FRONTIERELE UE : IMPOSIBIL DE APARAT

Au trecut 21 de ani de cand UE a decis sa renunte la frontierele interne in cadrul asa-numitei "zone Schengen". Victimele de la Paris ale teroristilor islamici de anul trecut si cele din Berlin de anul acesta sunt in egala masura si victimele celor care au conceput si semnat acordurile Schengen. Libertatea de circulatie neingradita de controalele frontaliere practicate inainte vreme de fiecare stat membru a dat posibilitatea teroristilor sa intre nestingheriti in tari ca Franta, Italia sau Germania si sa le paraseasca tot atat de usor dupa comiterea unor asasinate in masa.

Problema securizarii frontierelor UE este insa mult mai grava si mai complexa, in acelasi timp. Astfel, intr-o lucrare de seminar din 2010 despre frontiere pregatita ca parte a studiilor mele masterale in geopolitica si relatii internationale de la Toulouse, ajungeam la concluzia deloc linistitoare ca granitele uniunii sunt imposibil de aparat si/sau securizat.

Evenimentele recente - mai ales afluxul masiv  de refugiati de anul trecut si atacurile teroriste care l-au acompaniat - mi-au dovedit validitatea concluziilor la care ajunsesem in studiul amintit  mai sus. In fapt, frontierele externe ale Europei au fost aparate cu adevarat numai in timpul Imperiului Roman. Sarcina securizarii frontierelor impotriva migratiilor barbare a fost doar partial acoperita de Imperiul Bizantin, care nu a putut impiedica insa valul popoarelor migratoare care s-au stabilit intre secolele V-X in vestul, centrul si sudul Europei.

Dupa o scurta perioada de relativa acalmie, care a acompaniat procesul de formare al statelor medievale, Europa s-a vazut  confruntata timp de cinci secole cu pericolul invaziilor si cuceririlor otomane. Expansiunea relativ rapida a acestui imperiu asiatic a adus armatele turcesti la 1683 la portile Vienei, adica nici mai mult nici mai putin la jumatatea distantei pe cale terestra dintre Istanbul si Dover !

In partea  de vest a Europei,  statele medievale spaniol si francez au trebuit sa faca fata expeditiilor militare  intreprinse de cuceritorii arabi, care au putut fi invinsi numai cu mare greutate.

In centrul, estul si sud-estul Europei, procesul de stopare a expansiunii armatelor otomane si eliberarea popoarelor subjugate de acestea a durat doua secole - intre 1700 si 1900 - si a necesitat eforturi militare sustinute din partea Imperiilor Habsburgic si Tarist. In legatura cu aceste actiuni de anvergura, as mentiona totusi faptul ca ponderea eforturilor militare anti-otomane  a apartinut in proportie de 70 la suta Imperiului Rus.

Ca fost granicer in anii 70, mi-am dat pe deplin seama ca granitele terestre ale Europei erau de fapt securizate si la acea data tot de rusi, in varianta statala sovietica adoptata de acestia dupa 1917. Cu alte cuvinte, fara protectia armatelor si granicerilor rusi - Rusia fiind singurul stat care si-a aparat si continua sa isi apere eficient propriile frontiere terestre - toate celelalte state europene sunt de fapt la discretia oricarui val migrator dinspre Eurasia si incapabile, din diferite motive, sa le faca fata. In realitate , interesul geostrategic vital al Europei este si va ramane acela de a avea in est un stat eurasiatic puternic ca Rusia.

Mai ingrijorator este insa faptul ca UE s-a dovedit recent incapabila sa isi securizeze macar frontierele maritime de la marile Egee  si Mediterana, cu consecintele pe care le cunoastem cu totii si asupra carora nu cred ca mai este cazul sa insist.

AM CREZUT SI EU IN POTENTIALUL UE

Intre 2002 si 2012 am crezut in sansa UE de a deveni o confederatie de state nationale interesate in pace si prosperitate economica, un adevarat model pentru restul lumii. M-am inselat. Prioritatea numarul unu a devenit dupa 2009 promovarea austeritatii bugetare in statele membre, nu cresterea economica sau combaterea somajului ...

In anii 90, vidul de securitate creat dupa prabusirea URSS si Tratatului de la Varsovia m-a determinat sa fiu in tabara suporterilor intrarii Romaniei in alianta. Au fost preferate atunci de nataraii administratiei Clinton (Strobe Talbott si M Albright) state care au complicat enorm situatia geostrategica a NATO in estul Europei (republicile baltice). Dupa episodul cu Ucraina, s-a evaporat si iluzia unei uniuni care mentine si promoveaza pacea pe continent.

Tot in anii 90 am fost pentru introducerea monedei comune, stiind ca este vorba de un proiect francez. Mi-am imaginat ca nu poate fi nimic rau ca state cu performante economice similare (Germania Franta, Austria, Benelux) sa aiba nu numai o piata comuna, dar si o moneda comuna. Nu am crezut insa nici un moment ca vor adopta moneda euro si grecii, spaniolii sau italienii !

Nu mi-am imaginat in 1997 - cand am participat la Londra la o conferinta pregatitoare pentru introducerea euro - ca Germania isi va impune tristul prag al deficitelor de 3%, cel care a creat imense probleme dupa criza din 2008. Ba chiar am pregatit un material pentru participantii la conferinta, in care atrageam atentia ca adoptarea acestui prag va pune in pericol intregul proiect in caz de criza, dar cine sa asculte la opiniile unui roman ?

In legatura cu viitorul UE, avertizam intr-un comentariu din 1998 pe cititorii Business Week de peste ocean ca federalismul nu este o optiune viabila pentru organizarea viitoare a uniunii. Acum, cand UE este in pragul destramarii, chestiunea federalizarii UE a fost tacit abanonata definitiv...

EU IN THE AGE OF GEOPOLITICS

At the beginning of the year, it has become customary for ‘pundits’ to make predictions about forthcoming developments which might affect the global economy, elections in leading countries or international relations. From my part, I would like to take my readers back in time, in an attempt to make today’s armed conflicts around the world easier to understand.

This approach is all the more necessary as virtually all of today’s armed conflicts – in Ukraine, Libya, Syria, Iraq or Yemen – have geopolitics as a common denominator. Even ISIS has a clearcut geopolitical agenda of sorts, namely that of establishing an “Islamic caliphate” in territories snatched from war-torn Syria and Iraq. Taken together, these tensions and conflicts among ethnic, religious or military blocs have brought to an untimely end the era of globalization and ushered in the Age of Geopolitics. But where did it all start ?

Over the past sixty years, specialists and the European general public were led to believe that geopolitics died together with Nazi Germany and was replaced with the ideological confrontation between the capitalist and communist worlds commonly referred to as the Cold War. Yet by the 1970s, as the confrontation apparently led to a stalemate, geopolitical-type conflicts again started to prove their usefulness for policymakers intent on destabilizing their opponents’ camp.

In Europe, conflicts of a geopolitical nature were rekindled by stealth courtesy of the United States. Thus, during the seventies the Ceausescu regime, fearful of being axed by the Soviets following the Prague Spring, was encouraged to denounce the Ribbentrop-Molotov Pact and pushed some of the country’s historians into demanding the return of Bessarabia within Romanian borders. That geopolitical conflict is still very much alive today, with Romania, the EU and the Russian Federation involved in a tug-of-war confrontation over the future of the Republic of Moldova.

As it turned out, in the end the Soviets lost their post-WW II domination of Central and Eastern Europe following a decade of cooperation between the CIA and the Vatican – which led to the formation of the Solidarnosc trade union movement and the organization of free elections in Poland – and not as a result of the geopolitical, USA-backed proxy confrontation between the Ceausescu regime and Moscow.

Following the fall of the Berlin wall and the implosion of the Soviet Union, geopolitical conflicts have made a spectacular return to Europe, in Yugoslavia. The separation of Slovenia and Croatia, the two Catholic regions of the Yugoslav federation, is likely to have been requested to the Western alliance by the Vatican as a reward for its successful assistance in undermining the Soviet Union during the eighties. It is also very likely that US strategists did not in fact plan for the total destruction of the Yugoslav federation, but for a diminished one, after which Serbia could be allowed to control the remainder of the territory. As events unfolded, however, the Macedonians and Albanians also decided to secede, spelling the end of the Yugoslav state.

Since 2001, the US has openly embarked on a drive to stoke geopolitical conflicts in places around the world where it wanted to expand or consolidate its hegemony. In Europe this drive led to the 2004 colour revolutions in Ukraine, Moldova or Georgia, as well as the 2008 Georgian war, and culminated in 2014 with the toppling of the elected government of Ukraine by the CIA-backed Maidan movement.

In the Arab world, the US and some of its European allies like France and the UK gave full backing to armed groups involved in the fall of the Gaddafi regime in Libya, or in the civil war in Syria, sometimes in alliance with Saudi Arabia and/or Turkey. The Russians and the Chinese have either been largely neutral in these conflicts or have sided with the embattled Syrian regime, which for more than four years is fighting some of the most dangerous terrorist groups on the planet.

For the EU, the price to pay for the US’ post-cold war geopolitical forays in Eastern Europe and the Arab world is staggering.

Already affected by years of stagnation after the 2008 financial crisis, EU countries have lost tens of billions of euros in trade with Russia, following the Washington-dictated sanctions against this country which prompted the Russians to reply in kind. At least ten billion euros more is the likely cost for resettling the 1 million Syrian refugees within the EU, an amount that does not include the 3 billion euros promised by the European Commission to Turkey so far, in a futile effort to convince this country to stem the flow of Europe-bound refugees.

Geopolitics as a field of study can not only provide us with a better understanding of what is at stake in today’s conflicts, but also with some insights into what the future could bring.

In the Middle East, the Sunni-Shia confrontation between the region’s main powers, Saudi Arabia and Iran, is likely to continue for years to come. We are in all likelihood entitled to expect that the Alawite minority in Syria will establish its own separate state, as are the Kurds from northern Iraq and parts of today’s Syria, much to the chagrin of Turkey. The rest of the Syrian territory and possibly parts of Iraq will probably emerge as a new Sunni state entity, as sectarian conflicts will prevent the continued existence of Syria and Iraq in their current form.

For the European Union, Ukraine is poised to play the same role as Afghanistan in the demise of the Soviet Union. The unwise decision to back American neocon planners will thus backfire and hasten the EU’s own demise in the process. The main catalyst for its undoing are the nationalistic movements gaining in strength, from the UK and France in the West, to Hungary and Poland in Central and Eastern Europe. The continent is already back to barbed-wire fences not only in Ukraine, but also in Hungary, Austria and Germany – a trend that will mean the final collapse of the Schengen area in the following years, if not as early as 2016.

All these developments combined suggest one thing. Namely that, when compared to Russia, China or the United States, the European Union is the worst-equipped entity to survive in the age of geopolitics and deal with its consequences.

CRIZA EMIGRANTILOR SI ISTERIA COLECTIVA



F.Pantazi-Metsovo, Grecia, august 2015

Citesc in presa romaneasca tot felul de opinii privind criza provocata de refugiatii din Siria, una mai alarmista ca alta.

Comparatiile cu distrugerea imperiului mongol de catre chinezi ( A. Nastase) sau cu invaziile barbare din perioada de descompunere a imperiului roman (Neagu Djuvara) sunt fortate si nu fac decat sa intretina fara rost o atmosfera de isterie colectiva.

In primul rand, refugiatii nu sunt barbarii de acum 2000 de ani. Acestia au o religie si au avut si state pana la izbucnirea revolutiilor arabe , mai mult sau mai putin functionale ( ma refer aici la Siria, dar si Libia sau Irak ). Inainte vreme, actualii refugiati - mai ales sirienii si irakienii , mai putin afganii - au locuit in apartamente, au avut scoli, spitale, televizoare, bani suficienti pentru hrana si imbracaminte, multi au fost proprietari de autoturisme, samd.

In al doilea rand, sirienii ; irakienii si libienii au fost obisnuiti cu sistemele paternaliste care au caracterizat socialismul arab , reprezentat de lideri ca Saddam, Gadaffi sau familia Assad. Ei considera vestul responsabil pentru distrugerea acestor regimuri si isi cauta acum protectia sociala in tarile din centrul si nordul Europei, care nu au desfiintat total statul social postbelic. Cu alte cuvinte , nu cucerirea sau subminarea vestului le urmaresc acestia, ci protectia sociala de care au fost privati in tara de origine din cauza razboaielor sau revolutiilor ...

In al treilea rand, desi numarul refugiatilor pare impresionant ( mai multe sute de mii pe an), pentru o uniune cu o populatie totala de peste 500 de milioane de cetateni cum este UE, acestia DACA reprezinta 1% din total, fiind asadar asimilabili.

In realitate, greul crizei emigrantilor il duce Turcia. Ankara cheltuieste sume enorme cu cei 1.9 milioane de refugiati sirieni de pe teritoriul statului turc, echivalentul intregului sau deficit bugetar. Cei 300.000 de emigranti care reusesc sa ajunga din Turcia in statele UE nu reprezinta asadar decat prea-plinul marii mase de refugiati gazduiti de ani de zile de turci. Ca de obicei, tot statele bogate sunt acelea care se plang de dificultati, lasand ca povara principala a crizei sa fie purtata de state emergente ca Turcia, Libanul sau Iordanul, mai putin prospere din punct de vedere economic.

Problema este in alta parte : islamofobia din multe state ale vestului, mai ales din tari ca Germania, Franta sau Anglia, franeaza pana si asimilarea maghrebinilor sau turcilor care s-au stabilit acolo de doua sau trei generatii.

Adaugati la aceasta stagnarea economica care afecteaza majoritatea starelor UE ( austeritatea si criza euro fiind responsabile de aceasta situatie) si veti intelege mai bine de ce sunt europenii asa de vexati de noul val de refugiati. Sistemele lor sociale de-abia daca mai fac fata nevoilor somerilor locali.

"EREZIA GRECIEI" SI SFARSITUL "PRIMAVERII DE LA ATENA"

F.Pantazi, Grecia (2010)

Pe vremea studentiei mele iesene din anii '70, la biblioteca institutului "A.D. Xenopol" putea fi consultata o carte, " Erezia Cehoslovaciei", care se afla insa la fondul secret si putea fi citita numai cu aprobari speciale.

Astazi am asistat la varianta vestica a evenimentelor din 1968 din Praga. Tsipras - acest Dubcek grec - a semnat in cursul noptii de 13 iulie 2015 capitularea Greciei in fata conditiilor draconice impuse de ceilalti 18 lideri ai UE, in frunte bineinteles cu Germania. Procedand astfel, acesta a inselat toate sperantele suporterilor Syriza si aspiratiile grecilor de rand, fara sa obtina in schimb decat conditii de austeritate si mai dure decat inainte de referendum.

La fel ca si antecesorii lor cehoslovaci de acum aproape 50 de ani, grecii s-au ridicat impotriva diktatelor troikai, a doctrinei suveranitatii limitate impuse de conducerea UE si PENTRU democratizarea structurilor uniunii. "Primavara de la Atena" a luat sfarsit insa noaptea trecuta, fara a reusi sa isi atinga nici unul din obiectivele propuse : reducerea datoriei publice, renuntarea la austeritate, recunoasterea oficiala a faptului ca Grecia este de fapt de cativa ani in faliment.

"Victoria" creditorilor impotriva grecilor anunta insa inceputul sfarsitului pentru UE, asa cum evenimentele din Cehoslovacia au anticipat prabusirea Uniunii Sovietice. Nu ne ramane acum decat sa asteptam aparitia unei Polonii vestice si sa le reamintim grecilor proverbul chinezesc potrivit caruia putem pierde orice, insa abia atunci cand ne pierdem curajul, pierdem intradevar totul ...

NOTA : Cehoslovaciei nu i s-a oferit din pacate sansa in 1968 sa iasa de sub tutela URSS, asa cum s-a intamplat cu Grecia si UE...

GERMANIA SI VOCATIA SINUCIDERII COLECTIVE

F.Pantazi, 2007- Colegiul Titulescu Bv

Inainte de discuta opiniile lui Emannuel Todd privitoare la germani cred ca este cazul sa prezint succinct realizarile de pana acum ale acestui istoric, sociolog si demograf francez.

In 1976, la numai 26 de ani, acesta a prevazut intr-un studiu implozia Uniunii Sovietice, aflata pe atunci la apogeul puterii sale. Todd recidiveaza in 2001, cand publica o carte anuntand apusul hegemoniei americane si aparitia unei lumi multi-polare . ...Etichetat imediat drept anti-American - se putea altfel ? - Todd a scris, din nou, cartea tot in perioada de apogeu a hegemoniei globale americane.

In interviul acordat recent ziarului belgian " Le Soir", Todd sustine ca " Europa este controlata de Germania si de satelitii ei baltici,polonezi, etc" ( la etc intra si Romania, nota mea). Pentru Todd, criza greaca ilustreaza diferentele care exista in Europa intre statele nordice si cele din sud, care sunt " la fel de vechi ca Europa insasi".

Pentru Todd, statele sudului sunt "influentate de universalitatea romana", care este instinctiv de partea unei Europe rezonabile, adica o Europa in care sensibilitatea nu este autoritara sau masochista, care a inteles ca planurile de austeritate sunt auto-destructive, sinucigase".

El face referire apoi la o situatie nelinistitoare : " Europa este continentul care, in secolul XX, intr-o maniera ciclica, se sinucide sub conducerea germanilor. A fost mai intai razboiul din 1914, apoi cel de-al doilea razboi mondial. Suntem pe cale sa asistam la cea de-a treia distrugere a Europei, si din nou sub conducerea Germaniei" . Subscriu.

"O EROARE ISTORICA" SI CONSECINTELE SALE

Dupa cunostinta mea, sunt singurul roman care a fost implicat ca observator  in complexul proces de adoptare si introducere al monedei euro.

Pe 23 si 24 ianuarie 1997, deci acum 18 ani, am dat curs unei invitatii la o conferinta cu bancheri si oameni de afaceri din UE ,SUA, Rusia si Japonia pe tema apropiatei introduceri a monedei unice, organizata la Londra de International Business Conferences. (IBC)

Participarea la conferinta nu s-a redus la simpla mea prezenta fizica la dezbateri, ci am inmanat celor prezenti o asa-numita "position paper", intitulata " Uniunea monetara europeana din perspectiva unui om de afaceri roman" , in care am criticat fara menajamente adoptarea celebrului de acum prag de stabilitate de 3%, devenit in ultimii ani "regula de aur" , inscrisa la presiunile Germaniei in chiar constitutiile unor tari membre UE.

Sa plafonezi deficitele bugetare la 3% indiferent de evolutiile din economia reala, de crize sau absenta cresterii economice mi s-a parut a fi calcaiul lui Achile al noii monede. Evolutiile ulterioare, mai ales recesiunea care a urmat crizei financiare din 2008, mi-au adeverit pe deplin intuitia avuta in 1997. Cresterea numarului de someri - care presupune sporirea cheltuielilor sociale - au facut imposibila respectarea acestui "prag de stabilitate", el fiind depasit in ultimii ani pana si de state ca Germania sau Franta, exact cum avertizasem in materialul prezentat la conferinta cu pricina.

De atunci incoace, existenta acestui prag inflexibil si chiar periculos - economiile UE sunt inca departe de a recupera pierderile economice si ritmul de crestere avut inaintea crizei din 2008 - a fost denuntata  cu regularitate de majoritatea marilor economisti vestici . Nu mai departe de saptamana trecuta, celebrul Thomas Piketty a calificat intr-un interviu din Liberation adoptarea acestui prag drept "o eroare istorica" .

Inca un amanunt picant. La pranzul din pauza conferintei am fost asezat la aceiasi masa cu bancheri rusi (veniti ca si mine pe post de observatori) si italieni. Am comentat cu acea ocazie ca introducerea monedei euro intr-o tara ca Italia ar reprezenta un mare risc, cunoscute fiind practicile nu prea ortodoxe ale bancherilor insarcinati cu gestiunea emisiunii si vanzarii de titluri de stat italiene. Nici prin cap nu mi-a trecut insa nici atunci, nici mai tarziu , ca si Grecia va deveni membra a clubului euro. Din pacate vesticii nu iau in seama decat opiniile colegilor lor din vest, si consecintele le simtim acum cu totii..

Secolul XXI sau secolul XIX bis ?

Intr-un recent interviu acordat ziarului Liberation, Thomas Piketty califica adoptarea de catre parlamentele UE a pragului de 3% pentru deficitele bugetare drept " o eroare istorica".

Sprijinindu-se pe exemplele oferite de istoria economiei, Piketty constata ca exista doua cai de reducerea datoriei publice, una lenta, alta rapida.

Metoda "lenta" a fost folosita in secolul XIX de Marea Britanie, care ramasese in urma razboaielor napoleoniene cu o datorile publica de 200% din PIB. Guverne succesive au stins datoria din excedente bugetare dupa un secol, in conditii de inflatie zero, sustinand o clasa intreaga de rentieri care imprumutasera statul cu sumele necesare purtarii razboaielor. In timpul celor 100 de ani necesari platii datoriei, guverne britanice succesive au alocat sume mult mai importante pentru plata datoriilor si dobanzilor decat pentru educatia englezilor ...

Metoda "rapida" a fost aplicata de Anglia, Germania sau Franta - care aveau toate datorii publice ce depaseau 200% din PIB - dupa cel de-al doilea razboi mondial. Datoriile imense nu au fost platite niciodata, au fost micsorate de inflatie si de o politica de anulare a acestora, ceea ce a permis reconstructia din anii 50 si 60 si puternica crestere economica a majoritatii economiilor europene intre 1945 si 1975. La asemenea solutie se gandesc guvernantii greci in prezent, care au insa ca parteneri de negocieri politicieni conservatori, care vor sa impuna Greciei solutii de secolul XIX .

Altfel spus, conservatorii europeni, mai ales cei englezi si germani, doresc sa faca din secolul XXI un secol XIX bis, prin : reducerea drastica a cheltuielilor bugetare, surplusuri bugetare, desfiintarea statului social, mizerie salariala, aservirea partidelor social-democrate si torpilarea activitatii sindicatelor, devenite neputincioase.

Astfel, Germania a inregistrat anul trecut un surplus bugetar de cateva miliarde, cu toate ca infrastructura tarii este intr-o stare avansata de degradare. Dupa recenta victorie conservatoare in alegerile din Anglia, ministrul de finante George Osborne a anuntat, nici mai mult nici mai putin, ca va introduce in parlament spre aprobare o lege care va OBLIGA guvernul britanic sa genereze surplusuri bugetare, deficitele devenind ilegale !. Lipseste numai razboiul, dar se pare ca pregatirile pentru acesta sunt in curs in estul continentului :

Articolul din Liberation

http://www.liberation.fr/economie/2015/06/07/thomas-piketty-on-a-besoin-de-reformes-fiscales-et-sociales-de-fond-pas-de-cette-improvisation-perma_1324837

INCOTRO SE INDREAPTA EUROPA ?

Crizele din Grecia sau Ucraina ne reamintesc tuturor cat de imperfecte sau de-a dreptul nefunctionale se pot dovedi in practica constructiile supra-statale sau cele nationale de pe continentul nostru.

Dupa incheierea razboaielor religioase din secolul XVII (Westfalia, 1648), istoria politica europeana a ajuns sa fie dominata in ultimele doua secole de confruntarea dintre doua principii de organizare al statelor, cel multi-etnic si cel national, specific tarilor de la periferia vestica a continentului, ca Anglia sau Franta.

Timp de secole principiul prevalent de organizare politica a continentului fusese cel multi-etnic, intruchipat de constructii imperiale ca Austro-Ungaria ( Italia, Cehia, Slovacia,Ungaria,Slovenia, Croatia, parti din Polonia in centrul continentului, Tarile de Jos si temporar Spania) imperiul Rusiei (in estul Europei si o mare parte a Eurasiei) sau imperiul Otoman ( in peninsula balcanica, Serbia, Principatele romane, Ungaria, Orientul Mijlociu si Maghreb).

Toate aceste imperii reuneau sub o singura conducere politica centralizata ( a imparatului de a Viena, tarului Rusiei sau sultanului din Istanbul) locuitori de rase si religii diferite, care erau supusi insa acelorasi legi si erau administrati de functionari imperiali care dadeau socoteala numai suveranului, desi in centrul Europei austriecii au permis pastrarea unor forme traditionale de autonomii locale. Ceea ce le-a pregatit prabusirea a fost inabilitatea acestora de a amplifica reformele economice de tip capitalist, care ar fi favorizat din punct de vedere politic burghezia.

Intre cele trei imperii au existat conflicte militare permanente , insa ele nu au avut niciodata caracterul devastator al conflagratiilor din secolul XX, fiind o afacere intre militari de profesie desfasurate IN EXTERIOR, la periferia acestora. Razboaiele erau de regula de scurta durata si erau automat urmate de negocieri de pace, incheiate relativ rapid intre diplomati de cariera.

Ascensiunea burgheziilor nationale din secolele XVIII si XIX si promovarea democratiei, avansata in principal de francmasonerie: au erodat baza economica si stabilitatea sociala a acestor imperii, subminandu-le si politic in numele principiului de organizare pe baze nationale al statelor europene. Nationalismul a devenit astfel arma de predilectie a burgheziilor in plina dezvoltare a continentului in lupta acestora de subminarea monopolului politic detinut pana atunci de reprezentantii clasei nobiliare.

Reprezentantii intelectuali ai burgheziei au inceput asadar sa mobilizeze la lupta masele populare pentru organizarea tuturor statelor europene pe baze nationale. In acest scop, imperiile mentionate mai sus au fost prezentate drept frane in calea progresului si principiul de organizare pe baze multi-etnice care le caracteriza pe acestea drept contrar dreptului de auto-determinare al popoarelor, prezentat drept sacrosanct.

Procesul efectiv de inlocuirea statelor multi-etnice de tip semi-feudal cu state moderne organizate pe principii nationale a inceput in secolul XIX si a culminat in secolul XX, cand in urma victoriei Antantei (adica in principal a Angliei si Frantei, state nationale) asupra Puterilor Centrale a triumfat principiul auto-determinarii, imperiile disparand din istoria europeana . ( Procesul aparitiei statelor organizate pe criterii etnice a continuat pana in ultimul deceniu al secolului trecut, cand s-au format Croatia, Slovenia, Muntenegru, Kosovo, Ucraina, Cehia sau Slovacia) .Statele nationale nou-aparute au adoptat si un sistem economic preponderent capitalist, diferit de sistemul economic de tip feudal.

S-ar putea crede ca triumful principiului organizarii statelor europene pe baze nationale asupra imperiilor multi-etnice a condus la o noua epoca de prosperitate si pace in istoria continentului. Din nefericire, lucrurile s-au petrecut exact pe dos. Pietele de desfacere imperiale s-au fragmentat in piete nationale, prea mici in multe cazuri pentru a sustine o activitate economica profitabila . Statele mai mari ale continentului au intrat in competitie unele cu altele pentru sursele de materii prime, asa cum s-a intamplat cu Germania,Anglia si Franta, samd.

Razboaiele dintre natiuni sau grupuri de natiuni s-au mutat IN INTERIORUL statelor beligerante, ideea fiind aceea de a devasta economia adversarului si de a demoraliza populatiile civile, care in secolul XX a ajuns sa fie victime in masa ale partilor aflate in conflict. Confruntarile armate au capatat un caracter devastator, facand milioane de victime, durand ani de zile , distrugand in mod durabil economiile statelor beligerante si decimandu-le practic populatia.

Minoritatile etnice au suferit cumplit, unele fiind la randul lor aproape decimate in numele nationalismului triumfator, mai ales in peninsula balcanica. Schimburile de populatii intre nou-aparutele state nationale au obligat milioane de oameni sa-si abandoneze zonele geografice pe care stramosii lor le ocupau de cateva mii de ani, ca de exemplu grecii expulzati de Ataturk din Asia Mica sau turcii din Grecia si Bulgaria, in cursul anilor 20 ai secolului trecut. Anumite minoritati etnice (bascii, secuii, kosovarii), care nu au fost decimate sau stramutate, nu s-au recunoscut in noile proiecte nationale ale majoritatii si au initiat actiuni separatiste, unele capatand caracter violent sau provocand interventii armate (Kosovo, 1999).

Daca suntem de acord cu o abordare ciclica a evolutiei istorice, faramitarea imperiilor intr-o multitudine de state nationale din epoca moderna isi are corespondentul in faramitarea statelor medievale europene aparute in urma prabusirii imperiului roman. Statele nou-aparute pe ruinele imperiului roman aveau la randul lor un sistem economic nou, feudal, care a inlocuit sistemul economic antic, bazat pe munca sclavilor. Aceasta faramitare a durat pana in secolul XIII in Anglia si Franta si pana in secolul XIX in Germania si Italia, desi ambele faceau nominal parte din Sfantul Imperiu Roman de limba germana, al carui imparat era in acelasi timp si imparatul Austriei.

Dupa infrangerea Germaniei din 1945, s-a facut deci resimtita nevoia unificarii pietelor nationale intr-o piata europeana comuna, pentru a facilita dezvoltarea economica si a evita pe viitor conflictele militare dintre statele nationale. Piata comuna s-a dovedit o constructie de succes, ceea ce a determinat lideri politici europeni sa promoveze ideea federalizarii politice a statelor membre, moneda unica aparuta in anul 2000 fiind un pas in aceasta directie. Al doilea pas a fost adoptarea in 2010 a unei constitutii comune.Daca apelam din nou la teoria evolutiei ciclice in istorie, aceasta incercare de reunificare economica si politica a statelor continentului prezinta unele similitudini cu imperiul creat de Charlemagne in secolul IX.

Uniunea Europeana care a rezultat in urma acestor acorduri este insa departe de a fi pe placul tuturor. Exista in prezent o confruntare acerba intre TREI principii de organizare politico-administrativa, cel regional, cel national sau cel comunitar de tip federalist. La o suta de ani de la declansarea primului razboi mondial, putem constata ca a fost infinit mai simpla organizarea asasinarii unor capete incoronate sau distrugerea unor imperii decat realizarea unei noi constructii supra-statale care sa aiba macar jumatate din soliditatea sau supletea celor anterioare.

Regionalistii considera structurile administrative mai vechi ca judetele sau statele nationale ca perimate si opteaza pentru o organizare pe baze regionale, noile regiuni urmand sa dea socoteala numai Bruxelles-ului. Miscarea regionalista este sustinuta de conducerea politica comunitara, care are deasemenea ca obiectiv slabirea si eventual disparitia in timp a statelor nationale.

Nationalistii, in frunte din nou cu Anglia si Franta, considera ideea monedei unice si a adancirii integrarii politice pe continent drept toxica pentru natiunile lor, de unde si succesul unor partide politice ca UKIP sau Frontul National.

In fine, federalistii in frunte cu Germania si avand ca reprezentati lideri politici ca Jean-Claude Juncker, actualul sef al Comisiei Europene, considera ca depasirea dificultatilor economice care afecteaza actualmente UE nu poate avea loc decat prin adancirea integrarii politice pe continent. Democratia pare sa fi ajuns optionala in planurile germane, daca este sa luam de bune recentele declaratii (15 aprilie a.c.) ale ministrului german de finante Wolfgang Schauble de la Washington, care s-a plans auditoriului sau ca reforma pietei muncii din Franta este " blocata " de parlamentul francez, considerat de acesta ca o piedica in calea "progresului" reprezentat de generalizarea politicilor de austeritate pe continent...

In ceea ce ma priveste, cred ca numai evolutiile viitoare vor fi in masura sa ne ajute sa stabilim care sunt formele optime de organizare politica a continentului. Nu fara temei, grecii cred ca UE este dIrect responsabila de gravele probleme pe care le au in prezent, via politici de austeritate neinspirate impuse cu de-a sila.

Din motive oarecum diferite, nationalistii englezi sau francezi le impartasesc opiniile si militeaza pentru o limitare drastica a imixtiunii UE in politica interna a statelor membre si pentru intarirea rolului statelor nationale.

Statele din nordul continentului, in frunte cu Germania, sunt la randul lor impotriva unui tip de federalizare care presupune transferuri permanente de resurse catre statele din sud, mai putin dezvoltate industrial, dupa modelul federalist oferit de SUA.

In fine, statele nationale mai noi sau mai vechi sunt confruntate si cu separatistii din Flandra, Scotia sau Catalonia, care doresc desprinderea pe criterii etnice a regiunilor ocupate de flamanzi, scotieni sau catalani , negand deci autoritatea statelor nationale din care au facut pana acum parte.

Ce combinatie de forte va iesi invingatoare si ce maniera de organizare politica a continentului nostru se va impune in cele din urma este insa dificil, daca nu imposibil de prevazut in prezent

MANIFESTUL LUI PIKETTY

Un grup de intelectuali francezi, in frunte cu Thomas Piketty, cunoscutul economist, au lansat un manifest cu propuneri de reconstructie fiscala si institutionala a Uniunii Europene.

Pornind de la constatarea ca actualele structuri nu pot asigura stabilitatea si buna functionare a economiilor tarilor membre, grupul de intelectuali sustine introducerea unui impozit comun pentru corporatii, pentru evitarea masivei evaziuni fiscale practicata in prezent de marile corporatii. 10% din impozitele comune astfel colectate vor merge la bugetul Uniunii, care este alimentat in prezent numai de contributiile individuale ale statelor membre si taxe vamale comunitare.

Manifestul mai propune si crearea unei Camere Europene, initial formata numai din reprezentanti ai parlamentelor nationale ale statelor membre in clubul euro, singurul for abilitat sa ia decizii in privinta fiscalitatii, marimii deficitelor bugetare sau adancirii integrarii dintre membri. Camera ar functiona in paralel cu actualul Parlament european.

In fine, autorii manifestului considera ca datoriile statelor care depasesc pragul de 60% din PIB, o mai veche propunere a germanilor, trebuie mutualizate si incluse intr-un fond comun :

http://www.theguardian.com/commentisfree/2014/may/02/manifesto-europe-radical-financial-democratic

Cand elitele expira

Revista franceza Marianne a publicat astazi rezultatele unui sondaj de opinie care ilustreaza faptul ca francezii, in proportie de peste 70 % , si-au pierdut total increderea in elita lor politica. In schimb, ei continua sa acorde  incredere judecatorilor, politistilor sau alesilor locali.

Elita politico-economica a Frantei este formata la ENA (sau Ecole Nationale d'Administration ) si la Politehnica. Ea reprezinta un grup restrans de persoane, care locuiesc in trei sectoare ale Parisului . Posturile inalte din stat si din economie le revin, toti sunt prieteni care se  si casatoresc intre ei . Perioada ei de glorie coincide cu anii 1945-1975, cei 'treizeci de ani gloriosi " ai capitalismului francez. Potrivit unor psihologi intervievati  recent de Financial Times, acestia sunt astazi depasiti de evenimente, afectati de fenomenul groupthink  sau coruptie si gata sa isi tradeze tara pentru a-si salva prietenii.

 Astfel, toti stiau de excesele sexuale ale lui Dominique Strauss Kahn, dar le-au acoperit si erau gata sa il accepte ca presedinte . Jerome Cahuzac, despre care se stia ca a mintit in privinta contului  sau secret din Elvetia, a fost mentinut in functia de ministru al Bugetului pana s-a sesizat procuratura. Cahuzac a facut parte din  fosta echipa de campanie a lui DSK, impreuna cu alti membri ai guvernului actual. In perioada decembrie 2012 si februarie 2013,  subordonatii sai din minister au amenintat chiar cu divulgarea unor date stanjenitoare despre alti politicieni , aflate in dosarele de la ministerul bugetului , daca acesta nu este lasat in pace.

Claude Gueant, fostul sef de cabinet al presedintelui Sarkozy, a determinat-o in 2007 pe Christine Lagarde, ministru al economiei din acea perioada, sa recurga la formula unui arbitraj privat  intr-un litigiu al omului de afaceri Bernard Tapie cu statul francez. Decizia de arbitraj privat, de care primul ministru Fillon nu a stiut nimic, a pierdut statului francez suma de 400 de milioane de euro, cu care Tapie si-a cumparat un iacht de 45 de milioane, o vila pe Coasta de Azur de 47 de milioane, un lant de ziare regionale de cincizeci de milioane, s.a.m.d  In cursul zilelor de joi si vineri, Lagarde a fost audiata de trei judecatori pentru 24 de ore, primind statutul de martor asistat . Acesta nu o exonereaza, ci in functie de mersul anchetei poate fi inculpata penal in viitor. Deocamdata, perchezitiile de la domiciliul lui Gueant au dus la descoperirea unui transfer extern pe numele sau in valoare de 500,000 de euro ce nu poate fi justificat, apoi 25,000 de euro transferati din Iordania, plus chitante de cumparaturi in cash de mii de euro ...

In toamna lanului 2009, ca student masterand in relatii internationale la Toulouse, am discutat in cadrul unui seminar problema scandalului  privind relatiile sexuale ale lui DSK, director FMI, cu o subalterna  originara din Ungaria. Seful de curs mi-a replicat taios ca in Franta asemenea  fapte sunt foarte bine tolerate de opinia publica.  Poate, insa nu si in SUA ..

 Aceste  cazuri sunt, din pacate, numai varful icebergului : lista  "Lagarde" a conturilor  a mii de evazionisti francezi din strainatate, primita acum trei ani de zile de la un functionar HSBC, nu a condus la anchete sau recuperari de bani la buget, " fiind obtinuta ilegal ". ( pana si grecii au mai recuperat ceva din bani de la grecii aflati pe aceeasi lista HSBC; iar Monica Macovei, in calitate de ministru al Justitiei, a refuzat ordinul primului ministru de a scoate pe prietenul sau, miliardarul Patriciu, de sub urmarire penala).

In Spania, Casa Regala se face vinovata de un tun de 6 milioane de euro, deturnati de ginerele lui Juan Carlos. Premierul Rajoy nu a declarat suma de 250,000 de euro la fisc, primita de la generosi sponsori politici . In Italia, sunt arhi-cunoscute - dar pana astazi nepedepsite - malversatiunile financiare ale lui Berlusconi sau colaboratorilor sai . In Franta, Italia Grecia, Germania sau Spania, evaziunea fiscala practicata de elite duce la piederea anuala a 1000 de miliarde de euro, potrivit lui Manuel Barroso. Pentru Franta, suma se ridica la 60 de miliarde anual . Cele 1000 de miliarde reprezinta doua treimi din deficitele combinate ale tarilor membre UE. Daca ar fi colectate - si nu vor fi ! - tarile membre ar putea renunta la austeritate si s-ar putea relansa economic . Vise, Vise ...

(pentru detalii suplimentare privind elitele expirate , puteti consulta cu incredere scrierile lui Arnold Toynbee)

Criza ca oportunitate

In cursul anului trecut, reprezentantii guvernului si patronatului roman care s-au deplasat in Spania si Italia pentru a-i convinge pe romani sa lucreze in tara, aveau la dispozitie o jumatate de milion de posturi vacante. Chiar daca astazi cele mai multe posturi s-au evaporat din cauza crizei, pentru romanii cu spirit antreprenorial exista in urmatoarea perioada suficiente oportunitati la ei acasa.

Potrivit domnului Jesus Fernandez Pascual, consilier local si presedinte al departamentului pentru integrarea emigrantilor din Alcala de Henares, prin recenta aderare la UE, Romania dispune de un avantaj economic considerabil fata de Spania. Domnul Pascual a fost prezent anul trecut la intalnirile dintre delegatia romana si oficialii guvernamentali, dar nu crede ca nivelul salariilor din Romania este, deocamdata, in masura sa genereze entuziasmul celor de aici. De altfel, autoritatile locale spaniole au investit timp si bani pentru integrarea emigrantilor romani, numiti de catre el "noii nostri vecini". Saptamana aceasta domnul Bartolomé Gonzales, primarul din localitate, a anuntat ca "in Alcala de Henares se vor crea peste o mie de slujbe datorita celor 70 de proiecte elaborate de primarie", care privesc refacerea sau renovarea infrastructurii scolilor si colegiilor. Spre deosebire de Italia, care se confrunta cu grave atacuri indreptate impotriva romanilor, campania initiata de guvernul Romaniei "Hola, soy rumano !" a contribuit in mod efectiv la detensionarea relatiilor dintre spanioli si romani.

Din pacate, nu toti romanii se vor putea reangaja curand. Potrivit prognozelor, somajul din Spania, care a depasit 3 milioane de persoane, ar putea creste in anii urmatori la 4 sau chiar 5 milioane de oameni. Pentru cei concediati exista, insa, alternative. Incepand cu 2009 si pana in 2013, statul roman - la fel ca Spania, Portugalia sau Grecia in anii ´80 - va primi sume importante de la bugetul Uniunii Europene, in cadrul programului FEADR (Fondul European pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala) care stimuleaza crearea de IMM-uri in mediul rural.

Intr-adevar, pentru a prospera economic sau pentru a depasi actuala criza, Romania are nevoie de cat mai multe proiecte de investitii si de un numar cat mai insemnat de intreprinzatori capabili sa absoarba fondurile puse la dispozitie de UE in acest scop. Asa cum sublinia recent si domnul Ionel Scrofan, presedintele asociatiei oamenilor de afaceri romani din Castillon, "Romania este un teritoriu foarte atractiv pentru investitii" atat pentru romani cat si pentru firmele straine interesate - o realitate care este imuna la efectele crizei.

Romanii din UE pot reveni, asadar, fie in calitate de salariati ai unor firme cu activitate in tara, fie ca proprietari de mici intreprinderi, ferme, ateliere de reparatii, internet café-uri, exploatari viticole, piscicole sau forestiere. Uniunea Europeana ofera pentru toate aceste activitati insemnate fonduri nerambursabile, care incep de la 5.000 de euro pana la cateva milioane de euro. Spre deosebire de programul SAPARD, noul program FEADR este mult mai accesibil, criteriile de selectie fiind mai putin stringente iar perioada de aprobare a proiectelor mai scurta decat inainte. De masurile acestui program pot beneficia in egala masura persoanele fizice, asociatiile familiale, tinerii, femeile, dar si cei varstnici, limita de varsta fiind de 62 de ani.

Masura 312, de pilda, sprijina crearea micilor intreprinderi in industria pielariei, tricotajelor, procesarii lemnului, mecanicii fine, sau a serviciilor ca reparatii auto, transport, frizerii sau ateliere mestesugaresti, la sate. Pentru demararea unor asemenea afaceri, intreprinzatorii potentiali trebuie sa depuna un proiect, insa nu au nevoie initial sa aiba in proprietate terenuri, constructii, sau utilaje. Masura 112 sprijina financiar instalarea in mediul rural a tinerilor fermieri, in timp ce Masura 141 sprijina dezvoltarea fermelor agricole de semi-subzistenta.

Venind in intampinarea doritorilor, firma TEIA din Alcala de Henares este una din firmele care pot oferi servicii de consultanta si management de proiect, pentru obtinerea fondurilor comunitare necesare. Astfel, potrivit domnului director Suciu, procesul de pregatire a proiectului are doua mari etape. In prima, este pregatit proiectul de investitie sau dosarul necesar obtinerii finantarii nerambursabile. In faza a doua, firma se implica in managementul si implementarea proiectului, pentru ca intreprinzatorul potential sa nu fie pus in situatia de a pierde finantarea din cauza unor probleme care pot aparea pe durata derularii acesteia. In plus, TEIA este in masura sa ofere si asistenta in obtinerea cofinantarii necesare demararii proiectului, stiut fiind faptul ca fondurile nerambursabile ale Uniunii Europene acopera de regula numai 50 la suta din costul total al proiectului. Daca proiectul de investitie vizeaza o zona defavorizata din tara, finantarea de la Uniunea Europeana poate reprezenta chiar si 70 la suta din valoarea proiectului. Pana in prezent, conform spuselor domnului Suciu, aceasta varianta a programului "Intoarce-te acasa" a atras numai cateva zeci de doritori, numarul acestora fiind asteptat sa creasca in lunile care urmeaza.

Fireste, nu oricine poate deveni intreprinzator, chiar daca exista fonduri disponibile sau dorinta de a initia o afacere pe cont propriu. Cei care contempleaza o asemenea optiune trebuie sa aiba capacitatea profesionala si de afaceri necesara pentru a duce proiectul pana la capat. Consultantii pot asista cu experienta tehnica pe care au acumulat-o, insa nu se pot substitui niciodata potentialilor intreprinzatori, care trebuie sa aiba obiective bine determinate si sa fie foarte motivati pe toata durata derularii proiectelor.