Intre 479 si 431 iHr, lumea greceasca a fost dominata din punct de vedere militar si economic de Atena, care in timpul razboaielor cu Persia a constituit o alianta a oraselor-state grecesti, devenind liderul acesteia timp de 50 de ani.
Membrii aliantei aveau obligatia sa contribuie cu bani, vase sau soldati la operatiunile militare decise de atenieni. Competitorii Atenei din lumea greaca erau cei care aderasera la Liga Peloponesiaca, condusa de Sparta. Putem intelege mai usor conflictul dintre cele doua ligi daca facem o analogie intre NATO, organizat si condus de SUA, si Pactul de la Varsovia, organizatia condusa de Moscova.
Multi specialisti sustin ca scopul real al formarii Ligii de la Delos de catre atenieni a fost de fapt infrangerea Spartei si disolutia Ligii Peloponesiace. Eforturile Atenei au condus la transformarea acesteia dupa 460 iHr intr-un imperiu informal, nedeclarat ca atare, o situatie comparabila cu transformarea SUA in hegemon global dupa anul 2000.
Nicio analogie istorica nu este perfecta, insa aceasta se potriveste foarte bine Americii postbelice. Atat Atena, cat si SUA au creat aliante politico-militare dupa conficte majore - cu Persia in cazul Atenei, cu Germania nazista in cazul SUA - anume Liga de la Delos si Nato, si le-au pastrat si extins si dupa ce pericolul care a condus la crearea lor a disparut.
Ambele state au avut sau au aceeasi organizare democratica a societatii, aceeasi orientare economica bazata pe comert, aceleasi necesitati de securitate ( siguranta rutelor comerciale maritime ). In ambele cazuri, avem de-a face cu doua imperii informale, la care initial au aderat voluntar , nu prin cuceriri de tip roman, cei care aveau nevoie de protectie militara. Initial, membrii aliantelor au beneficiat economic si militar de avantajele apartenentei la aceasta.
In ambele cazuri, si cel atenian si cel american, hegemonii au insistat pe adoptarea democratiei de catre toti membrii aliantei si pe contributii in trupe, vase sau bani ( ca acum in Ucraina )la eforturile comune de aparare sau de expansiune. In timp insa, liderii aliantelor au devenit tiranici, au incalcat grav suveranitatea sau prosperitatea statelor membre, generand tendinte centrifuge.
Similitudinile nu se opresc aici. Atat in cazul Atenei cat si al SUA, avem de-a face cu doua superputeri maritime, mai putin capabile insa sa castige razboaie impotriva unor state continentale, fapt ilustrat de infrangerile Atenei din Egipt sau Sicilia sau cele ale SUA din Vietnam sau Afghanistan .
Emularea modelului de alianta politico-militara atenian a demarat plenar dupa 2001, cand conducerea politicii externe americane a fost monopolizata de neoconsevatori, in frunte cu Blinken, Victoria Nuland si Robert Kagan. Tatal acestuia din urma, Donald Kagan, a fost profesor de istorie la Yale si autorul unei istorii a razboiului peloponesiac in 4 volume. Se pare asadar ca influenta tatalui asupra fiului a fost profunda, neoconservatorii americani devenind prin intermediul acestuia suporteri ai modelului oferit de Liga de la Delos si adepti ai teoriilor lui Tucidide privind cauzele razboaielor, ale carui scrieri au fost rastalmacite intr-o maniera care preconizeaza inevitabilitatea unei confruntari militare cu China si/sau Rusia.
Adoptarea modelului atenian de alianta explica in mare masura si schimbarea de strategie a Nato dupa disparitia URSS si a Pactului de la Varsovia. Tot asa cum Atena a contribuit activ la dezmembrarea Ligii Peloponesiace condusa de Sparta si s-a extins, si SUA a decis dupa 1997 sa se extinda si sa includa in Nato fosti membri ai Pactului de la Varsovia din centrul si estul Europei. In loc sa fie desfiintat dupa 1989, Nato a devenit, dimpotriva, o alianta ofensiva si un instrument militar esential al perpetuarii hegemoniei globale americane.
Pana recent, numai Atena a avut un competitor capabil sa o infranga, Sparta. Din 2014 insa, are si SUA parte de Sparta ei, Rusia, care este acum aliata cu China.
