispozitii (propensity) inerente naturii umane (...)  ; predispozitia de a transporta, a face barter, de a a schimba un obiect contra altuia" (Adam Smith, "The Wealth of Nations" )

 Odata devenita predominanta, economia de schimb este guvernata de legi imuabile ale pietei, ca cererea si oferta, armonia intre membrii societatii bazandu-se pe echilibrul dintre interesele fiecaruia, conditie indispensabila pentru a putea intretine relatii de schimb .

Nimic mai fals, sustine Steuart in tratatul sau. Potrivit lui, economia de schimb este o constructie institutionala deliberata a clasei comerciantilor, devenita posibila datorita cresterii productivitatii in agricultura si  dezvoltarii sectorului manufacturier. Drept urmare, schimbarea esentiala are loc in sistemul institutional de organizarea productiei. " Nu exista nicio tendinta naturala care sa faca posibila adancirea diviziunii muncii si deci sa faca posibila aparitia unei societati comerciale ca rezultat al naturii umane" , asa cum sustine Adam Smith.  " Pentru Steuart organizatia institutionala pe care noi o numim economie de piata este o constructie artificiala, care are ca origine cererea de produse. (...)natiunile care au dorit, au introdus un "sistem de industrie si comert", in care productia este total administrata de comercianti". (...) Economia Politica a lui Steuart este o stiinta a artificialului ; o stiinta care incearca sa descifreze functionarea unor mecanisme nenaturale si care ajuta la crearea instrumentelor pe care oamenii de stat le adapteaza nevoilor si obiectivelor individuale"  (José Manuel Menudo, "Sir James Steuart on the origins of the exchange economy", 2014, pp. 3-9) :

"( sistemul) de industrie si comert este o abreviere a acestui proces indelungat ; o schema inventata si pusa pe picioare de comercianti, bazata pe principiul castigului, suportata si extinsa printre oameni, respectand principiul utilitatii pentru fiecare individ, sarac sau bogat, pentru orice societate, mica sau mare"  (...)  Comertul si industria isi datoreaza  extinderea ambitiei printilor, care au sprijinit planul de la bun inceput  cu scopul de a se imbogati si deci de a deveni redutabili pentru vecinii lor". ( James Steuart, "Principii de Economie Politica", pp. 1241, 1329).

" In aceasta si consta originalitatea lui Steuart, a carui opera reprezinta singura tentativa cunoscuta de a elabora o conceptie despre piata in care agentii principali sunt comerciantii care urmaresc castigul banesc" . ( Antoine Rebeyrol, " Marché et marchands ...", p. 6).

 Steuart a fost gresit catalogat drept "mercantilist", un termen inventat de altfel de Smith pentru a desemna pe toti cei care se opuneau comertului liber asa cum il preconiza el . In realitate, " Steuart a inceput sa fie ignorat pentru ca principiile sale de economie politica, care puneau accentul pe faptul ca fiecare natiune ,stat, situatie sau istorie sunt diferite nu erau la fel de utile in justificarea expansiunii Imperiului Britanic asa cum a fost cazul cu sistemul universal conceput de Adam Smith". ( Ramos, Aida, "Economy, Empire and Identity : Rethinking the origins of political economy in Sir James Steuart's PRINCIPLES  OF POLITICAL ECONOMY ", teza de doctorat, Notre Dame Indiana, 2007, p. 13) .Chiar daca britanicii au avut asadar tot interesul sa o ignore in favoarea lucrarii lui Smith, cartea lui Steuart a ramas totusi in voga pe continent, in coloniile americane sau Irlanda pana in 1850.

Un alt dezacord major dintre cei doi se refera la rolul statului in economie.  Spre deosebire de Smith, James Steuart a fost un partizan constant al interventiei statului in economie, anticipandu-l astfel pe John M. Keynes. Spre deosebire de Smith, Steuart nu credea nici in laissez-faire in politica economica, nici in existenta "mainii invizibile" care ar permite auto-reglarea pietelor. Astfel, in timpul dezbaterilor privind cresterea pretului graului din vremea sa, Steuart a recomandat interventia statului in vederea stabilizarii preturilor si pentru asigurarea cantitatilor de grau necesare consumului. " El a propus o schema de interventie care aminteste de politica agricola comuna (CAP) care a fost adoptata de Comunitatea europeana". ( Gilles Dostaler, "James Steuart, le combat perdu contre Adam Smith", Alternatives économiques, 5/2010 ( no. 291) p. 76).

Iata insa cum vedea Adam Smith rezolvarea pentru fluctuatiile pretului graului, care generau destul de frecvent  in perioada respectiva  foamete printre salariati: "Smith ne-a facut sa vedem cu claritate faptul ca tendinta naturala intr-un an de foamete este sa priveze de orice tip de munca un numar mare  de muncitori sau sa-i forteze sa lucreze pentru un salariu redus, din cauza imposibilitatii  pentru patroni de a angaja acelasi numar de oameni la acelasi pret ca inainte .  Marirea salariilor ar duce la cresterea numarului de someri si ar insemna sa previna, cum subliniaza  acest autor ( adica Smith) efectele benefice ale unei perioade de foamete moderata, care tinde sa ii faca pe oameni mai muncitori, mai atenti si mai economi" ( Thomas Malthus, "Essai sur le Principe de la Population", p. 63)

Daca Smith considera cresterea productiei ca rezultatul adancirii diviziunii muncii, Steuart si-a concentrat atentia asupra relatiei dintre producatori si consumatori. Producatorii vand toata productia comerciantilor, care satisfac cererea unor clienti din ce in ce mai indepartati de locul productiei,  detecteaza excesele de cerere si oferta de bunuri din teren, transfera aceste informatii producatorilor prin intermediul pietei si evita problemele de aprovizionare care ii pot determina pe consumatori sa achizitioneze marfuri direct de la producatori.

In continuare, Steuart descrie procesul de expansiune comerciala inafara tarii de origine :

"Comertul (activ)  are loc  atunci cand comerciantii, care au  aplicat planul cu succes acasa, incep sa exporte munca conationalilor lor in alte regiuni, care fie ca produc, fie ca sant in stare sa produca, asemenea bunuri de consum (...) ; si  care urmaresc realizarea de vanzari rapide si profituri substantiale . (...) Comerciantii  se vor stradui sa foloseasca orice metoda ca sa  inspire in  acesti oameni  un gust pentru delicatese sau  lucruri rafinate. O abundenta de cadouri fine, constand in obiecte de lux, cat mai adaptate spiritului acestor oameni, vor fi daruite printului si notabililor  tarii. Lucratori vor fi chiar angajati in tara de origine pentru a studia gusturile strainilor si a le satisface dorintele pe orice cale.  (...) Odata cu introducerea banilor intr-o tara, acestia devin, asa cum am observat mai sus, obiectul dorintei pentru toti locuitorii."  ( James Steuart, "Priciples of Political Economy",  cap. V, p. 1236-1249)

Asa cum explica asadar Manuel Menudo, " banii  produc o dorinta generalizata pentru obiecte de lux care conduc la nevoia  de a genera un surplus care sa faca schimbul posibil. De acum individul este subordonat unui "sistem de industrie si comert" care ii pune la dispozitie bunurile de lux dorite si banii cu care sa le cumpere. Rezultatul este economia de schimb in care toate tipurile de posesiuni devin circulante." (Jose Manuel Menudo, p.10)  Sau in formularea lui Steuart, " din analiza acestor principii se pare ca sclavia a avut acelasi efect in vechime in popularea lumii  pe care il are industria si comertul in prezent. Oamenii erau fortati sa munceasca pentru ca erau sclavii altora ; oamenii sunt acum fortati sa munceasca pentru ca sunt sclavii propriilor dorinte " ( James Steuart, Principles, I ; p. 52)

Spre deosebire de Smith, Steuart este mai putin inclinat sa faca apologia societatii de piata, fiind mai interesat in   studiul aspectelor sociale si politice generate de trecerea la acest gen de economie. Sustinand ca "sistemul de industrie si comert" a fost creat si introdus de comercianti si generalizat de suverani, Steuart neaga orice caracteristica naturala a economiei de piata.

Steuart nu credea nici in echilibrul spontan al pietei muncii, preconizand anumite masuri guvernamentale de protectie. Metodele de interventie preferate de acesta erau sporirea cheltuielilor publice si initierea unor programe de investitii publice, anticipandu-l pe Keynes. Facand o distinctie intre moneda reala si moneda de credit, Steuart era de parere ca guvernele trebuie sa stimuleze dezvoltarea monedei de credit si considera ca datoria publica constituie un instrument esential al interventiei statului in economie. (Gilles Dostaler, " Le combat perdu...")

Astfel , Steuart are imensul merit de a-si fi dat seama ca economiile de piata sunt instabile, ca cererea de bunuri poate fi la un moment dat insuficienta pentru a ocupa toata forta de munca disponibila. El a descoperit  asadar primul 
somajul involuntar, care trebuie combatut de politicieni prin masuri de stimularea cererii efective, alt concept inventat de el. In acest sens, il putem considera pe Smith un "economist al ofertei" in sensul actual al notiunii, in timp ce Steuart a fost un "economist al cererii", in sensul keynesian. ( Ikuo Omori, " The Scotish Triangle" in the Shaping of Political Economy : David Hume, Sir James Steuart and Adam Smith" , p. 107).

 Daca renuntam asadar la "povestile nemuritoare" ale lui Smith, Steuart se dovedeste si astazi un ghid util pentru intelegerea aranjamentelor institutionale care au facut posibila  expansiunea economiei globale contemporane ( care se bazeaza , cum stim cu totii, pe institutii ca FMI, Banca Mondiala sau OMC), nu numai a naturii si genezei economiei de schimb. Daca mai luam in considerare si faptul ca in ultimii 30 de ani expansiunea capitalismului mondial s-a desfasurat potrivit unui plan precis, cunoscut sub numele de " agenda de la Washington",  ideile lui James Steuart devin de-a dreptul profetice . Nu in ultimul rand, entuziasmul lui Steuart pentru interventia statului in economie in timp de crize este cat se poate de binevenit pentru economistii heterodocsi contemporani . 

Inchei aici consideratiile mele cu un citat din studiul lui Ikuo Omori despre cei doi( de fapt trei) economisti scotieni :

" Cand istoricii gandirii economice vorbesc de " Triunghiul Scotian" exista tendinta ca acestia sa isi imagineze un triunghi isoscel, cu Smith plasat in varful acestuia. Dar este aceasta configuratie valida ? Cu alte cuvinte, nu este decat Smith adevaratul fondator al economiei politice ? Evidentele sugereaza ca nu este asa. James Steuart indeosebi trebuie recunoscut ca "economistul politic" care a creat primul sistem de economie monetara. Steuart a fost acela care a facut primul ca economia politica sa stea pe propriile-i picioare, independent de politica si de jurisprudenta. Smith i-a urmat exemplul indeaproape in aceasta privinta". ( Ikuo Omori, p.103)

BAZELE INTELECTUALE UTOPICE ( SI FRAUDULOASE) ALE MODERNITATII

Pentru marea majoritate a cercetatorilor din stiintele sociale este un loc comun faptul ca mostenirea intelectuala a modernitatii este dominata de operele lui Adam Smith (1723-1790) si Karl Marx ( 1818-1883), " Avutia Natiunilor "  si "Capitalul". Primul a devenit in ultimele decenii ale secolului trecut sfantul patron al dreptei politice internationale, cel de-al doilea a ramas idolul stangii muncitoresti mondiale. Chiar si in prezent, reprezentantii dreptei republicane din Statele Unite inaugureaza busturi ale lui Adam Smith pe unde pot si se afiseaza purtand cravate cu chipul acestuia, in timp ce presa de stanga ridica in slavi clarviziunea lui Marx in privinta racilelor capitalismului si republica noi editii ale "Capitalului" ...

Din nefericire, ambii ganditori au lasat posteritatii doua conceptii utopice despre societate si modul acesteia de functionare . Atat pentru Smith, cat si pentru Marx, factorul determinant in functionarea si evolutia societatilor umane este strict cel economic . Smith a redus legaturile dintre membrii colectivitatilor la simple raporturi comerciale, guvernate de legile impersonale ale pietei si de celebra " mana nevazuta" . Pentru Marx, suprastructura societatilor este determinata de raportul existent la un moment dat intre fortele de productie  si relatiile de productie. 

Despre Marx si originea criticii capitalismului in opera acestuia am discutat intr-un post anterior. (" Marx, Engels si Buret") . Mai putin cunoscut este faptul ca si Adam Smith a fost acuzat de contemporanii sai ca a preluat multe din ideile sale fundamentale de la economistul francez  Pierre Le Pesant de Boisguilbert ( 1646-1714) . Autorul francez este creditat de cercetatorul Serge Latouche cu meritul de a fi elaborat " prima forma consistenta a teoriei si doctrinei economice liberale" ( Serge Latouche, "L'invention de l'économie", p. 154) . Boisguilbert are deci meritul incontestabil de a fi primul ganditor care " afirma ca comportamentul egoist si maximizator al agentilor economici conduce la echilibrul si bunastarea tuturor  prin simplul joc al fortelor pietei"  (Serge Latuoche, p. 157). Smith va merge mai departe, facand din aceasta ideea centrala a operei sale.  Pentru acesta " piata constituie o lege regulatoare a vietii sociale, nefiind nevoie de interventia legiuitorului". ( Pierre Rosanvallon, "Le capitalisme utopique", p. 46).

Pentru cei care mai au dubii in privinta influentei covarsitoare a lui Boisguilbert asupra lui Adam Smith o sa redau insa un citat semnificativ din opera celui dintai :

" Tot comertul din lume, atat en-gros cat si cel cu amanuntul, chiar si agricultura, nu sunt guvernate decat de interesul intreprinzatorilor , care nu s-au gandit niciodata sa faca un serviciu sau  sa ii oblige cu ceva pe cei cu care fac comert  ;  si carciumarul care vinde vin calatorilor n-a avut niciodata intentia sa le fie util, nici calatorii nu fac voiajul pana la carciuma de grija proviziilor care le-ar putea pierde carciumarul. Este tocmai aceasta utilitate reciproca care fac armonia lumii si  sustine statele  ; fiecare se gandeste la propriul interes in cel mai inalt grad  si cu cea mai mare usurinta de care este in stare. "  (  Boisguilbert, "Factum de la France", 1705, in "Oeuvres completes"  , INED, 1966, pp. 748-749).

Iata insa cum a "transformat" Adam Smith in opera sa citatul de mai sus, care a devenit ulterior  o maxima cunoscuta in intreaga lume  :

"  Noi nu datoram cina noastra bunavointei macelarului, berarului sau brutarului, ci atentiei acordate de acestia interesului propriu "   ( " It is not from the benevolence of the butcher, the brewer or the baker that we expect our dinner, but from their regard to their  own interest"  (Adam Smith, The Wealth of Nations )

Nu in ultimul rand, teoria lui Smith potrivit careia adevarata avutie a natiunilor este munca provine tot din opera lui Boisguilbert, care combate ideea falsa a mercantilistilor potrivit careia aurul si argintul sau intinderea unui stat ii confera acestuia bogatia si puterea ( Boisguilbert, "Dissertation sur la nature des richesses, de l'argent et des tributs, (...) 1707) . Pornind de la ideile lui Boisguilbert, Smith a elaborat si cunoscuta sa teorie a valorii-munca, care a fost ulterior preluata de Marx.

De acelasi "tratament" a avut parte si istoricul si economistul scotian James Steuart (1713-1780), contemporanul lui Adam Smith si buna cunostinta a acestuia. In 1767, Steuart a publicat un tratat de economie , considerat de specialisti ca fiind primul tratat sistematic de economie politica. Noua ani mai tarziu, cand Smith si-a publicat "Avutia Natiunilor", acesta nu face nicio mentiune referitoare la lucrarea lui Steuart, deoarece "nu avea obiceiul  sa fie generos cu predecesorii sai, incusiv cu cei din a caror opere s-a inspirat, nici sa le citeze operele"  ( Gilles Dostaler, " James Steuart, "Le Combat perdu contre Adam Smith", Alternatives Economiques no 291, 2010). 

 Diferenta dintre conceptiile celor doi privind interventia statului in economie este una fundamentala, fiind deplin relevanta si in zilele noastre.  Astfel, in timp ce Smith era total impotriva  - o atitudine impartasita in prezent de economistii ortodocsi neoliberali - Steuart nu credea in capacitatea de autoreglare a pietelor si era partizanul interventiei energice a statului in economie , anticipandu-l astfel pe Keynes. Pentru a contracara teoriile lui Steuart, Smith a evitat asadar cu buna stiinta sa il citeze in cartea lui , asa cum aflam dintr-o scrisoare a acestuia din 1772  adresata deputatului William Pulteney ;

" Am aceiasi opinie cu dumneavoastra despre cartea lui James Steuart.  Fara sa il mentionez macar o singura data, ma felicit  in privinta faptului ca fiecare fals principiu din cartea lui este combatut net si cu claritate in cartea mea" . ( Gilles Dostaler, " Le Combat ..." , p. 76)

 Inchei aici cu un citat din lucrarea lui Pierre Rosanvallon, care exprima o realitate amara, si anume aceea ca marii ganditori ai epocii moderne s-au pretat fara scrupule la preluarea fara atribuire a multora din ideile care  au stat la baza operelor lor, creind in acest fel un precedent pe cat de nefericit, pe atat de periculos :

"  Boisguilbert este prima veriga din acest lant savant  care s-a format succesiv, pana in zilele noastre, prin nume ilustre cum sunt cele ale lui Quesnay, Smith, J.B. Say, Ricardo sau Rossi. Se stie chiar ca  Smith a fost acuzat de mai multi dintre contemporanii sai  ca s-a "imprumutat" deseori de la Boisguilbert, fara sa-l citeze  vreodata" (  Pierre Rosanvallon, "Boisguilbert et la gènese de l'Etat  moderne" revista Esprit, p. 37 )

Marx, Engels si Buret

Am aflat recent de la Valeriu Stanescu ca s-a scos in Romania studiul filosofiei marxiste din programa de liceu. In ce ma priveste, dupa 50 de ani de "marxism pe paine" , nu vad nimic rau in asta.  Aclamat de catre suporterii lui ca un geniu, Marx a fost in realitate un ganditor mediocru, mai ales in domeniile istoriei, economiei si sociologiei, care datoreaza multe din ideile sale fundamentale unor precursori ilustri, dar ramasi relativ necunoscuti publicului larg, ca Eugène Buret ( 1810 - 1842).

Am inceput in 2013 la universitatea Diderot un doctorat pe tema evolutiei ideiilor despre saracie in Anglia si Franta in ultimii 200 de ani. Asa se face ca am ajuns sa consult o lucrare de referinta in domeniu, " Despre mizeria claselor muncitoare din Anglia si din Franta", scrisa de Buret si premiata in 1840 cu 2,500 de franci-aur de catre nou-fondata Academie de Stiinte Morale si Politice din Paris.

Lucrarea lui Buret are aproape 1000 de pagini,  este impartita in doua tomuri si patru parti,  avand o introducere de 100 de pagini scrisa ulterior redactarii ei, in care autorul face o critica virulenta a capitalismului din vremea sa. Tot in aceasta perioada, am avut ocazia sa consult un studiu de specialitate despre influenta majora pe care a avut-o Buret asupra clasicilor marxismului, pe care il anexez mai jos. Autorul lui, François Vatin, este un economist al muncii si sociolog , care functioneaza in prezent ca profesor de sociologie la universitatea Paris Vest Nanterre . La acest studiu se adauga si articolul elvetianului M.M. Cottier din "Nova et Vetera, Revue Catholique Romande "  din 1956 intitulat " O sursa a lui K.Marx si F. Engels : Despre mizeria claselor muncitoare in Anglia si in Franta" , dar mai ales notele japonezului Fumio Hattori, "Marx si Buret"    (Mega-Studien, 1994) , care demonstreaza clar influenta lui Buret asupra lui Marx si Engels.

La patru ani dupa aparitia cartii lui Buret,  F. Engels publica o carte cu o structura si continut similare, "Situatia clasei muncitoare din Anglia"  (1844),  despre care Charles Andler ( 1866-1933), cunoscut militant socialist alsacian si profesor universitar de germana, sustinea inca din 1901 cu argumente solide ca a fost daca nu plagiata, cel putin inspirata de Buret. In aceasta prima carte a "socialismului stiintific" marxist, F. Engels nu face insa nicio referire la Eugène Buret... Anul trecut, am citit la randul meu cu atentie ambele carti si  sunt de acord cu intuitia lui Andler. Aceiasi tematica, structura aproape identica a celor doua carti, acelasi apel la articole de presa (Buret a fost jurnalist) sau  la rapoartele parlamentului englez, etc Cartea lui Engels este insa mult redusa ca dimensiuni si mai saraca in informatii, desi unele sunt  obtinute de autor la fata locului.

Chestiunile sunt mai clare in ce priveste influenta majora a gandirii si ideilor lui Buret asupra lui Marx. Stim astfel gratie "Manuscriselor de la 1844"  , publicate abia in 1932,  ca Marx a fost un cititor asiduu al lui Buret, copiind  in caietele sale ( nu mai putin de 24 de pagini dintr-un total de 200) paragrafe intregi din opera economistului si jurnalistului francez.  Elemente-cheie ale criticii capitalismului la Buret pot fi gasite aproape verbatim si in lucrarile din tinerete ale lui Marx, pana si stilul vitriolant si metaforic folosit de francez.

 Proiectele sociale ale lui Buret din partea a IV-a a cartii sale , care vor fi puse in practica in secolul XX ( crearea caselor de ajutor reciproc pentru salariati, reglementarea duratei de munca, introducerea impozitului progresiv pe venit, impozitarea mostenirilor, reglementarea creditului, dezvoltatrea instructiunii publice a claselor populare, etc) se regasesc printre prevederile de reforme ale celor doi, la care Marx a adaugat nationalizarea pamaturilor si a institutiilor de credit. Pana si expresia de "armata industriala" a capitalismului, provine tot din cartea lui Buret :

"  Razboiul industrial necesita pentru a fi purtat cu succes armate numeroase care pot fi ingramadite intr-un singur loc si apoi decimate . Si nu este nici din devotament, nici din sentimentul datoriei ca soldatii acestei armate suporta oboseala care le este impusa ; o fac numai pentru a scapa de foame (E.Buret)".

Iata  cum descrie Marx aceleasi transformari in Manifestul Partidului Comunist  :

" Industria moderna a transformat micul atelier al mesterului patriarhal in marea fabrica a capitalistului industrial. Mase de muncitori ingramadite in fabrica sunt organizate militareste. In calitate de simpli soldati industriali, ei sunt supusi supravegherii unei ierarhii intregi de subofiteri si ofiteri "( K.Marx).

Desi Marx era convins de faptul ca revolutia industriala marca inceputul unei noi epoci istorice, cea capitalista, Buret considera capitalismul ca pe o varianta a feudalismului, o perioada din istoria omenirii pe care el o supranumeste "feudalism industrial" . Aceasta viziune va fi impartasita in secolul XX de celebrul economist austriac Joseph Alois Schumpeter ( 1883-1850) , care nu vedea in capitalism altceva decat faza de descompunere a societatilor feudale. Salariatul modern, sustinea Buret, este numai in aparenta liber sa-si vanda capitalistului serviciile. In realitate, avem de-a face cu o forma de "servitute mascata", deoarece muncitorul este fortat sa munceasca pentru capitalist, alternativa fiind pentru el aceea de a muri de foame. Marx si-a batut capul 20 de ani cu aceasta dilema a statutului numai in aparenta liber al salariatului, fara ca sa o poata rezolva satisfacator niciodata :

" Organizarea naturala a Evului Mediu este feudalitatea. Daca noi suntem acum intr-un Ev Mediu industrial, este evident ca  razboiul permanent de interese si forte industriale se va termina prin constituirea unui nou regim feudal. (...) Acumularea capitalurilor intr-un numar mic de maini, aparitia acestor mari entitati mercantile pe care le denumim capitaliste, nu corespund oare ele in mod natural modului in care s-au constituit acele familii privilegiate din timpurile feudale care absorbeau in profitul lor propriu toata independenta si toate drepturile ? ( E. Buret)".

Spre deosebire de Marx, Buret - urmat exact un secol mai tarziu de Karl Polanyi ( 1886-1964) - refuza sa accepte fictiunea potrivit careia munca poate fi considerata de economisti ca o marfa oarecare, care poate fi vanduta si cumparata liber pe piata, pretul ei fiind stabilit numai in functie de cerere si oferta. Astfel, daca muncitorul nu este realmente la fel de liber sa-si vanda munca capitalistului si ea nu poate fi artificial separata de persoana sa, intreg esafodajul conceptual pe care si-a construit Marx teoria exploatarii capitaliste se prabuseste lamentabil. Pentru a evita aceasta, Marx a fost nevoit sa inventeze un concept teoretic nou, acela al " fortei de munca" . Muncitorul nu isi vinde asadar munca capitalistului, ci numai forta sa de munca, un artificiu pur teoretic care nu rezista insa unei critici serioase a teoriei economice marxiste. 

La fel ca Marx, Buret credea ca va sosi un moment in evolutia capitalismului cand acesta va fi depasit. In viziunea sa insa, nu dezvoltarea fortelor de productie - a infrastructurii - cum credea Marx, va fi aceea care va provoca schimbari ale "suprastructurii" ideologice a societatii de tip capitalist, ci invers. Astfel, avansurile din stiintele sociale si morale vor fi adevaratele motoare ale schimbarilor sociale viitoare. Prin descoperirea adevaratelor cauze ale mizeriei sociale, spre exemplu, perenizarea acestei stari de lucruri va deveni inacceptabila pentru societate, in acelasi mod in care crestinismul a facut imposibila  perpetuarea sclaviei in antichitate.

 Buret se mai deosebeste de Marx si prin faptul ca nu este favorabil revolutiei. Buret este intradevar ganditorul care s-a opus proiectelor socialistilor utopici ( printre care ar trebui de fapt sa il includem si pe Marx !) de refondarea din temelii a societatilor capitaliste pe alte baze :

" Nu este vorba sa gasim o alta forma de proprietate absolut diferita de  cea pe care o cunoastem din experienta, ci este vorba de a distinge proprietatea de abuzurile sale, si sa facem in asa fel incat, cu ajutorul unor institutii  echitabile, toate genurile de proprietate sunt in egala masura accesibile celor ce muncesc"  (..) " este necesar sa garantam dreptul la existenta impotriva exagerarilor dreptului de proprietate, care face necesara interventia sociala pentru a-l limita (E.Buret) ".

Si totusi, cu toata influenta majora exercitata de conceptiile si ideile lui Buret asupra gandirii si operei clasicilor marxismului, K. Marx nu il citeaza pe acesta decat o singura data, supranumindu-l doar "un francez" ...

http://www.cairn.info/revue-du-mauss-2001-2-page-237.htm

INCOTRO SE INDREAPTA EUROPA ?

Crizele din Grecia sau Ucraina ne reamintesc tuturor cat de imperfecte sau de-a dreptul nefunctionale se pot dovedi in practica constructiile supra-statale sau cele nationale de pe continentul nostru.

Dupa incheierea razboaielor religioase din secolul XVII (Westfalia, 1648), istoria politica europeana a ajuns sa fie dominata in ultimele doua secole de confruntarea dintre doua principii de organizare al statelor, cel multi-etnic si cel national, specific tarilor de la periferia vestica a continentului, ca Anglia sau Franta.

Timp de secole principiul prevalent de organizare politica a continentului fusese cel multi-etnic, intruchipat de constructii imperiale ca Austro-Ungaria ( Italia, Cehia, Slovacia,Ungaria,Slovenia, Croatia, parti din Polonia in centrul continentului, Tarile de Jos si temporar Spania) imperiul Rusiei (in estul Europei si o mare parte a Eurasiei) sau imperiul Otoman ( in peninsula balcanica, Serbia, Principatele romane, Ungaria, Orientul Mijlociu si Maghreb).

Toate aceste imperii reuneau sub o singura conducere politica centralizata ( a imparatului de a Viena, tarului Rusiei sau sultanului din Istanbul) locuitori de rase si religii diferite, care erau supusi insa acelorasi legi si erau administrati de functionari imperiali care dadeau socoteala numai suveranului, desi in centrul Europei austriecii au permis pastrarea unor forme traditionale de autonomii locale. Ceea ce le-a pregatit prabusirea a fost inabilitatea acestora de a amplifica reformele economice de tip capitalist, care ar fi favorizat din punct de vedere politic burghezia.

Intre cele trei imperii au existat conflicte militare permanente , insa ele nu au avut niciodata caracterul devastator al conflagratiilor din secolul XX, fiind o afacere intre militari de profesie desfasurate IN EXTERIOR, la periferia acestora. Razboaiele erau de regula de scurta durata si erau automat urmate de negocieri de pace, incheiate relativ rapid intre diplomati de cariera.

Ascensiunea burgheziilor nationale din secolele XVIII si XIX si promovarea democratiei, avansata in principal de francmasonerie: au erodat baza economica si stabilitatea sociala a acestor imperii, subminandu-le si politic in numele principiului de organizare pe baze nationale al statelor europene. Nationalismul a devenit astfel arma de predilectie a burgheziilor in plina dezvoltare a continentului in lupta acestora de subminarea monopolului politic detinut pana atunci de reprezentantii clasei nobiliare.

Reprezentantii intelectuali ai burgheziei au inceput asadar sa mobilizeze la lupta masele populare pentru organizarea tuturor statelor europene pe baze nationale. In acest scop, imperiile mentionate mai sus au fost prezentate drept frane in calea progresului si principiul de organizare pe baze multi-etnice care le caracteriza pe acestea drept contrar dreptului de auto-determinare al popoarelor, prezentat drept sacrosanct.

Procesul efectiv de inlocuirea statelor multi-etnice de tip semi-feudal cu state moderne organizate pe principii nationale a inceput in secolul XIX si a culminat in secolul XX, cand in urma victoriei Antantei (adica in principal a Angliei si Frantei, state nationale) asupra Puterilor Centrale a triumfat principiul auto-determinarii, imperiile disparand din istoria europeana . ( Procesul aparitiei statelor organizate pe criterii etnice a continuat pana in ultimul deceniu al secolului trecut, cand s-au format Croatia, Slovenia, Muntenegru, Kosovo, Ucraina, Cehia sau Slovacia) .Statele nationale nou-aparute au adoptat si un sistem economic preponderent capitalist, diferit de sistemul economic de tip feudal.

S-ar putea crede ca triumful principiului organizarii statelor europene pe baze nationale asupra imperiilor multi-etnice a condus la o noua epoca de prosperitate si pace in istoria continentului. Din nefericire, lucrurile s-au petrecut exact pe dos. Pietele de desfacere imperiale s-au fragmentat in piete nationale, prea mici in multe cazuri pentru a sustine o activitate economica profitabila . Statele mai mari ale continentului au intrat in competitie unele cu altele pentru sursele de materii prime, asa cum s-a intamplat cu Germania,Anglia si Franta, samd.

Razboaiele dintre natiuni sau grupuri de natiuni s-au mutat IN INTERIORUL statelor beligerante, ideea fiind aceea de a devasta economia adversarului si de a demoraliza populatiile civile, care in secolul XX a ajuns sa fie victime in masa ale partilor aflate in conflict. Confruntarile armate au capatat un caracter devastator, facand milioane de victime, durand ani de zile , distrugand in mod durabil economiile statelor beligerante si decimandu-le practic populatia.

Minoritatile etnice au suferit cumplit, unele fiind la randul lor aproape decimate in numele nationalismului triumfator, mai ales in peninsula balcanica. Schimburile de populatii intre nou-aparutele state nationale au obligat milioane de oameni sa-si abandoneze zonele geografice pe care stramosii lor le ocupau de cateva mii de ani, ca de exemplu grecii expulzati de Ataturk din Asia Mica sau turcii din Grecia si Bulgaria, in cursul anilor 20 ai secolului trecut. Anumite minoritati etnice (bascii, secuii, kosovarii), care nu au fost decimate sau stramutate, nu s-au recunoscut in noile proiecte nationale ale majoritatii si au initiat actiuni separatiste, unele capatand caracter violent sau provocand interventii armate (Kosovo, 1999).

Daca suntem de acord cu o abordare ciclica a evolutiei istorice, faramitarea imperiilor intr-o multitudine de state nationale din epoca moderna isi are corespondentul in faramitarea statelor medievale europene aparute in urma prabusirii imperiului roman. Statele nou-aparute pe ruinele imperiului roman aveau la randul lor un sistem economic nou, feudal, care a inlocuit sistemul economic antic, bazat pe munca sclavilor. Aceasta faramitare a durat pana in secolul XIII in Anglia si Franta si pana in secolul XIX in Germania si Italia, desi ambele faceau nominal parte din Sfantul Imperiu Roman de limba germana, al carui imparat era in acelasi timp si imparatul Austriei.

Dupa infrangerea Germaniei din 1945, s-a facut deci resimtita nevoia unificarii pietelor nationale intr-o piata europeana comuna, pentru a facilita dezvoltarea economica si a evita pe viitor conflictele militare dintre statele nationale. Piata comuna s-a dovedit o constructie de succes, ceea ce a determinat lideri politici europeni sa promoveze ideea federalizarii politice a statelor membre, moneda unica aparuta in anul 2000 fiind un pas in aceasta directie. Al doilea pas a fost adoptarea in 2010 a unei constitutii comune.Daca apelam din nou la teoria evolutiei ciclice in istorie, aceasta incercare de reunificare economica si politica a statelor continentului prezinta unele similitudini cu imperiul creat de Charlemagne in secolul IX.

Uniunea Europeana care a rezultat in urma acestor acorduri este insa departe de a fi pe placul tuturor. Exista in prezent o confruntare acerba intre TREI principii de organizare politico-administrativa, cel regional, cel national sau cel comunitar de tip federalist. La o suta de ani de la declansarea primului razboi mondial, putem constata ca a fost infinit mai simpla organizarea asasinarii unor capete incoronate sau distrugerea unor imperii decat realizarea unei noi constructii supra-statale care sa aiba macar jumatate din soliditatea sau supletea celor anterioare.

Regionalistii considera structurile administrative mai vechi ca judetele sau statele nationale ca perimate si opteaza pentru o organizare pe baze regionale, noile regiuni urmand sa dea socoteala numai Bruxelles-ului. Miscarea regionalista este sustinuta de conducerea politica comunitara, care are deasemenea ca obiectiv slabirea si eventual disparitia in timp a statelor nationale.

Nationalistii, in frunte din nou cu Anglia si Franta, considera ideea monedei unice si a adancirii integrarii politice pe continent drept toxica pentru natiunile lor, de unde si succesul unor partide politice ca UKIP sau Frontul National.

In fine, federalistii in frunte cu Germania si avand ca reprezentati lideri politici ca Jean-Claude Juncker, actualul sef al Comisiei Europene, considera ca depasirea dificultatilor economice care afecteaza actualmente UE nu poate avea loc decat prin adancirea integrarii politice pe continent. Democratia pare sa fi ajuns optionala in planurile germane, daca este sa luam de bune recentele declaratii (15 aprilie a.c.) ale ministrului german de finante Wolfgang Schauble de la Washington, care s-a plans auditoriului sau ca reforma pietei muncii din Franta este " blocata " de parlamentul francez, considerat de acesta ca o piedica in calea "progresului" reprezentat de generalizarea politicilor de austeritate pe continent...

In ceea ce ma priveste, cred ca numai evolutiile viitoare vor fi in masura sa ne ajute sa stabilim care sunt formele optime de organizare politica a continentului. Nu fara temei, grecii cred ca UE este dIrect responsabila de gravele probleme pe care le au in prezent, via politici de austeritate neinspirate impuse cu de-a sila.

Din motive oarecum diferite, nationalistii englezi sau francezi le impartasesc opiniile si militeaza pentru o limitare drastica a imixtiunii UE in politica interna a statelor membre si pentru intarirea rolului statelor nationale.

Statele din nordul continentului, in frunte cu Germania, sunt la randul lor impotriva unui tip de federalizare care presupune transferuri permanente de resurse catre statele din sud, mai putin dezvoltate industrial, dupa modelul federalist oferit de SUA.

In fine, statele nationale mai noi sau mai vechi sunt confruntate si cu separatistii din Flandra, Scotia sau Catalonia, care doresc desprinderea pe criterii etnice a regiunilor ocupate de flamanzi, scotieni sau catalani , negand deci autoritatea statelor nationale din care au facut pana acum parte.

Ce combinatie de forte va iesi invingatoare si ce maniera de organizare politica a continentului nostru se va impune in cele din urma este insa dificil, daca nu imposibil de prevazut in prezent

Ideologia pietei distruge universitatile britanice

De la reformele pro-piata initiate de Thatcher pana in prezent, universitatile britanice - pana nu demult printre cele mai reputate din lume - au ajuns sa refuze finantarea adecvata a facultatilor umaniste. Desi industriile culturale (muzica, film, teatru ) au generat in 2014 venituri de £ 77 de miliarde pentru Marea Britanie, studiul si predarea literaturii, limbilor straine, muzicii, teatrului, artelor plastice, istoriei  sunt sistematic descurajate si subfinantate. 

Politicienii europeni  - care , in treacat fie spus, au toti calificari academice in stiinte sociale sau umaniste, cu exceptia Angelei Merkel si mai nou a lui Iohannis - par sa considere ca Anglia are nevoie acum numai  de mai multi ingineri, matematicieni, chimisti sau fizicieni. "Desfigurarea educatiei universitare" (Marina Warner) in numele ideologiei pietei pune astfel in pericol sute de ani de acumulari de experienta si tezaurul cultural al natiunilor, lipsind societatea de specialisti creativi, capabili de inovatie si de gasirea de solutii noi la marile probleme cu care se confrunta in prezent nu numai Anglia, ci intreaga omenire.

Paradoxal este insa faptul ca pana si autoritatile chineze, care timp de decenii au optat pentru o educatie universitara axata pe predarea stiintelor exacte si a ingineriei, si-au dat seama de eroare si trimit acum mii de studenti la universitatile vestice, in speranta ca absolventii vor dobandi spirit inovativ si isi vor dezvolta gandirea creativa. Am criticat indirect la randul meu acest gen ingust de educatie intr-un articol, " Falimentul Republicii Inginerilor", publicat in 2007 in revista "ACUM" . Din pacate, cum observa candva celebrul JK Galbraith, politicienii de stanga citesc numai literatura de stanga , in timp ce conservatorii nu citesc nimic, sa nu se "strice" cumva la cap ... :)

In Anglia studentii  -  care sunt obligati de cativa ani sa plateasca, ca in SUA, taxe impovaratoare - au ajuns " clienti", iar educatia universitara un "produs", oferit de universitati administrate de batalioane de tehnocrati, platiti cu salarii anuale enorme ( intre £100,000 si £400,000 ) , in dauna cercetatorilor sau profesorilor, ale caror conditii de munca si de salarizare s-au inrautatit continuu.

Continuand pe acest drum, Anglia si toate natiunile care adopta politici similare vor ajunge ca in numai doua decenii sa fie conduse de politicieni robotizati, incapabili sa comunice efectiv cu electoratul sau sa gaseasca solutii creative la problemele care confrunta periodic societatea, insensibili la suferintele semenilor lor.  O educatie universitara vaduvita de disciplinele sale umaniste sau sociale va saraci deasemenea cultural si va lipsi de creativitate orice stat care adopta asemenea "reforme" neinspirate :

http://www.theguardian.com/education/2015/mar/29/war-against-humanities-at-britains-universities

J’aime · Commenter · Partager