Studiul
istoriei popoarelor din Balcani din sec.XIX, asa-zisul “secol al
nationalitatilor”, ar ramane incomplet fara cunoasterea planurilor de
federalizare care circulau in cercurile francmasoneriei otomane din acea
perioada.
 |
| La bustul lui Herodot,Bodrum |
Istoricii perioadei - in marea lor majoritate
nationalisti, fie ei romani, bulgari sau greci - au trecut sub tacere existenta
unor planuri de reforme pe baze dualiste ale imperiului otoman in urma
congresului de pace de la Berlin (1878). Adevarul este ca bucuria grecilor de
a-si fi obtinut independenta a durat numai o generatie, deorece de la razboiul
Crimeei, liderii politici greci au inceput sa se confrunte cu panslavismul rus.
Concret, in zona Balcanilor aceasta insemna ca natiuni nou-aparute ca Bulgaria
incepusera sa emita pretentii teritoriale asupra Macedoniei si Epirului, pe
care tanarul stat grec le dorea alipite la regatul sau.
Pe de alta parte, elitele grecesti din imperiul otoman,
inclusiv fanariotii, se considerau mai protejati – cu rare exceptii, cum ar fi
domnitorul Tarii Romanesti Caragea – ca cetateni ai unui imperiu otoman
reformat si eventual federalizat, in care grecii sperau sa obtina pozitii
politice importante.
Realizarea dualismului austro-ungar din 1867 a devenit
astfel un model pentru multi dintre francmasonii greci sau turci din imperiul
otoman. In timpul congresului de pace de la Berlin, George Zarifis - bancherul
personal al sultanului Abdul Hamid - si reprezentantul otoman la congres
Karatheodori Pasha au facut demersuri secrete pe langa ambasadorul Marii
Britanii la Istanbul pentru sprijin englez in transformarea imperiului otoman
intr-o entitate bicefala, care sa incorporeze si regatul Greciei in granitele
sale. Sultanul turc urma sa devina si regele Greciei, dupa modelul consacrat de
austro-ungari. Regatul Greciei isi pastra autonomia, dupa modelul statului
maghiar, si isi adauga Tessalia, Epirul si Macedonia. Pentru ca planul sa poata
reusi, era necesar ca englezii sa il convinga pe regele George I sa abdice in
favoarea sultanului. Se pare ca primul ministru grec din acea perioada Epaminondas
Deligeorgis, si el membru al francmasoneriei, nu era defavorabil acestor
demersuri de fuziune ale grecilor din imperiul Otoman.
Cei doi demnitari otomani Karatheodori si Zarifis
pretindeau ca actionau cu aprobarea tacita a sultanului Abdul Hamid. Cererea
lor a fost insa refuzata de catre ambasadorul englez deoarece, potrivit acestuia, nu
a existat in favoarea planului o aprobare
expresa din partea sultanului turc.
Aceste aspecte relativ obscure ale istoriei Balcanilor
din a doua jumatate a secolului XIX au fost recent aduse la lumina in teza de
masterat a unui cercetator grec, Christos
Kipraios, obtinut la Universitatea Bilgi din Istanbul (« The Ideology of Hellenoturkism. From George
of Trebizond to Dimitri Kitsikis »). Teza mi-a fost pusa la dispozitie
de catre Dimitri Kitsikis personal,
caruia doresc sa-i multumesc si pe aceasta cale.
Buna cunoastere a perioadei in cauza ar fi prevenit
isteria occidentala de acum cateva luni in privinta unei posibile apropieri
dintre Rusia si Grecia. In realitate, asa-numita partida politica « Estica »,
care a contestat in mod constant orientarea pro-vestica a politicienilor greci
timp de secole, se orienteaza mai mult catre Turcia si vede Rusia ca pe o
concurenta primejdioasa in Balcani, nicidecum ca pe o sprijinitoare a
intereselor elenilor.
