TRIUMFUL DEMOCRATIEI

Un studiu recent al lui Dani Rodrik ( Harvard) si Sharun Mukand (Warwick), "The Political Economy of Liberal Democracy" din iulie 2015, explica ratiunile pentru care democratiile liberale  sunt exceptia, nicidecum regula, regimurilor democratice existente in prezent in lume.

Studiul in cauza trece in revista evolutiile politice care au avut loc dupa prabusirea zidului Berlinului. Cei doi autori subliniaza astfel faptul ca  numarul statelor democratice a depasit, pentru prima data in istorie, numarul de state non-democratice. Se poate asadar afirma ca democratia a triumfat, devenind un sistem politic cu adevarat global.

Autorii disting insa intre doua tipuri de democratii : democratiile electorale si democratiile liberale .   Majoritatea democratiilor protejeaza  minimum doua dintre trei tipuri de drepturi : dreptul de proprietate, drepturi politice si drepturi civile. 

Democratiile electorale protejeaza numai dreptul de proprietate si drepturile politice ale majoritatii (organizarea de alegeri libere si existenta competitiei politice) dar nu si drepturile civile (egalitatea de sanse si in fata legii) pentru minoritatile etnice, sexuale sau religioase. Acest tip de democratie este intalnit peste tot in lume, din Ungaria si Polonia, pana in Pakistan, Mexic, Ecuador sau Turcia.

Democratiile liberale, specifice statelor vestice, respecta toate cele trei tipuri de drepturi, inclusiv drepturile civile ale minoritatilor. Aceste democratii sunt insa exceptia de la regula, aparitia lor fiind facuta posibila de existenta unor conditii specifice prealabile, ca  liberalismul intelectual, statul de drept sau societati civile mature in statele vestice unde s-au dezvoltat.  "Ceea ce este surprinzator nu este numarul limitat al democratiilor liberale, ci insasi existenta lor" (D. Rodrik)

Contributia principala a studiului consta in decuplarea conceptului de democratie de acela de liberalism, ceea ce usureaza intelegerea evolutiilor politice din secolul nostru. As adauga faptul ca agenda extinderii numarului de democratii de tip liberal in lume este una exclusiv americana,  care serveste anumite interese de grup asupra carora nu doresc sa insist aici si care pare sortita unui esec de proportii.

http://drodrik.scholar.harvard.edu/files/dani-rodrik/files/the_political_economy_of_liberal_democracy.pdf

CE AU COMUNISTII SI CAPITALISTII IN COMUN ?

La prima vedere, nimic. Primii cred in proprietatea colectiva, ceilalti in virtutile (teoretice) ale proprietatii private.

Comunistii credeau ca activitatile economice si investitiile trebuiesc coordonate sau facute de stat ; capitalistii neoliberali vor sa scoata statul total din economie, pana si din domeniile asa-zise "regaliene" ( administrarea infrastructurilor rutiere sau feroviare, a porturilor, armatei, politiei, justitiei, inchisorilor, etc) .

Cu toate acestea, si capitalistii actuali, si comunistii, cred in propria lor versiune a " sfarsitului istoriei". Teza privitoare la un ipotetic "sfarsit al istoriei", gresita fireste, a fost preluata de Marx direct si de Fukuyama via Kojeve de la filosoful german Hegel , aceasta devenind nucleul in jurul caruia cei doi si-au construit propriile teorii de filosofia istoriei.

Pentru Marx, "sfarsitul istoriei" va avea loc atunci cand proletariatul va reusi sa preia controlul societatilor umane din mana capitalistilor si isi va instaura dictatura proprie. ( Ceausescu a fost destul de convins ca Romania a ajuns in faza aceasta in anii 80, el botezandu-si bulevardul care ducea la Casa Poporului " Victoria Socialismului" .) Iluziile comunistilor s-au prabusit o data cu zidul Berlinului, in 1989 ...

Ramasi singuri pe piata ideilor, neoliberalii au venit cu propria versiune-program a sfarsitului istoriei, teoretizata de Francis Fukuyama in anii 90 in cunoscuta sa carte, "Sfarsitul Istoriei si Ultimul Om ".Castigatoarea cursei pentru evolutie in istoria universala este, crede asadar Fukuyama, democratia liberala, forma de organizare politica specifica capitalismului vestic atotbiruitor...

Ca istoria umana are un inceput, insa nu si un final previzibil, a devenit clar in ultimele doua decenii, mai ales dupa criza financiara din 2008. Cu toate eforturile extraordinare de a impune in lume varianta neoliberala a "sfarsitului istoriei" - cu ajutorul FMI, Bancii Mondiale, al " agendei de la Washington" si din 2003 al armatei americane - tot mai multe natiuni ale lumii si-au creat sisteme politice alternative (Turcia, Rusia, etc) sau le-au adaptat noilor realitati pe cele vechi ( China), sisteme care s-au dovedit functionale din punct de vedere economic si stabile din punct de vedere politic.

IN ATENTIA COMUNISTILOR ROMANI VECHI SAU NOI

Eu consider ca problemele create de comunism in estul Europei nu au legatura cu teoria marxista, degeaba o disecam la nesfarsit.

Clasicii marxismului ne-au lasat o analiza pertinenta - pentru vremea aceea - a capitalismului, o teorie filosofica a istoriei (materialismul istoric) dar aproape nimic detaliat despre principiile de organizare si functionare a unei viitoare societati comuniste.

Cu toate calitatile sale intelectuale, Marx nu a fost un profet. Acesta preconiza victoria comunismului intr-o societate capitalista ajunsa la maturitate, ca Anglia, unde exploatarea proletariatului a atins la mijlocul secolului XIX apogeul. Or revolutiile comuniste au izbucnit toate in cele mai subdezvoltate economic ( in sensul capitalist) state ale lumii, in Rusia si China. Ambele tari erau semi-feudale, revolutionarii substituindu-se de fapt unei burghezii aproape inexistente in promovarea modernizarii economice care a urmat revolutiilor.

Carenta a dat posibilitatea lui Lenin, dar mai ales lui Stalin, sa construiasca un tip de societate exportat ulterior si in zona noastra care a fost in fapt o varianta extrema a capitalismului de stat, operat de o noua birocratie "revolutionara" (nomenklatura) care s-a folosit numai de conceptele si textele marxismului - obiectivul lor fiind modernizarea economica a Rusiei - in interes pur propagandistic , pentru disimularea adevaratei naturi a noului regim si pentru justificarea actiunilor sale, care au fost uneori aberante, alteori criminale, rareori benefice.

Singura contributie pozitiva la teoria si practica comunismului apartine, cred eu, comunistilor latini (spanioli si italieni) care au lansat in anii 70, spre disperarea Moscovei, conceptul de EUROCOMUNISM si care recunoste legitimitatea institutiilor specifice democratiei, renunta la ideea monopolului politic al proletariatului sau la necesitatea instaurarii dictaturii sale, optand pentru metode de actiune legale (participarea la alegeri).

Se poate ca victoria Syriza sa fie prima dintr-o serie de victorii viitoare ale stangii radicale din Europa - inclusiv cea spaniola - victorii care vor confirma sau infirma validitatea tezelor eurocomunismului in practica.

Spre o Republica Bananiera ?

Modificarea sau schimbarea actualei Constitutii divizeaza clasa politica romaneasca in tabara pro-prezidentiala, care doreste o presedintie puternica, si tabara „parlamentaristilor”, care ar dori ca presedintele sa fie slab si ales de parlament.

Inainte de a trece la prezentarea acestor optiuni, trebuie sa recunosc ca am fost, la randul meu, partizanul constitutionalismului de tip american si al unei institutii prezidentiale puternice. In ultima vreme am inceput sa am serioase dubii in aceasta privinta.

Anul trecut am avut ocazia sa petrec cateva zile de studiu in superba biblioteca Rothschild din Cannes. Acolo mi-a cazut in mana studiul scris de dr. Edwin Matutano, intitulat „Le régime presidentiel à travers le monde et ses quiproquos” (Revue Politique et parlementaire, nr.1047, aprilie-iunie 2008). Dr Matutano sustine, nu fara indreptatire, ca sistemul congresional american nu a functionat bine in niciuna din tarile care l-au adoptat. Ca personalizarea puterii presedintelui duce la excese periculoase ale executivului. Ca dintre toate republicile prezidentiale supuse investigatiei – majoritatea in America Latina, precum si Philippine, Cipru sau America Centrala – numai Ciprul si Costa Rica ar fi stabile din punct de vedere politic.

Ceea ce nu mentioneaza studiul in cauza voi completa eu. Exista doua mari sisteme de organizare a democratiilor contemporane: sistemul parlamentar de tip Westminster, cel congresional de tip american, si variante ale acestora. Majoritatea tarilor care, la fel ca Statele Unite in secolul XVIII, au fost initial colonii ale unor imperii europene sau asiatice, au preferat sa adopte sistemul congresional. Pe de alta parte, tari ca Germania, Anglia, Spania, care au avut o indelungata traditie parlamentara de tip medieval inainte de transformarea lor in state moderne, au devenit democratii parlamentare.

Pana la eliberare, coloniile din America Latina, Europa Centrala sau Asia au fost guvernate discretionar, chiar dictatorial, de catre puterea coloniala titulara. Iata de ce dupa obtinerea independentei, acestea au preferat sa se alinieze institutional la modelul oferit de Statele Unite, liderul razboaielor de independenta indreptate impotriva puterilor europene. Multe dintre aceste tari, ca Romania, fusesera lipsite de institutii parlamentare medievale (cu exceptia unor natiuni ca Polonia sau Ungaria). Cu alte cuvinte, natiunile eliberate nu au vrut sa emuleze institutii specifice fostilor stapani coloniali.

Din pacate, devine tot mai evident faptul ca sistemul congresional nu functioneaza bine inafara Statelor Unite ale Americii decat in mod exceptional. Ascensiunea politica a unor presedinti deveniti dictatori, frecvente demisii la varf ale sefilor executivului, sau inlocuirea fortata a acestora sunt fenomene des intalnite in republicile prezidentiale.

Revenind la Romania, cred ca exista la noi pericolul de a opta pentru un model congresional prezidentialist, care ar avea drept consecinta transformarea tarii intr-o republica bananiera (nu e nevoie sa spun de ce, si oricum eu nu ma ocup cu barfa).

Sintagma „republica bananiera” nu imi apartine. Ea a devenit celebra dupa aparitia in 1989 a cartii „La république Bananière”, scrisa de nu mai putin celebrul filosof francez Jean-François Lacan. Cartea se constituie intr-o critica virulenta a republicii prezidentiale gaulliste din Franta. Ea descrie cu lux de amanunte abuzurile prezidentiale, folosirea serviciilor secrete in scopul conservarii puterii prezidentiale, guvernarea prin decrete-lege, aservirea puterii judecatoresti. Acestea sunt tot atatea derapaje anti-democratice majore, pe care noi trebuie sa le evitam atunci cand vom trece la rescrierea Constitutiei din 1991.

Fireste, tendinta unor tineri specialisti sau politicieni, ca Ion Stanomir sau Sever Voinescu, este de a ne recomanda sistemul congresional american ca pe unul aproape ideal.( Am fost si eu tanar, am facut aceeasi greseala.) In privinta emularii sistemului congresional, Samuel Huntington avea insa perfecta dreptate cand sustinea ca democratia americana este produsul unor conditii de mediu si istorice unice si irepetabile, care nu pot fi duplicate cu succes in alte zone ale lumii. Voi reveni pe aceasta tema.

TURCIA

Tara loviturilor de stat permanente
Articol serializat in Curierul Atenei, 12, 18 si 25 aprilie 2008

Daca pe continentul nostru Franta a fost pana nu demult cunoscuta ca "tara revolutiei permanente", sau Germania "tara reformelor permanente", Turcia tinde sa capete nefasta faima de "tara a loviturilor de stat permanente".

Recent, Curtea Constitutionala turca a admis o cerere de verificare a constitutionalitatii masurii guvernului Erdogan, referitoare la permisiunea ca studentele sa poarte valul islamic in scoli si universitati. Obiectivul celor care au initiat actiunea - autoritatile militare turcesti - este acela de a submina si scoate in afara legii partidul premierului, care prin Abdullah Gul a castigat recent si cursa pentru ocuparea fotoliului prezidential al republicii turce.

In anii '90, militarii turci au mai scos in afara legii un alt partid de orientare islamica, Partidul Prosperitatii (Refah), condus la acea vreme de Nekmetin Erbakan. Intr-un comentariu publicat de revista Time pe 9 februarie 1998, atrageam atentia asupra faptului ca imixtiunea militarilor in afacerile statului turc nu fac altceva decat sa il fragilizeze. Cu acea ocazie, sustineam ca "statul turc, asa cum este acum, nu este nici democratic, nici in intregime secularizat. Eforturile recente de a inlatura Refah, principalul partid islamic al tarii, de la putere vor genera tensiuni sociale. Influenta politica a partidelor islamice [din Turcia, n.a.] nu trebuie sa ii sperie pe decidentii politici din Vest [...] Un partid islamic la putere in Turcia nu va conduce automat la mai putina democratie in aceasta tara, si nu o va transforma neaparat intr-un aliat indoielnic al Vestului."

Evolutiile politice ulterioare din Turcia au dovedit validitatea opiniilor exprimate mai sus. In ultimii cativa ani, partidul islamic condus de tandemul Erdogan - Gul au asigurat stabilitatea, prosperitatea si cresterea economica a Turciei, realizari care ar fi fost imposibile in absenta unei minime solidaritati sociale, pe care regimurile anterioare din aceasta tara nu au reusit sa o atinga. Cu alte cuvinte, islamul si-a dovedit in cazul Turciei valentele politice pozitive, intr-un mod foarte similar cu realizarile postbelice ale crestin-democratilor germani sau spanioli pe continent.

Aceasta este ratiunea pentru care Comisarul Uniunii Europene pentru extindere, domnul Olli Rehn, a avertizat Curtea Constitutionala turca impotriva scoaterii - pentru a cata oara ? - inafara legii a partidului de guvernamant pe motiv ca ar submina caracterul secular al statului fondat de Kemal Ataturk pe ruinele fostului imperiu otoman.

Uniunea Europeana ofera restului lumii doua modele statale dominante. Un grup de tari europene, in frunte cu Franta, si-au fondat statele actuale prin desfiintarea sau reducerea rolului institutiilor lor politico-militare sau religioase pre-moderne (ca monarhia si biserica). Altele, ca de exemplu regatele continentale sau tari ca Germania, au reusit sa-si transforme statele imbinand armonios traditiile politico-religioase cu forme si institutii de guvernare specifice statului modern (democratie parlamentara). In cazul Spaniei, de pilda, democratia parlamentara care a inlocuit regimul militar dictatorial al generalului Franco si pastrarea institutiei monarhice au adus tarii o prosperitate fara precedent, partidul crestin-democrat de acolo contribuind din plin la stabilitatea politica si la coeziunea sociala a tarii, alaturi de Biserica Catolica.

In plus, multi economisti occidentali au ajuns la concluzia ca apartenenta la o religie - mai ales in cazul religiilor monoteiste, ca islamul, crestinismul sau iudaismul - asigura membrilor acesteia avantaje economice si sociale certe, cum ar fi "niveluri sporite de educatie si venituri, mai multe casatorii si mai putine divorturi" (Eduardo Porter, The New York Times). Pentru atingerea acestor avantaje economice si sociale, religiile trebuie impuna membrilor lor anumite reguli - valul islamic la femei, postul de Paste sau celibatul clerului catolic - care trebuie respectate pentru a asigura atat coeziunea sociala, cat si perenitatea si respectabilitatea institutiilor de cult. Astfel, religia iudaica ofera exemplul extrem al comunitatii religioase a evreilor, care a reusit sa supravietuiasca in conditii foarte vitrege timp de doua mii de ani, observand cu strictete regulile religioase, chiar in absenta unui stat care sa o protejeze. La randul ei, religia ortodoxa a asigurat supravietuirea multor natiuni actuale - romana, bulgara, sarba sau greaca - aflate sub dominatie otomana, pana la momentul obtinerii independentei.

Din punct de vedere politic si militar, statul turc otoman a fost vreme de cinci secole centrul statului universal islamic aparut dupa decaderea puterii arabe. Cu alte cuvinte, turcii au fost cei care au protejat militar civilizatia islamica in decadere si traditia religioasa musulmana, din Balcani pana in Orientul Mijlociu si Nordul Africii. O asemenea traditie indelungata nu putea ramane multa vreme nefolosita de politicienii unui stat modern relativ disfunctional, asa cum s-a dovedit a fi Turcia secolului XX. Aceiasi politicieni de talent au realizat potentialul pe care il are religia islamica in cazul Turciei, si anume faptul ca aceasta este la fel de importanta pentru stabilitatea si prosperitatea statului ca si gloriosul ei trecut militar.

Noua incercare de desfiintare a partidului condus de premierul Erdogan, in numele unui secularism strain traditiei islamice turcesti, constituie asadar o gafa politica majora. Faptul este cu atat mai contraproductiv astazi, cand Vestul face incercari sustinute, in Irak si in alte locuri din lumea islamica, pentru gasirea unei formule democratice potrivite in vederea inlocuirii autoritarismului specific lumii musulmane cu institutii si practici caracteristice statelor moderne. Miza acestui efort costisitor si de lunga durata nu este alta decat pacea si stabilitatea politica pentru cei aproximativ un miliard de musulmani, multi implicati in prezent intr-o confruntare sangeroasa cu NATO in tari ca Afganistan, Irak sau Liban. Nu in ultimul rand, sansele eradicarii terorismului islamic in absenta adoptarii unor institutii si practici democratice in lumea musulmana sunt nesemnificative. In acest complex proces de transformare si adaptare la valorile dominante ale lumii contemporane, valoarea de model oferita de evolutiile politice, economice si sociale din Turcia este de o importanta exceptionala pentru intreaga lume islamica.

Iata de ce consider ca a permite militarilor turci - obtuzi si corupti cum ii cunoastem - sa recurga din nou la o lovitura de stat impotriva electoratului tarii pentru a-si redobandi controlul asupra statului ar fi o eroare de neiertat pentru partenerii europeni ai Turciei, SUA sau Israel. In realitate, nu statul secular este in primejdie in Turcia, ci monopolul de putere pe care l-a exercitat intr-un mod mai mult sau mai putin democratic, prea multa vreme, casta militarilor turci.