Au trecut 21 de ani de cand UE a decis sa renunte la frontierele interne in cadrul asa-numitei "zone Schengen". Victimele de la Paris ale teroristilor islamici de anul trecut si cele din Berlin de anul acesta sunt in egala masura si victimele celor care au conceput si semnat acordurile Schengen. Libertatea de circulatie neingradita de controalele frontaliere practicate inainte vreme de fiecare stat membru a dat posibilitatea teroristilor sa intre nestingheriti in tari ca Franta, Italia sau Germania si sa le paraseasca tot atat de usor dupa comiterea unor asasinate in masa.
Problema securizarii frontierelor UE este insa mult mai grava si mai complexa, in acelasi timp. Astfel, intr-o lucrare de seminar din 2010 despre frontiere pregatita ca parte a studiilor mele masterale in geopolitica si relatii internationale de la Toulouse, ajungeam la concluzia deloc linistitoare ca granitele uniunii sunt imposibil de aparat si/sau securizat.
Evenimentele recente - mai ales afluxul masiv de refugiati de anul trecut si atacurile teroriste care l-au acompaniat - mi-au dovedit validitatea concluziilor la care ajunsesem in studiul amintit mai sus. In fapt, frontierele externe ale Europei au fost aparate cu adevarat numai in timpul Imperiului Roman. Sarcina securizarii frontierelor impotriva migratiilor barbare a fost doar partial acoperita de Imperiul Bizantin, care nu a putut impiedica insa valul popoarelor migratoare care s-au stabilit intre secolele V-X in vestul, centrul si sudul Europei.
Dupa o scurta perioada de relativa acalmie, care a acompaniat procesul de formare al statelor medievale, Europa s-a vazut confruntata timp de cinci secole cu pericolul invaziilor si cuceririlor otomane. Expansiunea relativ rapida a acestui imperiu asiatic a adus armatele turcesti la 1683 la portile Vienei, adica nici mai mult nici mai putin la jumatatea distantei pe cale terestra dintre Istanbul si Dover !
In partea de vest a Europei, statele medievale spaniol si francez au trebuit sa faca fata expeditiilor militare intreprinse de cuceritorii arabi, care au putut fi invinsi numai cu mare greutate.
In centrul, estul si sud-estul Europei, procesul de stopare a expansiunii armatelor otomane si eliberarea popoarelor subjugate de acestea a durat doua secole - intre 1700 si 1900 - si a necesitat eforturi militare sustinute din partea Imperiilor Habsburgic si Tarist. In legatura cu aceste actiuni de anvergura, as mentiona totusi faptul ca ponderea eforturilor militare anti-otomane a apartinut in proportie de 70 la suta Imperiului Rus.
Ca fost granicer in anii 70, mi-am dat pe deplin seama ca granitele terestre ale Europei erau de fapt securizate si la acea data tot de rusi, in varianta statala sovietica adoptata de acestia dupa 1917. Cu alte cuvinte, fara protectia armatelor si granicerilor rusi - Rusia fiind singurul stat care si-a aparat si continua sa isi apere eficient propriile frontiere terestre - toate celelalte state europene sunt de fapt la discretia oricarui val migrator dinspre Eurasia si incapabile, din diferite motive, sa le faca fata. In realitate , interesul geostrategic vital al Europei este si va ramane acela de a avea in est un stat eurasiatic puternic ca Rusia.
Mai ingrijorator este insa faptul ca UE s-a dovedit recent incapabila sa isi securizeze macar frontierele maritime de la marile Egee si Mediterana, cu consecintele pe care le cunoastem cu totii si asupra carora nu cred ca mai este cazul sa insist.
