Intre 2002 si 2012 am crezut in sansa UE de a deveni o confederatie de state nationale interesate in pace si prosperitate economica, un adevarat model pentru restul lumii. M-am inselat. Prioritatea numarul unu a devenit dupa 2009 promovarea austeritatii bugetare in statele membre, nu cresterea economica sau combaterea somajului ...
In anii 90, vidul de securitate creat dupa prabusirea URSS si Tratatului de la Varsovia m-a determinat sa fiu in tabara suporterilor intrarii Romaniei in alianta. Au fost preferate atunci de nataraii administratiei Clinton (Strobe Talbott si M Albright) state care au complicat enorm situatia geostrategica a NATO in estul Europei (republicile baltice). Dupa episodul cu Ucraina, s-a evaporat si iluzia unei uniuni care mentine si promoveaza pacea pe continent.
Tot in anii 90 am fost pentru introducerea monedei comune, stiind ca este vorba de un proiect francez. Mi-am imaginat ca nu poate fi nimic rau ca state cu performante economice similare (Germania Franta, Austria, Benelux) sa aiba nu numai o piata comuna, dar si o moneda comuna. Nu am crezut insa nici un moment ca vor adopta moneda euro si grecii, spaniolii sau italienii !
Nu mi-am imaginat in 1997 - cand am participat la Londra la o conferinta pregatitoare pentru introducerea euro - ca Germania isi va impune tristul prag al deficitelor de 3%, cel care a creat imense probleme dupa criza din 2008. Ba chiar am pregatit un material pentru participantii la conferinta, in care atrageam atentia ca adoptarea acestui prag va pune in pericol intregul proiect in caz de criza, dar cine sa asculte la opiniile unui roman ?
In legatura cu viitorul UE, avertizam intr-un comentariu din 1998 pe cititorii Business Week de peste ocean ca federalismul nu este o optiune viabila pentru organizarea viitoare a uniunii. Acum, cand UE este in pragul destramarii, chestiunea federalizarii UE a fost tacit abanonata definitiv...
