INCOTRO SE INDREAPTA EUROPA ?

Crizele din Grecia sau Ucraina ne reamintesc tuturor cat de imperfecte sau de-a dreptul nefunctionale se pot dovedi in practica constructiile supra-statale sau cele nationale de pe continentul nostru.

Dupa incheierea razboaielor religioase din secolul XVII (Westfalia, 1648), istoria politica europeana a ajuns sa fie dominata in ultimele doua secole de confruntarea dintre doua principii de organizare al statelor, cel multi-etnic si cel national, specific tarilor de la periferia vestica a continentului, ca Anglia sau Franta.

Timp de secole principiul prevalent de organizare politica a continentului fusese cel multi-etnic, intruchipat de constructii imperiale ca Austro-Ungaria ( Italia, Cehia, Slovacia,Ungaria,Slovenia, Croatia, parti din Polonia in centrul continentului, Tarile de Jos si temporar Spania) imperiul Rusiei (in estul Europei si o mare parte a Eurasiei) sau imperiul Otoman ( in peninsula balcanica, Serbia, Principatele romane, Ungaria, Orientul Mijlociu si Maghreb).

Toate aceste imperii reuneau sub o singura conducere politica centralizata ( a imparatului de a Viena, tarului Rusiei sau sultanului din Istanbul) locuitori de rase si religii diferite, care erau supusi insa acelorasi legi si erau administrati de functionari imperiali care dadeau socoteala numai suveranului, desi in centrul Europei austriecii au permis pastrarea unor forme traditionale de autonomii locale. Ceea ce le-a pregatit prabusirea a fost inabilitatea acestora de a amplifica reformele economice de tip capitalist, care ar fi favorizat din punct de vedere politic burghezia.

Intre cele trei imperii au existat conflicte militare permanente , insa ele nu au avut niciodata caracterul devastator al conflagratiilor din secolul XX, fiind o afacere intre militari de profesie desfasurate IN EXTERIOR, la periferia acestora. Razboaiele erau de regula de scurta durata si erau automat urmate de negocieri de pace, incheiate relativ rapid intre diplomati de cariera.

Ascensiunea burgheziilor nationale din secolele XVIII si XIX si promovarea democratiei, avansata in principal de francmasonerie: au erodat baza economica si stabilitatea sociala a acestor imperii, subminandu-le si politic in numele principiului de organizare pe baze nationale al statelor europene. Nationalismul a devenit astfel arma de predilectie a burgheziilor in plina dezvoltare a continentului in lupta acestora de subminarea monopolului politic detinut pana atunci de reprezentantii clasei nobiliare.

Reprezentantii intelectuali ai burgheziei au inceput asadar sa mobilizeze la lupta masele populare pentru organizarea tuturor statelor europene pe baze nationale. In acest scop, imperiile mentionate mai sus au fost prezentate drept frane in calea progresului si principiul de organizare pe baze multi-etnice care le caracteriza pe acestea drept contrar dreptului de auto-determinare al popoarelor, prezentat drept sacrosanct.

Procesul efectiv de inlocuirea statelor multi-etnice de tip semi-feudal cu state moderne organizate pe principii nationale a inceput in secolul XIX si a culminat in secolul XX, cand in urma victoriei Antantei (adica in principal a Angliei si Frantei, state nationale) asupra Puterilor Centrale a triumfat principiul auto-determinarii, imperiile disparand din istoria europeana . ( Procesul aparitiei statelor organizate pe criterii etnice a continuat pana in ultimul deceniu al secolului trecut, cand s-au format Croatia, Slovenia, Muntenegru, Kosovo, Ucraina, Cehia sau Slovacia) .Statele nationale nou-aparute au adoptat si un sistem economic preponderent capitalist, diferit de sistemul economic de tip feudal.

S-ar putea crede ca triumful principiului organizarii statelor europene pe baze nationale asupra imperiilor multi-etnice a condus la o noua epoca de prosperitate si pace in istoria continentului. Din nefericire, lucrurile s-au petrecut exact pe dos. Pietele de desfacere imperiale s-au fragmentat in piete nationale, prea mici in multe cazuri pentru a sustine o activitate economica profitabila . Statele mai mari ale continentului au intrat in competitie unele cu altele pentru sursele de materii prime, asa cum s-a intamplat cu Germania,Anglia si Franta, samd.

Razboaiele dintre natiuni sau grupuri de natiuni s-au mutat IN INTERIORUL statelor beligerante, ideea fiind aceea de a devasta economia adversarului si de a demoraliza populatiile civile, care in secolul XX a ajuns sa fie victime in masa ale partilor aflate in conflict. Confruntarile armate au capatat un caracter devastator, facand milioane de victime, durand ani de zile , distrugand in mod durabil economiile statelor beligerante si decimandu-le practic populatia.

Minoritatile etnice au suferit cumplit, unele fiind la randul lor aproape decimate in numele nationalismului triumfator, mai ales in peninsula balcanica. Schimburile de populatii intre nou-aparutele state nationale au obligat milioane de oameni sa-si abandoneze zonele geografice pe care stramosii lor le ocupau de cateva mii de ani, ca de exemplu grecii expulzati de Ataturk din Asia Mica sau turcii din Grecia si Bulgaria, in cursul anilor 20 ai secolului trecut. Anumite minoritati etnice (bascii, secuii, kosovarii), care nu au fost decimate sau stramutate, nu s-au recunoscut in noile proiecte nationale ale majoritatii si au initiat actiuni separatiste, unele capatand caracter violent sau provocand interventii armate (Kosovo, 1999).

Daca suntem de acord cu o abordare ciclica a evolutiei istorice, faramitarea imperiilor intr-o multitudine de state nationale din epoca moderna isi are corespondentul in faramitarea statelor medievale europene aparute in urma prabusirii imperiului roman. Statele nou-aparute pe ruinele imperiului roman aveau la randul lor un sistem economic nou, feudal, care a inlocuit sistemul economic antic, bazat pe munca sclavilor. Aceasta faramitare a durat pana in secolul XIII in Anglia si Franta si pana in secolul XIX in Germania si Italia, desi ambele faceau nominal parte din Sfantul Imperiu Roman de limba germana, al carui imparat era in acelasi timp si imparatul Austriei.

Dupa infrangerea Germaniei din 1945, s-a facut deci resimtita nevoia unificarii pietelor nationale intr-o piata europeana comuna, pentru a facilita dezvoltarea economica si a evita pe viitor conflictele militare dintre statele nationale. Piata comuna s-a dovedit o constructie de succes, ceea ce a determinat lideri politici europeni sa promoveze ideea federalizarii politice a statelor membre, moneda unica aparuta in anul 2000 fiind un pas in aceasta directie. Al doilea pas a fost adoptarea in 2010 a unei constitutii comune.Daca apelam din nou la teoria evolutiei ciclice in istorie, aceasta incercare de reunificare economica si politica a statelor continentului prezinta unele similitudini cu imperiul creat de Charlemagne in secolul IX.

Uniunea Europeana care a rezultat in urma acestor acorduri este insa departe de a fi pe placul tuturor. Exista in prezent o confruntare acerba intre TREI principii de organizare politico-administrativa, cel regional, cel national sau cel comunitar de tip federalist. La o suta de ani de la declansarea primului razboi mondial, putem constata ca a fost infinit mai simpla organizarea asasinarii unor capete incoronate sau distrugerea unor imperii decat realizarea unei noi constructii supra-statale care sa aiba macar jumatate din soliditatea sau supletea celor anterioare.

Regionalistii considera structurile administrative mai vechi ca judetele sau statele nationale ca perimate si opteaza pentru o organizare pe baze regionale, noile regiuni urmand sa dea socoteala numai Bruxelles-ului. Miscarea regionalista este sustinuta de conducerea politica comunitara, care are deasemenea ca obiectiv slabirea si eventual disparitia in timp a statelor nationale.

Nationalistii, in frunte din nou cu Anglia si Franta, considera ideea monedei unice si a adancirii integrarii politice pe continent drept toxica pentru natiunile lor, de unde si succesul unor partide politice ca UKIP sau Frontul National.

In fine, federalistii in frunte cu Germania si avand ca reprezentati lideri politici ca Jean-Claude Juncker, actualul sef al Comisiei Europene, considera ca depasirea dificultatilor economice care afecteaza actualmente UE nu poate avea loc decat prin adancirea integrarii politice pe continent. Democratia pare sa fi ajuns optionala in planurile germane, daca este sa luam de bune recentele declaratii (15 aprilie a.c.) ale ministrului german de finante Wolfgang Schauble de la Washington, care s-a plans auditoriului sau ca reforma pietei muncii din Franta este " blocata " de parlamentul francez, considerat de acesta ca o piedica in calea "progresului" reprezentat de generalizarea politicilor de austeritate pe continent...

In ceea ce ma priveste, cred ca numai evolutiile viitoare vor fi in masura sa ne ajute sa stabilim care sunt formele optime de organizare politica a continentului. Nu fara temei, grecii cred ca UE este dIrect responsabila de gravele probleme pe care le au in prezent, via politici de austeritate neinspirate impuse cu de-a sila.

Din motive oarecum diferite, nationalistii englezi sau francezi le impartasesc opiniile si militeaza pentru o limitare drastica a imixtiunii UE in politica interna a statelor membre si pentru intarirea rolului statelor nationale.

Statele din nordul continentului, in frunte cu Germania, sunt la randul lor impotriva unui tip de federalizare care presupune transferuri permanente de resurse catre statele din sud, mai putin dezvoltate industrial, dupa modelul federalist oferit de SUA.

In fine, statele nationale mai noi sau mai vechi sunt confruntate si cu separatistii din Flandra, Scotia sau Catalonia, care doresc desprinderea pe criterii etnice a regiunilor ocupate de flamanzi, scotieni sau catalani , negand deci autoritatea statelor nationale din care au facut pana acum parte.

Ce combinatie de forte va iesi invingatoare si ce maniera de organizare politica a continentului nostru se va impune in cele din urma este insa dificil, daca nu imposibil de prevazut in prezent

TURCIA

Tara loviturilor de stat permanente
Articol serializat in Curierul Atenei, 12, 18 si 25 aprilie 2008

Daca pe continentul nostru Franta a fost pana nu demult cunoscuta ca "tara revolutiei permanente", sau Germania "tara reformelor permanente", Turcia tinde sa capete nefasta faima de "tara a loviturilor de stat permanente".

Recent, Curtea Constitutionala turca a admis o cerere de verificare a constitutionalitatii masurii guvernului Erdogan, referitoare la permisiunea ca studentele sa poarte valul islamic in scoli si universitati. Obiectivul celor care au initiat actiunea - autoritatile militare turcesti - este acela de a submina si scoate in afara legii partidul premierului, care prin Abdullah Gul a castigat recent si cursa pentru ocuparea fotoliului prezidential al republicii turce.

In anii '90, militarii turci au mai scos in afara legii un alt partid de orientare islamica, Partidul Prosperitatii (Refah), condus la acea vreme de Nekmetin Erbakan. Intr-un comentariu publicat de revista Time pe 9 februarie 1998, atrageam atentia asupra faptului ca imixtiunea militarilor in afacerile statului turc nu fac altceva decat sa il fragilizeze. Cu acea ocazie, sustineam ca "statul turc, asa cum este acum, nu este nici democratic, nici in intregime secularizat. Eforturile recente de a inlatura Refah, principalul partid islamic al tarii, de la putere vor genera tensiuni sociale. Influenta politica a partidelor islamice [din Turcia, n.a.] nu trebuie sa ii sperie pe decidentii politici din Vest [...] Un partid islamic la putere in Turcia nu va conduce automat la mai putina democratie in aceasta tara, si nu o va transforma neaparat intr-un aliat indoielnic al Vestului."

Evolutiile politice ulterioare din Turcia au dovedit validitatea opiniilor exprimate mai sus. In ultimii cativa ani, partidul islamic condus de tandemul Erdogan - Gul au asigurat stabilitatea, prosperitatea si cresterea economica a Turciei, realizari care ar fi fost imposibile in absenta unei minime solidaritati sociale, pe care regimurile anterioare din aceasta tara nu au reusit sa o atinga. Cu alte cuvinte, islamul si-a dovedit in cazul Turciei valentele politice pozitive, intr-un mod foarte similar cu realizarile postbelice ale crestin-democratilor germani sau spanioli pe continent.

Aceasta este ratiunea pentru care Comisarul Uniunii Europene pentru extindere, domnul Olli Rehn, a avertizat Curtea Constitutionala turca impotriva scoaterii - pentru a cata oara ? - inafara legii a partidului de guvernamant pe motiv ca ar submina caracterul secular al statului fondat de Kemal Ataturk pe ruinele fostului imperiu otoman.

Uniunea Europeana ofera restului lumii doua modele statale dominante. Un grup de tari europene, in frunte cu Franta, si-au fondat statele actuale prin desfiintarea sau reducerea rolului institutiilor lor politico-militare sau religioase pre-moderne (ca monarhia si biserica). Altele, ca de exemplu regatele continentale sau tari ca Germania, au reusit sa-si transforme statele imbinand armonios traditiile politico-religioase cu forme si institutii de guvernare specifice statului modern (democratie parlamentara). In cazul Spaniei, de pilda, democratia parlamentara care a inlocuit regimul militar dictatorial al generalului Franco si pastrarea institutiei monarhice au adus tarii o prosperitate fara precedent, partidul crestin-democrat de acolo contribuind din plin la stabilitatea politica si la coeziunea sociala a tarii, alaturi de Biserica Catolica.

In plus, multi economisti occidentali au ajuns la concluzia ca apartenenta la o religie - mai ales in cazul religiilor monoteiste, ca islamul, crestinismul sau iudaismul - asigura membrilor acesteia avantaje economice si sociale certe, cum ar fi "niveluri sporite de educatie si venituri, mai multe casatorii si mai putine divorturi" (Eduardo Porter, The New York Times). Pentru atingerea acestor avantaje economice si sociale, religiile trebuie impuna membrilor lor anumite reguli - valul islamic la femei, postul de Paste sau celibatul clerului catolic - care trebuie respectate pentru a asigura atat coeziunea sociala, cat si perenitatea si respectabilitatea institutiilor de cult. Astfel, religia iudaica ofera exemplul extrem al comunitatii religioase a evreilor, care a reusit sa supravietuiasca in conditii foarte vitrege timp de doua mii de ani, observand cu strictete regulile religioase, chiar in absenta unui stat care sa o protejeze. La randul ei, religia ortodoxa a asigurat supravietuirea multor natiuni actuale - romana, bulgara, sarba sau greaca - aflate sub dominatie otomana, pana la momentul obtinerii independentei.

Din punct de vedere politic si militar, statul turc otoman a fost vreme de cinci secole centrul statului universal islamic aparut dupa decaderea puterii arabe. Cu alte cuvinte, turcii au fost cei care au protejat militar civilizatia islamica in decadere si traditia religioasa musulmana, din Balcani pana in Orientul Mijlociu si Nordul Africii. O asemenea traditie indelungata nu putea ramane multa vreme nefolosita de politicienii unui stat modern relativ disfunctional, asa cum s-a dovedit a fi Turcia secolului XX. Aceiasi politicieni de talent au realizat potentialul pe care il are religia islamica in cazul Turciei, si anume faptul ca aceasta este la fel de importanta pentru stabilitatea si prosperitatea statului ca si gloriosul ei trecut militar.

Noua incercare de desfiintare a partidului condus de premierul Erdogan, in numele unui secularism strain traditiei islamice turcesti, constituie asadar o gafa politica majora. Faptul este cu atat mai contraproductiv astazi, cand Vestul face incercari sustinute, in Irak si in alte locuri din lumea islamica, pentru gasirea unei formule democratice potrivite in vederea inlocuirii autoritarismului specific lumii musulmane cu institutii si practici caracteristice statelor moderne. Miza acestui efort costisitor si de lunga durata nu este alta decat pacea si stabilitatea politica pentru cei aproximativ un miliard de musulmani, multi implicati in prezent intr-o confruntare sangeroasa cu NATO in tari ca Afganistan, Irak sau Liban. Nu in ultimul rand, sansele eradicarii terorismului islamic in absenta adoptarii unor institutii si practici democratice in lumea musulmana sunt nesemnificative. In acest complex proces de transformare si adaptare la valorile dominante ale lumii contemporane, valoarea de model oferita de evolutiile politice, economice si sociale din Turcia este de o importanta exceptionala pentru intreaga lume islamica.

Iata de ce consider ca a permite militarilor turci - obtuzi si corupti cum ii cunoastem - sa recurga din nou la o lovitura de stat impotriva electoratului tarii pentru a-si redobandi controlul asupra statului ar fi o eroare de neiertat pentru partenerii europeni ai Turciei, SUA sau Israel. In realitate, nu statul secular este in primejdie in Turcia, ci monopolul de putere pe care l-a exercitat intr-un mod mai mult sau mai putin democratic, prea multa vreme, casta militarilor turci.