Acum cateva zile am calatorit intr-un compartiment de tren cu un student in microelectronica al Universitatii Transilvania. Ca sa treaca timpul mai usor, am conversat despre structura cursului, despre sperantele de viitor ale tanarului, despre profesorii facultatii. Unul dintre acestia, Toacsa, un fagarasan inimos cu care am colaborat intr-o oarecare masura in anii '90, a reusit sa-si atraga stima si pretuirea studentilor pentru dedicatia cu care se daruieste educarii lor.
Primul meu contact cu autoritatile romanesti responsabile de evolutia microelectronicii la noi dateaza din 1986. Pe vremea aceea, indeplineam functia de corporate account manager al firmei ComputerLand din Sydney, cea mai mare retea de vanzari si service de microcalculatoare din lume. In 1985, ComputerLand Australasia, care raspundea de operatiunile corporatiei americane din zona Asia-Pacific, tocmai deschisese o reprezentanta la Beijing. Desi imi mergea foarte bine pe piata Sydney-ului, unde aveam clienti corporate importanti, ca Midland Bank sau American Express, am decis sa rog conducerea corporatiei sa ma sprijine pentru a deschide o filiala similara in Romania.
In anii '80 romanii erau intoxicati cu ideea ca noi, cei plecati in strainatate, suntem ahtiati dupa dolari si ca nu ne mai pasa de soarta celor ramasi acasa – ceea ce nu era, fireste, deloc adevarat. Astfel ca in toamna lui 1986, am primit de la sediul european al ComputerLand, din Luxemburg, scrisoarea de intentie pe care o solicitasem si m-am deplasat impreuna cu o colega de serviciu si sotul acesteia in Romania. Stiind ca regimul Ceausescu renuntase la importuri pentru a plati datoria externa, am venit cu ideea ca in eventualitatea deschiderii unei filiale in Romania, sa acceptam plata in contrapartida. ComputerLand avea nevoie de tot felul de utility programs, destul de simple dar inexistente pe vremea aceea, care puteau fi scrise de softistii romani, apoi cumparate de corporatie si redistribuite in intreaga lume, partea romana urmand a primi numarul de microcalculatoare reprezentand contravaloarea serviciilor prestate.
Dupa cateva tatonari ni s-a spus sa ne prezentam cu scrisoarea de intentie la Camera de Comert a Romaniei, unde am fost primiti de directorul (vezi colonel de securitate) Dragos Diaconescu. Nici n-am apucat bine sa detaliez planul nostru ingenios de furnizare de microcalculatoare contra produse soft, ca am fost scos din meeting pe holul institutiei, unde domnul Diaconescu mi-a propus, nici mai mult nici mai putin, sa ajut partea romana sa importe mini-computere DEC VAX 9000, care erau dorite de toate tarile comuniste, dar nu puteau fi obtinute de catre acestea. La vremea aceea, transferurile de tehnologii inalte catre blocul comunist erau coordonate de CoCom, organizatie condusa de la Paris de un general american de patru stele care trebuia sa autorizeze toate aceste exporturi. Nu mai mentionez faptul ca domnul Diaconescu si-a permis sa ma numeasca 'transfug', si mi-a indicat autoritar sa incerc sa gasesc cai de ocolire a embargoului, cu toate riscurile enorme pe care o asemenea fapta o presupunea pentru libertatea mea personala (avusesem colegi englezi care incalcasera embargoul vanzand VAX-uri rusilor, si care s-au trezit ridicati de pe strada in Italia, judecati si incarcerati de urgenta in Washington pentru incalcarea prevederilor CoCom).
Am parasit Romania dezamagit, insa nu am abandonat ideea furnizarii de microcalculatoare, care lipseau cu desavarsire din tara din cauza puternicii aversiuni prezidentiale. Imediat dupa izbucnirea revolutiei, m-am angajat la producatorul Australian Microbits si am revenit in Romania in 1990 cu oferte de microcalculatoare 386SX si 486 foarte competitive. Pana in 1991, Romania s-a mai aflat pe lista neagra a CoCom, alaturi de Coreea de Nord, Irak, Uniunea Sovietica, samd. Cu toate acestea, am obtinut in prealabil o autorizatie de export de la aceasta temuta institutie si am introdus prima retea LAN de microcalculatoare din Romania, achizitionata de Institutul de Tehnica de Calcul (ITC) Bucuresti. Am vandut doua retele similare, insa de mai mici dimensiuni, uzinei Tractorul si firmei Tunele SA din Brasov. Ani de zile dupa aceea, am discutat cu directorii centrelor de calcul respective, care s-au aratat foarte multumiti de fiabilitatea si performantele computerelor, ce functionau inca, la zece ani dupa livrare.
Cele cateva sute de mii de dolari americani astfel obtinuti m-au ajutat sa il conving pe seful firmei australiene sa deschidem, impreuna cu un partener roman, o firma mixta la Brasov. Aceasta urma sa se ocupe de importul componentelor si asamblarea lor in tara, pentru a reduce si mai mult costul calculatoarelor Microbits. Problema nu era academica : in timp ce noi furnizam echipamente dotate cu procesoare de ultima generatie Intel 486, cu soft si imprimanta incluse, pentru 11.000 de dolari australieni, concurenta noastra pe plan local furniza microcalculatoare aduse din Olanda sau Germania, echipate cu procesoare 386 vechi, la un pret aproape dublu. In acest context l-am cunoscut pe profesorul Toacsa, cu care am incercat initial sa formam firma mixta, fara insa a reusi.
In cele din urma, am gasit un partener in persoana unui inspector de cont al Bancii Romane de Dezvoltare, care pana atunci se ocupase de conturile uzinelor cu productie militara din localitate. Documentele au fost intocmite, am gasit spatiu de birou la hotelul Aro Palace, au fost lansate invitatiile pentru festivitatea de deschidere a firmei. Cu cateva zile inainte de data deschiderii, inspectorasul nostru imi spune ca ar fi bine sa-l vizitam pe “unchiul” sau din Bucuresti. Eram deja in vara lui 1991, la o luna dupa incheierea primului razboi din Golf impotriva lui Saddam Hussein. Unchiul ne-a propus sa ne faca “milionari in valuta” pe amandoi. Tot ce trebuia sa fac era sa ma folosesc de autorizatia CoCom pe care o aveam pentru a importa in Romania cateva sute, posibil mii, de microcomputere 486 performante, in vederea re-exportarii lor catre regimul lui Saddam in Irak. I-am raspuns unchiului ca eu sunt multumit cu salariul de 3.000 de dolari lunar, si ca nu este o prioritate imbogatirea peste noapte si in orice conditii. Am refuzat deci sa incalcam embargoul CoCom impreuna, motiv pentru care partenerul meu roman a disparut in ziua urmatoare cu actele de constituire cu tot, torpiland deschiderea firmei. Lansarea festiva nu a mai avut loc, iar eu am fost concediat in urma scandalului iscat, ramanand pe drumuri, cu copilul nou-nascut in cosulet si sotia lauza...
Intamplari ca acelea de mai sus ilustreaza cat de dificil era sa lucrezi cu foste instrumente ale securitatii militare sau coordonatori ai comertului exterior al Romaniei. Daca comunistii locali s-ar fi inspirat din exemplul chinezilor, insa, care au reusit in ultimele decenii o colaborare perfecta cu chinezii emigrati, progresul economic al Romaniei ar fi fost mult accelerat. Cu gandul numai la propriile buzunare, cei de acasa au dat constant cinstea pe rusine, dezavantajandu-ne pe termen lung pe noi toti.
In loc de incheiere :
In primavara lui 1987, ideea contrapartidei avansate de mine in negocierile de la Camera de Comert a Romaniei a fost pusa in practica de... Partidul Comunist Maghiar si filiala Apple Computers din Paris. Astfel, proprietarul unei mici firme de soft din Budapesta, insotit de un oficial al partidului comunist, a negociat un asemenea contract (microcalculatoare contra programe soft), care i-a adus milioane de dolari in numai cativa ani si i-a propulsat pe softistii maghiari intr-o pozitie de top in Europa de Vest. Cum a fost posibil ? Inainte de plecarea mea din Romania, in iarna lui '86-'87, imi discutasem dezamagirea cu un profesor de fizica brasovean de origine maghiara, care facea drumuri frecvente la Budapesta.
Saturday, October 22, 2011
Sunday, October 9, 2011
Romani la mila altor state
In ultima vreme suntem bombardati cu stiri despre criza datoriilor suverane, ce are potentialul sa degenereze intr-o depresiune economica de toata frumusetea, egaland prin amploare pe cea din 1930.
Foarte putini analisti economici romani, ca sa nu mai vorbim de guvernantii zilei, au luat in considerare, insa, implicatiile crizei pentru milioanele de romani care lucreaza in Italia, Spania sau Grecia. Guvernul se autofelicita inca pentru ca prin reducerea cu 25 la suta a salariilor bugetarilor a diminuat drastic consumul intern. Nici vorba de masuri pentru crearea de locuri de munca sau oportunitati pentru romanii care sunt nevoiti sa se intoarca acasa in urma reducerii la minimum a activitatii in sectorul constructiilor din Spania sau Italia. Desi vreme de un deceniu acestia au ajutat efectiv statul roman sa inregistreze o rata a somajului relativ mica, de 7 – 8 la suta, lucrand in afara tarii, rasplata pentru eforturile lor se lasa inca asteptata. Ar mai trebui mentionat in acest context si faptul ca in ultimii zece ani miliardele de euro trimisi de acestia acasa au contribuit intr-o masura esentiala la echilibrarea balantei de plati a Romaniei si au alimentat un boom al importurilor intre 2004 si 2007 care a facut posibila o crestere economica de peste 6 la suta anual.
Inca din 2009, atrageam atentia guvernantilor actuali asupra situatiei dramatice a romanilor din Spania, in articole publicate in ziare de mare tiraj ca Evenimentul Zilei. In intervalul de timp care s-a scurs de atunci, guvernul nu a binevoit sa elaboreze o strategie de reintegrare profesionala a romanilor nevoiti sa se intoarca in tara. Cu mici exceptii politicianiste din preajma alegerilor din 2008 si 2009, situatia acestori romani a fost lasata de izbeliste, sau mai bine zis in voia lui Dumnezeu. Bani din fonduri europene ar fi existat, proiectele de refacere a infrastructurii ar fi putut fi accelerate si amplificate, iar abilitatile muncitorilor romani care au lucrat pentru firme straine atatia ani ar fi putut fi folosite in interes national. Or, asa cum constatam, clasa noastra politica ramane in continuare mult mai preocupata de umplerea buzunarelor proprii decat de rezolvarea problemelor economice ale tarii si ale cetatenilor ei. Cu toate ca oportunitatile de angajare oferite de tarile mediteraneene au disparut, politicienii se comporta ca si cand nu au nicio responsabilitate fata de cei ramasi fara serviciu inafara tarii. Dimpotriva, presa romaneasca este plina de anunturi care ii invita pe acestia sa caute de lucru in tari din centrul si nordul Europei. Citindu-le, ai senzatia ca guvernantii nostri sunt dispusi sa ii impinga pe romani si in cosmos sa lucreze, singura problema fiind deocamdata numai absenta unor santiere pe Luna sau pe Marte.
Cu toate acestea, guvernantii actuali nu ar fi castigat alegerile din 2008, sau cele prezidentiale din 2009 fara sprijinul electoral obtinut de la romanii care lucreaza (inca) in strainatate.
Intre timp, infrastructura feroviara si rutiera din tara este tot mai paraginita, accidentele feroviare se inmultesc, transportatorii continuand sa plateasca sume exorbitante pentru repararea autovehiculelor care se uzeaza fizic mai repede ca in alte state ale Uniunii. Desi situatia economica a romanilor se agraveaza pe zi ce trece, apropierea alegerilor ii obliga pe guvernanti sa prezinte inca rezultatele masurilor de austeritate in roz. La randul ei, opozitia nu a fost in stare sa propuna strategii alternative care sa scoata tara din punctul mort in care se afla, si sa contribuie la bunastarea generala. Din aceste motive, este de asteptat ca adancirea crizei financiare la nivel european si incetinirea cresterii economice mondiale sa afecteze foarte grav evolutiile economice si sociale din Romania in urmatorii ani.
Foarte putini analisti economici romani, ca sa nu mai vorbim de guvernantii zilei, au luat in considerare, insa, implicatiile crizei pentru milioanele de romani care lucreaza in Italia, Spania sau Grecia. Guvernul se autofelicita inca pentru ca prin reducerea cu 25 la suta a salariilor bugetarilor a diminuat drastic consumul intern. Nici vorba de masuri pentru crearea de locuri de munca sau oportunitati pentru romanii care sunt nevoiti sa se intoarca acasa in urma reducerii la minimum a activitatii in sectorul constructiilor din Spania sau Italia. Desi vreme de un deceniu acestia au ajutat efectiv statul roman sa inregistreze o rata a somajului relativ mica, de 7 – 8 la suta, lucrand in afara tarii, rasplata pentru eforturile lor se lasa inca asteptata. Ar mai trebui mentionat in acest context si faptul ca in ultimii zece ani miliardele de euro trimisi de acestia acasa au contribuit intr-o masura esentiala la echilibrarea balantei de plati a Romaniei si au alimentat un boom al importurilor intre 2004 si 2007 care a facut posibila o crestere economica de peste 6 la suta anual.
Inca din 2009, atrageam atentia guvernantilor actuali asupra situatiei dramatice a romanilor din Spania, in articole publicate in ziare de mare tiraj ca Evenimentul Zilei. In intervalul de timp care s-a scurs de atunci, guvernul nu a binevoit sa elaboreze o strategie de reintegrare profesionala a romanilor nevoiti sa se intoarca in tara. Cu mici exceptii politicianiste din preajma alegerilor din 2008 si 2009, situatia acestori romani a fost lasata de izbeliste, sau mai bine zis in voia lui Dumnezeu. Bani din fonduri europene ar fi existat, proiectele de refacere a infrastructurii ar fi putut fi accelerate si amplificate, iar abilitatile muncitorilor romani care au lucrat pentru firme straine atatia ani ar fi putut fi folosite in interes national. Or, asa cum constatam, clasa noastra politica ramane in continuare mult mai preocupata de umplerea buzunarelor proprii decat de rezolvarea problemelor economice ale tarii si ale cetatenilor ei. Cu toate ca oportunitatile de angajare oferite de tarile mediteraneene au disparut, politicienii se comporta ca si cand nu au nicio responsabilitate fata de cei ramasi fara serviciu inafara tarii. Dimpotriva, presa romaneasca este plina de anunturi care ii invita pe acestia sa caute de lucru in tari din centrul si nordul Europei. Citindu-le, ai senzatia ca guvernantii nostri sunt dispusi sa ii impinga pe romani si in cosmos sa lucreze, singura problema fiind deocamdata numai absenta unor santiere pe Luna sau pe Marte.
Cu toate acestea, guvernantii actuali nu ar fi castigat alegerile din 2008, sau cele prezidentiale din 2009 fara sprijinul electoral obtinut de la romanii care lucreaza (inca) in strainatate.
Intre timp, infrastructura feroviara si rutiera din tara este tot mai paraginita, accidentele feroviare se inmultesc, transportatorii continuand sa plateasca sume exorbitante pentru repararea autovehiculelor care se uzeaza fizic mai repede ca in alte state ale Uniunii. Desi situatia economica a romanilor se agraveaza pe zi ce trece, apropierea alegerilor ii obliga pe guvernanti sa prezinte inca rezultatele masurilor de austeritate in roz. La randul ei, opozitia nu a fost in stare sa propuna strategii alternative care sa scoata tara din punctul mort in care se afla, si sa contribuie la bunastarea generala. Din aceste motive, este de asteptat ca adancirea crizei financiare la nivel european si incetinirea cresterii economice mondiale sa afecteze foarte grav evolutiile economice si sociale din Romania in urmatorii ani.
Tuesday, June 14, 2011
Lumea araba si modelul turc
Ne convine sau nu, realitatea este ca traim intr-o lume care este – si a fost intotdeauna – in continua miscare si transformare. Revolutiile arabe din acest an o dovedesc cu prisosinta, dupa ce in ultimii treizeci de ani am fost obisnuiti sa credem ca lumea araba este o lume aparte, importanta din punct de vedere strategic si al resurselor naturale, dar incapabila de progrese in planul drepturilor omului si al democratiei. Religia islamica si islamismul politic au fost prezentate drept extrem de periculoase pentru stabilitatea statelor arabe si – dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – pentru pacea si stabilitatea intregii lumi.
Un alt eveniment major care a spulberat cliseele traditionale de gandire ale vestului s-a petrecut pe 12 iunie. Pentru prima data in istoria democratica a Turciei, deci de la 1946 incoace, guvernul, condus de Recep Tayyip Erdogan, a castigat un al treilea mandat consecutiv, cu un scor electoral de 50 la suta. Aceasta victorie electorala consfinteste succesul pe plan economic si politic al noului regim politic inaugurat de Erdogan in 2002, care a stabilizat economic tara, a schimbat radical agenda geopolitica a diplomatiei Turciei si a reusit pe cale pasnica sa elimine amenintarea permanenta a loviturilor de stat, devenita emblema Turciei kemaliste.
In 1998, cand rezultatele alegerilor din Turcia au fost anulate de kemalisti, iar partidului islamic condus de Necmetin Erbakan i s-a refuzat sansa de a forma guvernul, am intervenit prin intermediul revistei Time in favoarea islamistilor turci. Cu acea ocazie, sustineam – si sustin si acum – ca ascensiunea unui partid islamic in Turcia nu va conduce in mod automat la relatii tensionate cu vestul, sau la evolutii politice de tip iranian. Din pacate, la vremea respectiva am fost singurul care a avut intuitia profesionala necesara, desi dupa 2004 si alti specialisti, mai ales din Franta, au inceput sa sustina faptul ca principiile democratiei nu sunt incompatibile cu Islamul. Din acest motiv, consider lobby-ul meu din revista Time si articolele de sprijin pe care le-am publicat in 2008 in Curierul Atenei ca cele mai importante realizari profesionale personale de pana acum.
Din punct de vedere al relatiilor internationale, este suficient sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat cu directia revolutiilor arabe din 2011 in absenta unui model functional de democratie islamica cum este cel oferit de Turcia. Cei mai multi specialisti sunt acum de acord ca s-ar fi putut ajunge la o situatie in care protestatarii arabi ar fi avut ca unic model revolutia iraniana, anti-capitalista si anti-americana, cu toate consecintele nefavorabile pe care ni le putem lesne imagina. Or, in loc de aceasta, protestatarii sirieni arboreaza in demonstratiile lor portretele lui Erdogan, iar o buna parte dintre islamicii egipteni incearca sa emuleze modelul politic turcesc. Reorientarea agendei diplomatice si geopolitice a Turciei din ultimii cativa ani si succesele culturale obtinute de produsele mass-media si filmele turcesti sunt apreciate de populatiile islamice central-asiatice si arabe deopotriva. Aceasta influenta noua exercitata de Turcia in lumea musulmana este un exemplu clasic de "soft power" in actiune, care inlocuieste amenintarea militara potentiala pe care a reprezentat-o vreme de decenii Turcia kemalista pentru tarile din jur, ca Grecia sau Armenia.
Fireste, nu toata lumea e multumita cu evolutiile din Turcia. Este suficient sa amintesc aici acuzatiile deplasate de "neo-otomanism", care apar regulat in coloanele Romaniei libere si chiar ale Evenimentului Zilei. In realitate, neo-otomanismul este promovat de catre unele cercuri vestice, pe baza unor teorii geopolitice destul de influente care apartin unui istoric canadian de origine greaca, inspiratorul lui Samuel Huntington. Potrivit acestuia, ar fi de dorit ca Grecia si Turcia sa fie federalizate politic, ca o preconditie a revenirii la situatia de dominatie politica exercitata de imperiul otoman din Balcani pana in Orientul Mijlociu si nordul Africii. Ce conteaza insa pentru unii reporteri fara pregatire profesionala de specialitate care este adevarul, si ce urmareste de fapt partidul AKP al lui Erdogan ? In lumea presei scrise din ultimele cateva decenii, iluziile, minciunile oficiale si manipularile au devenit mai importante decat reflectarea realitatilor din teren, motiv pentru care opinia publica romaneasca si chiar cea internationala a ajuns sa creada tot felul de bazaconii si neadevaruri, care daca sunt sustinute indeajuns de mult timp si de mai multe publicatii, reusesc sa ne afecteze modul in care interpretam evenimentele care se desfasoara sub ochii nostri.
In ce ma priveste, stiu ca guvernul Erdogan, ca in orice activitate umana, va comite si anumite greseli de tactica si strategie politica. Sunt insa convins ca modelul parlamentar crestin-democrat german va prevala in reformarea statului turc si ca Erdogan va reusi sa evite capcana emularii de catre Turcia a republicilor prezidentiale de tip rusesc sau american. Nu ne ramane, cred eu, decat sa le dorim in continuare succes in eforturile de reformare a constitutiei Turciei din 1980 si a "democratiei" de inspiratie kemalista.
Un alt eveniment major care a spulberat cliseele traditionale de gandire ale vestului s-a petrecut pe 12 iunie. Pentru prima data in istoria democratica a Turciei, deci de la 1946 incoace, guvernul, condus de Recep Tayyip Erdogan, a castigat un al treilea mandat consecutiv, cu un scor electoral de 50 la suta. Aceasta victorie electorala consfinteste succesul pe plan economic si politic al noului regim politic inaugurat de Erdogan in 2002, care a stabilizat economic tara, a schimbat radical agenda geopolitica a diplomatiei Turciei si a reusit pe cale pasnica sa elimine amenintarea permanenta a loviturilor de stat, devenita emblema Turciei kemaliste.
In 1998, cand rezultatele alegerilor din Turcia au fost anulate de kemalisti, iar partidului islamic condus de Necmetin Erbakan i s-a refuzat sansa de a forma guvernul, am intervenit prin intermediul revistei Time in favoarea islamistilor turci. Cu acea ocazie, sustineam – si sustin si acum – ca ascensiunea unui partid islamic in Turcia nu va conduce in mod automat la relatii tensionate cu vestul, sau la evolutii politice de tip iranian. Din pacate, la vremea respectiva am fost singurul care a avut intuitia profesionala necesara, desi dupa 2004 si alti specialisti, mai ales din Franta, au inceput sa sustina faptul ca principiile democratiei nu sunt incompatibile cu Islamul. Din acest motiv, consider lobby-ul meu din revista Time si articolele de sprijin pe care le-am publicat in 2008 in Curierul Atenei ca cele mai importante realizari profesionale personale de pana acum.
Din punct de vedere al relatiilor internationale, este suficient sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat cu directia revolutiilor arabe din 2011 in absenta unui model functional de democratie islamica cum este cel oferit de Turcia. Cei mai multi specialisti sunt acum de acord ca s-ar fi putut ajunge la o situatie in care protestatarii arabi ar fi avut ca unic model revolutia iraniana, anti-capitalista si anti-americana, cu toate consecintele nefavorabile pe care ni le putem lesne imagina. Or, in loc de aceasta, protestatarii sirieni arboreaza in demonstratiile lor portretele lui Erdogan, iar o buna parte dintre islamicii egipteni incearca sa emuleze modelul politic turcesc. Reorientarea agendei diplomatice si geopolitice a Turciei din ultimii cativa ani si succesele culturale obtinute de produsele mass-media si filmele turcesti sunt apreciate de populatiile islamice central-asiatice si arabe deopotriva. Aceasta influenta noua exercitata de Turcia in lumea musulmana este un exemplu clasic de "soft power" in actiune, care inlocuieste amenintarea militara potentiala pe care a reprezentat-o vreme de decenii Turcia kemalista pentru tarile din jur, ca Grecia sau Armenia.
Fireste, nu toata lumea e multumita cu evolutiile din Turcia. Este suficient sa amintesc aici acuzatiile deplasate de "neo-otomanism", care apar regulat in coloanele Romaniei libere si chiar ale Evenimentului Zilei. In realitate, neo-otomanismul este promovat de catre unele cercuri vestice, pe baza unor teorii geopolitice destul de influente care apartin unui istoric canadian de origine greaca, inspiratorul lui Samuel Huntington. Potrivit acestuia, ar fi de dorit ca Grecia si Turcia sa fie federalizate politic, ca o preconditie a revenirii la situatia de dominatie politica exercitata de imperiul otoman din Balcani pana in Orientul Mijlociu si nordul Africii. Ce conteaza insa pentru unii reporteri fara pregatire profesionala de specialitate care este adevarul, si ce urmareste de fapt partidul AKP al lui Erdogan ? In lumea presei scrise din ultimele cateva decenii, iluziile, minciunile oficiale si manipularile au devenit mai importante decat reflectarea realitatilor din teren, motiv pentru care opinia publica romaneasca si chiar cea internationala a ajuns sa creada tot felul de bazaconii si neadevaruri, care daca sunt sustinute indeajuns de mult timp si de mai multe publicatii, reusesc sa ne afecteze modul in care interpretam evenimentele care se desfasoara sub ochii nostri.
In ce ma priveste, stiu ca guvernul Erdogan, ca in orice activitate umana, va comite si anumite greseli de tactica si strategie politica. Sunt insa convins ca modelul parlamentar crestin-democrat german va prevala in reformarea statului turc si ca Erdogan va reusi sa evite capcana emularii de catre Turcia a republicilor prezidentiale de tip rusesc sau american. Nu ne ramane, cred eu, decat sa le dorim in continuare succes in eforturile de reformare a constitutiei Turciei din 1980 si a "democratiei" de inspiratie kemalista.
Saturday, May 21, 2011
Romania si terorismul international
Actiunea de comando a Statelor Unite impotriva lui bin Laden si atentatul de la Marakesh m-au facut sa reflectez asupra folosirii teroristilor ca instrumente politice de catre unele state, servicii secrete sau partide.
Regele Marocului spre exemplu, este presat de miscarile populare din lumea araba si de propria populatie sa renunte la puterea absoluta pe care o detine, in favoarea unei monarhii de tip constitutional. Pentru un om ca Mahomed al VI-lea, care este sef absolut al statului si controleaza prin firmele sale 60 la suta din valoarea actiunilor de pe bursa marocana, o asemenea reforma pare de neconceput. Asa ca pe 14 aprilie acesta a eliberat din puscarie cativa teroristi AQMI (al Qaeda in Magrebul Islamic) notorii. Dupa cateva zile a avut loc atentatul de la Marakesh unde au murit francezi, olandezi si canadieni. Opozitia marocana sustine ca atentatul ar putea fi opera unor cercuri apropiate palatului, avand ca scop compromiterea procesului de reforma din Maroc si revenirea la masuri de securitate arbitrare, atat de dragi tuturor dictatorilor. In ce ma priveste, episodul imi aduce aminte de eliberarea marilor infractori din puscariile comuniste de catre Ceausescu in anii '70, asa, ca sa se invete minte Vestul sa il mai critice ca nu respecta drepturile omului ! Hotilor li s-au dat pasapoarte, acestia putand sa-si exercite "meseria" in Occident, din Franta pana in Australia, sub inaltul patronaj prezidential. In Sydney in anii '80 acestia erau clientii cei mai de vaza ai consulatului roman, neavand nicio problema sa isi aduca rudele din tara si sa il indestuleze pe consulul de atunci cu aur si cu bani obtinuti, fireste, prin furt.
Povestea cu bin Laden devine din ce in ce mai cetoasa. Autoritatile americane inca pretind ca serviciile SUA nu au stiut nimic despre pregatirea atacului din 11 septembrie 2001. In luna august al aceluiasi an ma aflam in Adelaide, Australia, fiind nevoit sa locuiesc intr-un cartier dominat de anarhisti verzi, grupati intr-o miscare cu numele sugestiv S-11 (September 11). Am observat ca acestia devenisera neobisnuit de agitati, facand din noapte zi si anticipand un eveniment important care urma sa se produca. Mi-am impartasit temerile cu politia locala, biroul parlamentarului liberal din zona, si chiar un think tank important din Washington. Nimeni din cei contactati nu au parut interesati, desi un anarhist australian din Adelaide, David Hicks, ajunsese membru marcant al conducerii al Qaeda din Afghanistan, fiind capturat si incarcerat la Guantanamo in urma interventiei americane. Singura explicatie logica pe care mi-am oferit-o in legatura cu aceasta situatie a fost ca serviciile americane si australiene specializate au stiut ce urma sa se intample, dar au preferat sa nu isi faca datoria de a proteja populatia. Cu mai bine de un an inainte, unul dintre liderii miscarii neoconservatoare a sustinut intr-un eseu ca numai un asemenea incident, gen Pearl Harbor, ii putea convinge pe americani sa fie de acord cu sporirea cheltuielilor militare, intr-o perioada in care complexul militar-industrial incepuse sa fie afectat de diminuarea drastica a acestora.
Din pacate, Romania este un alt exemplu notoriu in privinta colaborarii dintre servicii secrete, politicieni si organizatii teroriste din lumea araba. Stim astazi ca Ceausescu s-a sprijinit masiv pe teroristi arabi pentru a elimina oameni ca Vlad Gerorgescu si ca a oferit adapost, printre altii, si lui Carlos Sacalul. Aceasta "traditie" neconforma cu istoria si filosofia politica a Romaniei a fost continuata si de Ion Iliescu. Potrivit celor mai multe surse autorizate, organizatiilor teroriste arabe ca Hezbollah, Hamas si chiar al Qaeda li s-a permis sa faca contrabanda pe teritoriul Romaniei, in dauna veniturilor statului, dar in favoarea pusculitei electorale a PDSR sau a unora dintre membri sai. In 1997, cand un grup de firme-paravan, in frunte cu un agent Hezbollah notoriu, au actionat concertat ca sa ma scoata de pe piata, in scopul extinderii activitatilor de contrabanda si in domeniul in care activam eu, am semnalat cazul atat Camerei de Comert cat si Consiliului Concurentei. Singura consecinta practica a fost actionarea mea in justitie de catre patronul Hezbollah in chestiune, Judecatoria Brasov considerand ca acestuia i s-a lezat "bunul nume". Personal nu i-am considerat vinovati pe arabii in cauza, ci statul roman, care si-a abandonat astfel obligatia de a-si proteja cetatenii si proprietarii de firma care isi plateau impozitele. Multi dintre reprezentantii statului preferau cardasia cu arabii, fiindca, asa cum declara un politist brasovean in anii '90, veniturile de la acestia erau substantial mai mari decat salariul obtinut de la stat. Cazul meu a ajuns in 2002 la CEDO, asteptandu-si inca rezolvarea.
Dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, istoricul Marius Oprea, fost consilier prezidential al presedintelui Constantinescu in materie de securitate, publica in Romania Libera un rechizitoriu al regimului Iliescu bazat pe documente confidentiale ale cancelariei prezidentiale. Acesta a dovedit fara niciun dubiu ca in anii '90 Romania devenise paradisul fiscal al organizatiilor teroriste din lumea araba, care si-au putut finanta astfel operatiunile. Intre timp Iliescu revenise la presedintie, fapt care i-a dat prilejul sa il hartuiasca prin justitie pe istoricul nostru si sa ii retraga certificatul ORNIS. De fapt, Marius Oprea nu a facut decat sa incerce sa repare ce se mai putea repara din reputatia de rai al teroristilor pe care o capatase Romania.
Unele ramuri ale masoneriei internationale au folosit din plin terorismul pentru atingerea unor obiective politice. Potrivit Istoriei Oficiale a Masoneriei scrisa de marele maestru al LMNR Comanescu, asasinii arhiducelui Franz Ferdinand faceau parte din masoneria sarba. Deasemenea, serviciul secret militar german a facilitat revolutia bolsevica, ajutandu-l pe Lenin sa ajunga la Sankt Petersburg in 1917. Nici Iugoslavia, nici Uniunea Sovietica nu mai exista astazi -- dovada ca realizarile obtinute prin terorism si prin crima nu rezista in timp. Rezultatele sangeroasei revolutii iliesciene se lasa inca asteptate, iar conducatorul ei este urmarit constant in justitie de victimele celor impuscati inutil in decembrie 1989...
Traditia masoneriei romane este una pasnica. Obiectivele politice majore ale statului roman nu au fost atinse, cu exceptia perioadei comuniste, utilizand crima politica sau teroristi ca instrumente de sprijin. Rezultatele au fost mult mai solide decat in cazul vecinilor nostri sarbi : Romania a ramas un stat important pe harta Europei, al saptelea ca pondere a populatiei. Mai mult, masoneria romana a fost grav afectata de terorismul intern legionar si are toate motivele sa refuze orice practica ce include folosirea organizatiilor teroriste in atingerea unor obiective politice sau economice. Astazi, cand la conducerea LMNR a fost ales un medic pediatru, care trebuie sa aprecieze viata umana la justa ei valoare, masoneria romana are ocazia sa repare greselile trecutului si sa inceteze colaborarea cu acei membri care s-au facut vinovati de complicitate cu terorismul international.
Regele Marocului spre exemplu, este presat de miscarile populare din lumea araba si de propria populatie sa renunte la puterea absoluta pe care o detine, in favoarea unei monarhii de tip constitutional. Pentru un om ca Mahomed al VI-lea, care este sef absolut al statului si controleaza prin firmele sale 60 la suta din valoarea actiunilor de pe bursa marocana, o asemenea reforma pare de neconceput. Asa ca pe 14 aprilie acesta a eliberat din puscarie cativa teroristi AQMI (al Qaeda in Magrebul Islamic) notorii. Dupa cateva zile a avut loc atentatul de la Marakesh unde au murit francezi, olandezi si canadieni. Opozitia marocana sustine ca atentatul ar putea fi opera unor cercuri apropiate palatului, avand ca scop compromiterea procesului de reforma din Maroc si revenirea la masuri de securitate arbitrare, atat de dragi tuturor dictatorilor. In ce ma priveste, episodul imi aduce aminte de eliberarea marilor infractori din puscariile comuniste de catre Ceausescu in anii '70, asa, ca sa se invete minte Vestul sa il mai critice ca nu respecta drepturile omului ! Hotilor li s-au dat pasapoarte, acestia putand sa-si exercite "meseria" in Occident, din Franta pana in Australia, sub inaltul patronaj prezidential. In Sydney in anii '80 acestia erau clientii cei mai de vaza ai consulatului roman, neavand nicio problema sa isi aduca rudele din tara si sa il indestuleze pe consulul de atunci cu aur si cu bani obtinuti, fireste, prin furt.
Povestea cu bin Laden devine din ce in ce mai cetoasa. Autoritatile americane inca pretind ca serviciile SUA nu au stiut nimic despre pregatirea atacului din 11 septembrie 2001. In luna august al aceluiasi an ma aflam in Adelaide, Australia, fiind nevoit sa locuiesc intr-un cartier dominat de anarhisti verzi, grupati intr-o miscare cu numele sugestiv S-11 (September 11). Am observat ca acestia devenisera neobisnuit de agitati, facand din noapte zi si anticipand un eveniment important care urma sa se produca. Mi-am impartasit temerile cu politia locala, biroul parlamentarului liberal din zona, si chiar un think tank important din Washington. Nimeni din cei contactati nu au parut interesati, desi un anarhist australian din Adelaide, David Hicks, ajunsese membru marcant al conducerii al Qaeda din Afghanistan, fiind capturat si incarcerat la Guantanamo in urma interventiei americane. Singura explicatie logica pe care mi-am oferit-o in legatura cu aceasta situatie a fost ca serviciile americane si australiene specializate au stiut ce urma sa se intample, dar au preferat sa nu isi faca datoria de a proteja populatia. Cu mai bine de un an inainte, unul dintre liderii miscarii neoconservatoare a sustinut intr-un eseu ca numai un asemenea incident, gen Pearl Harbor, ii putea convinge pe americani sa fie de acord cu sporirea cheltuielilor militare, intr-o perioada in care complexul militar-industrial incepuse sa fie afectat de diminuarea drastica a acestora.
Din pacate, Romania este un alt exemplu notoriu in privinta colaborarii dintre servicii secrete, politicieni si organizatii teroriste din lumea araba. Stim astazi ca Ceausescu s-a sprijinit masiv pe teroristi arabi pentru a elimina oameni ca Vlad Gerorgescu si ca a oferit adapost, printre altii, si lui Carlos Sacalul. Aceasta "traditie" neconforma cu istoria si filosofia politica a Romaniei a fost continuata si de Ion Iliescu. Potrivit celor mai multe surse autorizate, organizatiilor teroriste arabe ca Hezbollah, Hamas si chiar al Qaeda li s-a permis sa faca contrabanda pe teritoriul Romaniei, in dauna veniturilor statului, dar in favoarea pusculitei electorale a PDSR sau a unora dintre membri sai. In 1997, cand un grup de firme-paravan, in frunte cu un agent Hezbollah notoriu, au actionat concertat ca sa ma scoata de pe piata, in scopul extinderii activitatilor de contrabanda si in domeniul in care activam eu, am semnalat cazul atat Camerei de Comert cat si Consiliului Concurentei. Singura consecinta practica a fost actionarea mea in justitie de catre patronul Hezbollah in chestiune, Judecatoria Brasov considerand ca acestuia i s-a lezat "bunul nume". Personal nu i-am considerat vinovati pe arabii in cauza, ci statul roman, care si-a abandonat astfel obligatia de a-si proteja cetatenii si proprietarii de firma care isi plateau impozitele. Multi dintre reprezentantii statului preferau cardasia cu arabii, fiindca, asa cum declara un politist brasovean in anii '90, veniturile de la acestia erau substantial mai mari decat salariul obtinut de la stat. Cazul meu a ajuns in 2002 la CEDO, asteptandu-si inca rezolvarea.
Dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, istoricul Marius Oprea, fost consilier prezidential al presedintelui Constantinescu in materie de securitate, publica in Romania Libera un rechizitoriu al regimului Iliescu bazat pe documente confidentiale ale cancelariei prezidentiale. Acesta a dovedit fara niciun dubiu ca in anii '90 Romania devenise paradisul fiscal al organizatiilor teroriste din lumea araba, care si-au putut finanta astfel operatiunile. Intre timp Iliescu revenise la presedintie, fapt care i-a dat prilejul sa il hartuiasca prin justitie pe istoricul nostru si sa ii retraga certificatul ORNIS. De fapt, Marius Oprea nu a facut decat sa incerce sa repare ce se mai putea repara din reputatia de rai al teroristilor pe care o capatase Romania.
Unele ramuri ale masoneriei internationale au folosit din plin terorismul pentru atingerea unor obiective politice. Potrivit Istoriei Oficiale a Masoneriei scrisa de marele maestru al LMNR Comanescu, asasinii arhiducelui Franz Ferdinand faceau parte din masoneria sarba. Deasemenea, serviciul secret militar german a facilitat revolutia bolsevica, ajutandu-l pe Lenin sa ajunga la Sankt Petersburg in 1917. Nici Iugoslavia, nici Uniunea Sovietica nu mai exista astazi -- dovada ca realizarile obtinute prin terorism si prin crima nu rezista in timp. Rezultatele sangeroasei revolutii iliesciene se lasa inca asteptate, iar conducatorul ei este urmarit constant in justitie de victimele celor impuscati inutil in decembrie 1989...
Traditia masoneriei romane este una pasnica. Obiectivele politice majore ale statului roman nu au fost atinse, cu exceptia perioadei comuniste, utilizand crima politica sau teroristi ca instrumente de sprijin. Rezultatele au fost mult mai solide decat in cazul vecinilor nostri sarbi : Romania a ramas un stat important pe harta Europei, al saptelea ca pondere a populatiei. Mai mult, masoneria romana a fost grav afectata de terorismul intern legionar si are toate motivele sa refuze orice practica ce include folosirea organizatiilor teroriste in atingerea unor obiective politice sau economice. Astazi, cand la conducerea LMNR a fost ales un medic pediatru, care trebuie sa aprecieze viata umana la justa ei valoare, masoneria romana are ocazia sa repare greselile trecutului si sa inceteze colaborarea cu acei membri care s-au facut vinovati de complicitate cu terorismul international.
Thursday, May 5, 2011
Diplomatia Romaniei la rascruce
In ultima vreme am fost intrebat de mai multi romani cu care am venit in contact , de ce m-am apucat – la varsta mea – sa studiez pentru un al doilea masterat in geopolitica si relatii internationale.
Cele doua domenii mi-au starnit interesul inca de pe bancile facultatii. Ca absolvent al Facultatii de Istorie din Iasi – fondata, ca dealtfel si statul roman modern, de istoricul Mihail Kogalniceanu – mi-am dat seama de importanta exceptionala pe care o au intelegerea geopolitica a contextului international si rolul privilegiat al diplomatiei in asigurarea supravietuirii natiunii. Ca istoric, aceste probleme nu au incetat niciodata sa ma preocupe, indiferent de preocuparile legate de supravietuirea economica pe care le avem cu totii.
Romania a fost ab initio un stat slab (weak state), care nu s-a putut baza in relatiile sale cu alte state pe o economie puternica, sau o pe o armata numeroasa si bine echipata. Spre deosebire de Italia si Germania, care s-au unificat in aceeasi perioada cu Romania, romanii nu si-au fondat statul modern “prin sange si foc”, ci dand dovada de o iscusinta deosebita in arta diplomatiei. Intr-o lume de capete incoronate nutrind ambitii teritoriale diverse, romanii pasoptisti au reusit turul de forta de a convinge Parisul si Berlinul, si apoi celelalte mari puteri, ca aspiratiile lor de a trai intr-un stat unificat sunt demne de sprijinit din punct de vedere politic si militar de catre marile puteri.
Traditia mostenita de la fondatori a fost respectata si de Bratieni. Astfel, desi in 1914 la conducerea tarii aveam un Hohenzollern, iar alianta anglo-franco-rusa parea mai putin solida din punct de vedere militar decat masinaria de razboi germano-austriaca, Bratienii au stiut sa pozitioneze Romania de partea eventualilor invingatori, cu toate riscurile initiale enorme pentru securitatea tarii.
Ultimul mare reprezentant al traditiei diplomatice pasoptiste a fost, fireste, Nicolae Titulescu, care s-a impotrivit includerii Romaniei in planurile aberante ale lui Hitler, mentinand legaturile stranse ale diplomatiei romanesti cu Franta si Anglia, chiar si atunci cand cele doua tari au fost silite de slabiciunea lor interna sa faca mari concesii teritoriale Germaniei.
Cel dintai sef de stat roman care n-a inteles imperativele geopolitice si a abandonat aliantele traditionale ale diplomatiei romanesti a fost maresalul Antonescu. Impresionat de puterea militara deosebita a Germaniei naziste, acesta s-a lasat atras in orbita tarilor Axei, facand aceleasi greseli ca Hitler : a participat la atacul impotriva Uniunii Sovietice si a deportat evrei spre lagarele de concentrare naziste. In urma acestei aventuri, am pierdut Basarabia a doua oara intr-un deceniu.
O revenire partiala la gandirea geopolitica si diplomatica traditionala s=a produs in anii '60. Scindarea tot mai evidenta a blocului comunist intre URSS si aliatii sai din Pactul de la Varsovia,pe de o parte, si China, pe de alta parte, i-a determinat pe consilierii lui Ceausescu in frunte cu Corneliu Manescu sa opteze pentru tabara chineza. Reorientarea a fost plina de riscuri, avand in vedere ca URSS domina militar la vremea aceea continentul european pana la Berlin iar China era departe si nu putea fi considerata o putere militara . Astazi, cand URSS a disparut de pe harta si China inregistreaza succese economice extraordinare, invidiate global, justetea reorientarii politicii externe romanesti din anii '60 apare aproape geniala.
Lucrurile s-au schimbat insa drastic dupa 1989 si mai ales dupa aderarea Romaniei la NATO din 2003. Fascinatia cu puterea militara americana si influenta disproportionat de mare pe care au dobandit-o americanii in politica interna si externa a Romaniei au ajuns, din pacate, sa vicieze gandirea conducatorilor nostri politici. Neglijand traditii vitale ale trecutului nostru diplomatic, Romania s-a angajat plenar la remorca Statelor Unite. In divergenta de politici dintre Uniunea Europeana si SUA, care s-a accentuat dupa invazia Irakului, Romania s-a plasat cu arme si bagaje in tabara americana.
Este adevarat ca Uniunea Europeana nu este nici pe departe la fel de puternica din punct de vedere militar ca Statele Unite si nici nu isi doreste asa ceva. In cele din urma, germanii au inteles ca o sfera de influenta economica stabila nu se cucereste cu tancul, cum a crezut Hitler, ci cu autoturisme Mercedes sau BMW si cu masini-unelte de care industriile centrului si estului european au nevoie. Pentru prima data in istoria continentului, nemtii au mai inteles ca expansiunea lor economica nu poate avea loc in conditiile unei confruntari cu Franta, ci cooperand cu aceasta. Produsul intelegerii franco-germane este Uniunea Europeana, admirata si imitata din Asia pana in America Latina, si invidiata fara temeiuri serioase de Statele Unite. Este adevarat, Uniunea Europeana nu isi bazeaza statutul si influenta pe un complex militaro-industrial care sa bage spaima in rusi, asa cum ar fi dorit ex-presedintele Constantinescu si altii. Influenta Uniunii la Moscova este, in pofida acestui fapt, mai mare decat a fost vreodata sau decat spera sa o detina diplomatia americana...
Toate aceste transformari geopolitice au lasat Bucurestiul pe tusa, acesta preferand sa numeasca la conducerea diplomatiei romanesti si in posturi de ambasador oameni fara viziune sau talent diplomatic. Asa cum remarcam inca din 2007, spre exemplu, la ambasada Romaniei din Washington, 90 la suta din personal erau ingineri de profesie, reciclati peste noapte in emisari diplomatici ai Romaniei. Si astazi, la conducerea diplomatiei romanesti avem un ministru cu studii teologice, poate in credinta ca numai Dumnezeu ne mai poate ajuta sa iesim din conul de umbra in care a fost aruncata Romania de catre clasa politica post-decembrista.
Aceasta fiind situatia, nu este de mirare ca presedintele Sarkozy il ocoleste sistematic pe al nostru , ori ca diplomatii Uniunii Europene nu mai gasesc audienta de altadata pe langa guvernul Romaniei, care totusi doreste sa adere la spatiul Schengen si sa fie considerat un partener respectabil al Uniunii.
Ca stat slab, Romania nu isi poate deci permite luxul adoptarii unei agende geopolitice gresite sau sa neglijeze calitatea si pregatirea diplomatilor nostri, asa cum a fost cazul in ultimii douazeci de ani. Daca viitorul nu este, in mare masura, decat extrapolarea unor tendinte ale trecutului, este nevoie sa punem in paranteze “realizarile” post-decembriste si sa revenim la ceea ce am facut odinioara mai bine ca altii. Pentru aceasta este insa nevoie de alte viziuni geopolitice si de alti formatori ai viitorilor diplomati romani, oameni care, ca si subsemnatul, isi doresc sa redea Romaniei profesionistii de care are nevoie pentru a-si redobandi respectul si audienta pe care le-a avut candva in capitalele Uniunii Europene.
Cele doua domenii mi-au starnit interesul inca de pe bancile facultatii. Ca absolvent al Facultatii de Istorie din Iasi – fondata, ca dealtfel si statul roman modern, de istoricul Mihail Kogalniceanu – mi-am dat seama de importanta exceptionala pe care o au intelegerea geopolitica a contextului international si rolul privilegiat al diplomatiei in asigurarea supravietuirii natiunii. Ca istoric, aceste probleme nu au incetat niciodata sa ma preocupe, indiferent de preocuparile legate de supravietuirea economica pe care le avem cu totii.
Romania a fost ab initio un stat slab (weak state), care nu s-a putut baza in relatiile sale cu alte state pe o economie puternica, sau o pe o armata numeroasa si bine echipata. Spre deosebire de Italia si Germania, care s-au unificat in aceeasi perioada cu Romania, romanii nu si-au fondat statul modern “prin sange si foc”, ci dand dovada de o iscusinta deosebita in arta diplomatiei. Intr-o lume de capete incoronate nutrind ambitii teritoriale diverse, romanii pasoptisti au reusit turul de forta de a convinge Parisul si Berlinul, si apoi celelalte mari puteri, ca aspiratiile lor de a trai intr-un stat unificat sunt demne de sprijinit din punct de vedere politic si militar de catre marile puteri.
Traditia mostenita de la fondatori a fost respectata si de Bratieni. Astfel, desi in 1914 la conducerea tarii aveam un Hohenzollern, iar alianta anglo-franco-rusa parea mai putin solida din punct de vedere militar decat masinaria de razboi germano-austriaca, Bratienii au stiut sa pozitioneze Romania de partea eventualilor invingatori, cu toate riscurile initiale enorme pentru securitatea tarii.
Ultimul mare reprezentant al traditiei diplomatice pasoptiste a fost, fireste, Nicolae Titulescu, care s-a impotrivit includerii Romaniei in planurile aberante ale lui Hitler, mentinand legaturile stranse ale diplomatiei romanesti cu Franta si Anglia, chiar si atunci cand cele doua tari au fost silite de slabiciunea lor interna sa faca mari concesii teritoriale Germaniei.
Cel dintai sef de stat roman care n-a inteles imperativele geopolitice si a abandonat aliantele traditionale ale diplomatiei romanesti a fost maresalul Antonescu. Impresionat de puterea militara deosebita a Germaniei naziste, acesta s-a lasat atras in orbita tarilor Axei, facand aceleasi greseli ca Hitler : a participat la atacul impotriva Uniunii Sovietice si a deportat evrei spre lagarele de concentrare naziste. In urma acestei aventuri, am pierdut Basarabia a doua oara intr-un deceniu.
O revenire partiala la gandirea geopolitica si diplomatica traditionala s=a produs in anii '60. Scindarea tot mai evidenta a blocului comunist intre URSS si aliatii sai din Pactul de la Varsovia,pe de o parte, si China, pe de alta parte, i-a determinat pe consilierii lui Ceausescu in frunte cu Corneliu Manescu sa opteze pentru tabara chineza. Reorientarea a fost plina de riscuri, avand in vedere ca URSS domina militar la vremea aceea continentul european pana la Berlin iar China era departe si nu putea fi considerata o putere militara . Astazi, cand URSS a disparut de pe harta si China inregistreaza succese economice extraordinare, invidiate global, justetea reorientarii politicii externe romanesti din anii '60 apare aproape geniala.
Lucrurile s-au schimbat insa drastic dupa 1989 si mai ales dupa aderarea Romaniei la NATO din 2003. Fascinatia cu puterea militara americana si influenta disproportionat de mare pe care au dobandit-o americanii in politica interna si externa a Romaniei au ajuns, din pacate, sa vicieze gandirea conducatorilor nostri politici. Neglijand traditii vitale ale trecutului nostru diplomatic, Romania s-a angajat plenar la remorca Statelor Unite. In divergenta de politici dintre Uniunea Europeana si SUA, care s-a accentuat dupa invazia Irakului, Romania s-a plasat cu arme si bagaje in tabara americana.
Este adevarat ca Uniunea Europeana nu este nici pe departe la fel de puternica din punct de vedere militar ca Statele Unite si nici nu isi doreste asa ceva. In cele din urma, germanii au inteles ca o sfera de influenta economica stabila nu se cucereste cu tancul, cum a crezut Hitler, ci cu autoturisme Mercedes sau BMW si cu masini-unelte de care industriile centrului si estului european au nevoie. Pentru prima data in istoria continentului, nemtii au mai inteles ca expansiunea lor economica nu poate avea loc in conditiile unei confruntari cu Franta, ci cooperand cu aceasta. Produsul intelegerii franco-germane este Uniunea Europeana, admirata si imitata din Asia pana in America Latina, si invidiata fara temeiuri serioase de Statele Unite. Este adevarat, Uniunea Europeana nu isi bazeaza statutul si influenta pe un complex militaro-industrial care sa bage spaima in rusi, asa cum ar fi dorit ex-presedintele Constantinescu si altii. Influenta Uniunii la Moscova este, in pofida acestui fapt, mai mare decat a fost vreodata sau decat spera sa o detina diplomatia americana...
Toate aceste transformari geopolitice au lasat Bucurestiul pe tusa, acesta preferand sa numeasca la conducerea diplomatiei romanesti si in posturi de ambasador oameni fara viziune sau talent diplomatic. Asa cum remarcam inca din 2007, spre exemplu, la ambasada Romaniei din Washington, 90 la suta din personal erau ingineri de profesie, reciclati peste noapte in emisari diplomatici ai Romaniei. Si astazi, la conducerea diplomatiei romanesti avem un ministru cu studii teologice, poate in credinta ca numai Dumnezeu ne mai poate ajuta sa iesim din conul de umbra in care a fost aruncata Romania de catre clasa politica post-decembrista.
Aceasta fiind situatia, nu este de mirare ca presedintele Sarkozy il ocoleste sistematic pe al nostru , ori ca diplomatii Uniunii Europene nu mai gasesc audienta de altadata pe langa guvernul Romaniei, care totusi doreste sa adere la spatiul Schengen si sa fie considerat un partener respectabil al Uniunii.
Ca stat slab, Romania nu isi poate deci permite luxul adoptarii unei agende geopolitice gresite sau sa neglijeze calitatea si pregatirea diplomatilor nostri, asa cum a fost cazul in ultimii douazeci de ani. Daca viitorul nu este, in mare masura, decat extrapolarea unor tendinte ale trecutului, este nevoie sa punem in paranteze “realizarile” post-decembriste si sa revenim la ceea ce am facut odinioara mai bine ca altii. Pentru aceasta este insa nevoie de alte viziuni geopolitice si de alti formatori ai viitorilor diplomati romani, oameni care, ca si subsemnatul, isi doresc sa redea Romaniei profesionistii de care are nevoie pentru a-si redobandi respectul si audienta pe care le-a avut candva in capitalele Uniunii Europene.
Thursday, April 7, 2011
Revolutiile arabe si Romania
Revolutiile din lumea araba au surprins multi observatori ai scenei politice internationale, mai ales din tarile vestice. Acestea au fost comparate, nu fara o oarecare indreptatire, cu valul revolutionar din 1989, care a inlaturat structurile totalitare din tarile blocului estic.
Romania zilelor noastre trece prin aceleasi dificultati ca Tunisia, tara maghrebina unde a inceput totul. Tunisienii au reputatia unui popor bine educat. Ca si la noi, o buna parte a tinerilor sunt absolventi de institute si universitati, dar nu isi gasesc un loc de munca decent in tara de origine. Foarte multi dintre tinerii tunisieni sunt siliti fie sa lucreze ca ospatari, cameriste sau vanzatori ambulanti de fructe, fie sa lucreze sezonier in Libia, sau – pentru cei mai norocosi dintre ei – in tarile Uniunii din nordul Mediteranei. In ultimii ani, am intalnit nu putini doctori, ingineri sau profesori romani care sunt siliti sa lucreze in tari ca Spania, Italia sau Grecia din cauza ca economia romaneasca, cu toata cresterea inregistrata in anii 2004-2007, nu este inca capabila sa ocupe in mod adecvat forta de munca disponibila, sau sa o plateasca decent.
In ambele cazuri, modelul economic de tip neoliberal a generat crestere economica, insa a adancit foarte mult inegalitatile sociale. Tunisia, spre exemplu, a fost considerata, pana la izbucnirea revolutiei, cea mai performanta tara din Africa din punct de vedere al cresterii economice. Unde se strangeau profiturile si cine beneficia de ele este cu totul alta poveste, de care am aflat cu totii numai dupa izbucnirea revolutiei.
Desi exista multe asemanari intre revolutiile arabe si cele din 1989 din zona noastra, exista totusi si deosebiri fundamentale. Regimurile pro-vestice sau pro-americane din tari ca Tunisia, Egipt, Iordania, Bahrain sau Yemen, nu pot fi comparate cu regimurile comuniste autarhice din centrul si estul Europei. Acestea din urma s-au aflat vreme de cincizeci de ani angajate intr-o lupta ideologica cu regimurile democratice ale occidentului, iar abuzurile lor erau denuntate periodic in mass-media tarilor vestice. Cu totul alta a fost situatia in lumea araba, unde regimurile represive ale lui Ben Ali, Mubarak sau Ali Saleh au fost sprijinite cu sume importante de Statele Unite sau, in cazul Tunisiei, cu fonduri de dezvoltare si acces la pietele Uniunii Europene. Sprijinul vestic a continuat si dupa izbucnirea revolutiilor din Tunisia si Egipt, spre exemplu. La momentul izbucnirii revolutiei tunisiene, doamna Alliot-Marie, fost ministru de externe, s-a deplasat la Tunis pentru a oferi dictatorului Ben Ali sprijin logistic si expertiza politieneasca a Frantei. Parca nedorind sa fie mai prejos, doamna Clinton a spijinit, prin declaratiile ei, regimul Mubarak din Egipt, descriindu-l ca stabil si in control in chiar saptamana in care caderea acestuia devenise iminenta.
Tranzitia tarilor arabe spre democratie
In urma revolutiilor, care vor continua probabil pana la caderea ultimilor dictatori pe viata din lumea araba, in tari ca Tunisia, Egipt, Iordania sau Maroc populatia, mai ales tinerii, continua lupta pentru instaurarea democratiei si pentru a obtine garantii constitutionale impotriva abuzurilor puterii.
Revolutiile au pus capat presedintiilor pe viata, si – daca consideram exemplul Egiptului, Libiei sau al Yemenului – a regulii succesiunii dinastice. In acelasi timp, in cele mai avansate tari arabe, ca Tunisia, intelectualii si societatea civila au ajuns la concluzia ca tocmai republica prezidentiala este forma de guvernamant care a facut posibila ascensiunea politica a unor dictatori extrem de periculosi, hrapareti si organizati, impreuna cu suporterii lor, in stil mafiot. Astfel, Mansour Moalla, fondator al bancii centrale tunisiene, doctor in drept si fost ministru al economiei, considera ca republica parlamentara este singura forma de guvernamant care ofera garantii sigure impotriva abuzului de putere sau coruptiei si garanteaza in mod adecvat drepturile tuturor cetatenilor.
Tunisienii sau egiptenii au serioase probleme cu retelele formale si informale aparute in perioada dictaturii, care, ca si in Romania, urmaresc sabotarea tranzitiei spre democratie. Acestea vor ingreuna semnificativ, asa cum s-a intamplat si in Romania, normalizarea vietii politice .
Stadiul reformei constitutionale in Romania
Criza economica, institutionala si constitutionala din Romania m-a condus, inca din 2008, la concluzii similare. Republica prezidentiala la romani, mostenire politica din vremea comunismului, va trebui abandonata in favoarea re-instaurarii republicii parlamentare.
Presedintele Basescu incearca in continuare sa gaseasca formule de reforma constitutionala, dar stilul sau confruntational nu poate asigura nici pe departe consensul politic de care este nevoie pentru succesul unui asemenea demers. In plus,problema reala nu este aceea a reducerii numarului de parlamentari. Importante economii pot fi obtinute si daca durata unui mandat de parlamentar creste de la 4 la 5 ani, la fel ca aceea a mandatului presedintelui. Mai important, insa, este ca acesta din urma sa fie ales de catre parlament si revocat de acesta, nu prin vot direct. Orice alta discutie privind reforma constitutionala la noi nu poate reprezenta decat o simpla incercare de a ascunde populatiei faptul ca republica prezidentiala inaugurata de Nicolae Ceausescu a devenit o forma de guvernamant toxica pentru Romania.
Romania zilelor noastre trece prin aceleasi dificultati ca Tunisia, tara maghrebina unde a inceput totul. Tunisienii au reputatia unui popor bine educat. Ca si la noi, o buna parte a tinerilor sunt absolventi de institute si universitati, dar nu isi gasesc un loc de munca decent in tara de origine. Foarte multi dintre tinerii tunisieni sunt siliti fie sa lucreze ca ospatari, cameriste sau vanzatori ambulanti de fructe, fie sa lucreze sezonier in Libia, sau – pentru cei mai norocosi dintre ei – in tarile Uniunii din nordul Mediteranei. In ultimii ani, am intalnit nu putini doctori, ingineri sau profesori romani care sunt siliti sa lucreze in tari ca Spania, Italia sau Grecia din cauza ca economia romaneasca, cu toata cresterea inregistrata in anii 2004-2007, nu este inca capabila sa ocupe in mod adecvat forta de munca disponibila, sau sa o plateasca decent.
In ambele cazuri, modelul economic de tip neoliberal a generat crestere economica, insa a adancit foarte mult inegalitatile sociale. Tunisia, spre exemplu, a fost considerata, pana la izbucnirea revolutiei, cea mai performanta tara din Africa din punct de vedere al cresterii economice. Unde se strangeau profiturile si cine beneficia de ele este cu totul alta poveste, de care am aflat cu totii numai dupa izbucnirea revolutiei.
Desi exista multe asemanari intre revolutiile arabe si cele din 1989 din zona noastra, exista totusi si deosebiri fundamentale. Regimurile pro-vestice sau pro-americane din tari ca Tunisia, Egipt, Iordania, Bahrain sau Yemen, nu pot fi comparate cu regimurile comuniste autarhice din centrul si estul Europei. Acestea din urma s-au aflat vreme de cincizeci de ani angajate intr-o lupta ideologica cu regimurile democratice ale occidentului, iar abuzurile lor erau denuntate periodic in mass-media tarilor vestice. Cu totul alta a fost situatia in lumea araba, unde regimurile represive ale lui Ben Ali, Mubarak sau Ali Saleh au fost sprijinite cu sume importante de Statele Unite sau, in cazul Tunisiei, cu fonduri de dezvoltare si acces la pietele Uniunii Europene. Sprijinul vestic a continuat si dupa izbucnirea revolutiilor din Tunisia si Egipt, spre exemplu. La momentul izbucnirii revolutiei tunisiene, doamna Alliot-Marie, fost ministru de externe, s-a deplasat la Tunis pentru a oferi dictatorului Ben Ali sprijin logistic si expertiza politieneasca a Frantei. Parca nedorind sa fie mai prejos, doamna Clinton a spijinit, prin declaratiile ei, regimul Mubarak din Egipt, descriindu-l ca stabil si in control in chiar saptamana in care caderea acestuia devenise iminenta.
Tranzitia tarilor arabe spre democratie
In urma revolutiilor, care vor continua probabil pana la caderea ultimilor dictatori pe viata din lumea araba, in tari ca Tunisia, Egipt, Iordania sau Maroc populatia, mai ales tinerii, continua lupta pentru instaurarea democratiei si pentru a obtine garantii constitutionale impotriva abuzurilor puterii.
Revolutiile au pus capat presedintiilor pe viata, si – daca consideram exemplul Egiptului, Libiei sau al Yemenului – a regulii succesiunii dinastice. In acelasi timp, in cele mai avansate tari arabe, ca Tunisia, intelectualii si societatea civila au ajuns la concluzia ca tocmai republica prezidentiala este forma de guvernamant care a facut posibila ascensiunea politica a unor dictatori extrem de periculosi, hrapareti si organizati, impreuna cu suporterii lor, in stil mafiot. Astfel, Mansour Moalla, fondator al bancii centrale tunisiene, doctor in drept si fost ministru al economiei, considera ca republica parlamentara este singura forma de guvernamant care ofera garantii sigure impotriva abuzului de putere sau coruptiei si garanteaza in mod adecvat drepturile tuturor cetatenilor.
Tunisienii sau egiptenii au serioase probleme cu retelele formale si informale aparute in perioada dictaturii, care, ca si in Romania, urmaresc sabotarea tranzitiei spre democratie. Acestea vor ingreuna semnificativ, asa cum s-a intamplat si in Romania, normalizarea vietii politice .
Stadiul reformei constitutionale in Romania
Criza economica, institutionala si constitutionala din Romania m-a condus, inca din 2008, la concluzii similare. Republica prezidentiala la romani, mostenire politica din vremea comunismului, va trebui abandonata in favoarea re-instaurarii republicii parlamentare.
Presedintele Basescu incearca in continuare sa gaseasca formule de reforma constitutionala, dar stilul sau confruntational nu poate asigura nici pe departe consensul politic de care este nevoie pentru succesul unui asemenea demers. In plus,problema reala nu este aceea a reducerii numarului de parlamentari. Importante economii pot fi obtinute si daca durata unui mandat de parlamentar creste de la 4 la 5 ani, la fel ca aceea a mandatului presedintelui. Mai important, insa, este ca acesta din urma sa fie ales de catre parlament si revocat de acesta, nu prin vot direct. Orice alta discutie privind reforma constitutionala la noi nu poate reprezenta decat o simpla incercare de a ascunde populatiei faptul ca republica prezidentiala inaugurata de Nicolae Ceausescu a devenit o forma de guvernamant toxica pentru Romania.
Subscribe to:
Posts (Atom)