Tara loviturilor de stat permanente
Articol serializat in Curierul Atenei, 12, 18 si 25 aprilie 2008
Daca pe continentul nostru Franta a fost pana nu demult cunoscuta ca "tara revolutiei permanente", sau Germania "tara reformelor permanente", Turcia tinde sa capete nefasta faima de "tara a loviturilor de stat permanente".
Recent, Curtea Constitutionala turca a admis o cerere de verificare a constitutionalitatii masurii guvernului Erdogan, referitoare la permisiunea ca studentele sa poarte valul islamic in scoli si universitati. Obiectivul celor care au initiat actiunea - autoritatile militare turcesti - este acela de a submina si scoate in afara legii partidul premierului, care prin Abdullah Gul a castigat recent si cursa pentru ocuparea fotoliului prezidential al republicii turce.
In anii '90, militarii turci au mai scos in afara legii un alt partid de orientare islamica, Partidul Prosperitatii (Refah), condus la acea vreme de Nekmetin Erbakan. Intr-un comentariu publicat de revista Time pe 9 februarie 1998, atrageam atentia asupra faptului ca imixtiunea militarilor in afacerile statului turc nu fac altceva decat sa il fragilizeze. Cu acea ocazie, sustineam ca "statul turc, asa cum este acum, nu este nici democratic, nici in intregime secularizat. Eforturile recente de a inlatura Refah, principalul partid islamic al tarii, de la putere vor genera tensiuni sociale. Influenta politica a partidelor islamice [din Turcia, n.a.] nu trebuie sa ii sperie pe decidentii politici din Vest [...] Un partid islamic la putere in Turcia nu va conduce automat la mai putina democratie in aceasta tara, si nu o va transforma neaparat intr-un aliat indoielnic al Vestului."
Evolutiile politice ulterioare din Turcia au dovedit validitatea opiniilor exprimate mai sus. In ultimii cativa ani, partidul islamic condus de tandemul Erdogan - Gul au asigurat stabilitatea, prosperitatea si cresterea economica a Turciei, realizari care ar fi fost imposibile in absenta unei minime solidaritati sociale, pe care regimurile anterioare din aceasta tara nu au reusit sa o atinga. Cu alte cuvinte, islamul si-a dovedit in cazul Turciei valentele politice pozitive, intr-un mod foarte similar cu realizarile postbelice ale crestin-democratilor germani sau spanioli pe continent.
Aceasta este ratiunea pentru care Comisarul Uniunii Europene pentru extindere, domnul Olli Rehn, a avertizat Curtea Constitutionala turca impotriva scoaterii - pentru a cata oara ? - inafara legii a partidului de guvernamant pe motiv ca ar submina caracterul secular al statului fondat de Kemal Ataturk pe ruinele fostului imperiu otoman.
Uniunea Europeana ofera restului lumii doua modele statale dominante. Un grup de tari europene, in frunte cu Franta, si-au fondat statele actuale prin desfiintarea sau reducerea rolului institutiilor lor politico-militare sau religioase pre-moderne (ca monarhia si biserica). Altele, ca de exemplu regatele continentale sau tari ca Germania, au reusit sa-si transforme statele imbinand armonios traditiile politico-religioase cu forme si institutii de guvernare specifice statului modern (democratie parlamentara). In cazul Spaniei, de pilda, democratia parlamentara care a inlocuit regimul militar dictatorial al generalului Franco si pastrarea institutiei monarhice au adus tarii o prosperitate fara precedent, partidul crestin-democrat de acolo contribuind din plin la stabilitatea politica si la coeziunea sociala a tarii, alaturi de Biserica Catolica.
In plus, multi economisti occidentali au ajuns la concluzia ca apartenenta la o religie - mai ales in cazul religiilor monoteiste, ca islamul, crestinismul sau iudaismul - asigura membrilor acesteia avantaje economice si sociale certe, cum ar fi "niveluri sporite de educatie si venituri, mai multe casatorii si mai putine divorturi" (Eduardo Porter, The New York Times). Pentru atingerea acestor avantaje economice si sociale, religiile trebuie impuna membrilor lor anumite reguli - valul islamic la femei, postul de Paste sau celibatul clerului catolic - care trebuie respectate pentru a asigura atat coeziunea sociala, cat si perenitatea si respectabilitatea institutiilor de cult. Astfel, religia iudaica ofera exemplul extrem al comunitatii religioase a evreilor, care a reusit sa supravietuiasca in conditii foarte vitrege timp de doua mii de ani, observand cu strictete regulile religioase, chiar in absenta unui stat care sa o protejeze. La randul ei, religia ortodoxa a asigurat supravietuirea multor natiuni actuale - romana, bulgara, sarba sau greaca - aflate sub dominatie otomana, pana la momentul obtinerii independentei.
Din punct de vedere politic si militar, statul turc otoman a fost vreme de cinci secole centrul statului universal islamic aparut dupa decaderea puterii arabe. Cu alte cuvinte, turcii au fost cei care au protejat militar civilizatia islamica in decadere si traditia religioasa musulmana, din Balcani pana in Orientul Mijlociu si Nordul Africii. O asemenea traditie indelungata nu putea ramane multa vreme nefolosita de politicienii unui stat modern relativ disfunctional, asa cum s-a dovedit a fi Turcia secolului XX. Aceiasi politicieni de talent au realizat potentialul pe care il are religia islamica in cazul Turciei, si anume faptul ca aceasta este la fel de importanta pentru stabilitatea si prosperitatea statului ca si gloriosul ei trecut militar.
Noua incercare de desfiintare a partidului condus de premierul Erdogan, in numele unui secularism strain traditiei islamice turcesti, constituie asadar o gafa politica majora. Faptul este cu atat mai contraproductiv astazi, cand Vestul face incercari sustinute, in Irak si in alte locuri din lumea islamica, pentru gasirea unei formule democratice potrivite in vederea inlocuirii autoritarismului specific lumii musulmane cu institutii si practici caracteristice statelor moderne. Miza acestui efort costisitor si de lunga durata nu este alta decat pacea si stabilitatea politica pentru cei aproximativ un miliard de musulmani, multi implicati in prezent intr-o confruntare sangeroasa cu NATO in tari ca Afganistan, Irak sau Liban. Nu in ultimul rand, sansele eradicarii terorismului islamic in absenta adoptarii unor institutii si practici democratice in lumea musulmana sunt nesemnificative. In acest complex proces de transformare si adaptare la valorile dominante ale lumii contemporane, valoarea de model oferita de evolutiile politice, economice si sociale din Turcia este de o importanta exceptionala pentru intreaga lume islamica.
Iata de ce consider ca a permite militarilor turci - obtuzi si corupti cum ii cunoastem - sa recurga din nou la o lovitura de stat impotriva electoratului tarii pentru a-si redobandi controlul asupra statului ar fi o eroare de neiertat pentru partenerii europeni ai Turciei, SUA sau Israel. In realitate, nu statul secular este in primejdie in Turcia, ci monopolul de putere pe care l-a exercitat intr-un mod mai mult sau mai putin democratic, prea multa vreme, casta militarilor turci.
Articol serializat in Curierul Atenei, 12, 18 si 25 aprilie 2008
Daca pe continentul nostru Franta a fost pana nu demult cunoscuta ca "tara revolutiei permanente", sau Germania "tara reformelor permanente", Turcia tinde sa capete nefasta faima de "tara a loviturilor de stat permanente".
Recent, Curtea Constitutionala turca a admis o cerere de verificare a constitutionalitatii masurii guvernului Erdogan, referitoare la permisiunea ca studentele sa poarte valul islamic in scoli si universitati. Obiectivul celor care au initiat actiunea - autoritatile militare turcesti - este acela de a submina si scoate in afara legii partidul premierului, care prin Abdullah Gul a castigat recent si cursa pentru ocuparea fotoliului prezidential al republicii turce.
In anii '90, militarii turci au mai scos in afara legii un alt partid de orientare islamica, Partidul Prosperitatii (Refah), condus la acea vreme de Nekmetin Erbakan. Intr-un comentariu publicat de revista Time pe 9 februarie 1998, atrageam atentia asupra faptului ca imixtiunea militarilor in afacerile statului turc nu fac altceva decat sa il fragilizeze. Cu acea ocazie, sustineam ca "statul turc, asa cum este acum, nu este nici democratic, nici in intregime secularizat. Eforturile recente de a inlatura Refah, principalul partid islamic al tarii, de la putere vor genera tensiuni sociale. Influenta politica a partidelor islamice [din Turcia, n.a.] nu trebuie sa ii sperie pe decidentii politici din Vest [...] Un partid islamic la putere in Turcia nu va conduce automat la mai putina democratie in aceasta tara, si nu o va transforma neaparat intr-un aliat indoielnic al Vestului."
Evolutiile politice ulterioare din Turcia au dovedit validitatea opiniilor exprimate mai sus. In ultimii cativa ani, partidul islamic condus de tandemul Erdogan - Gul au asigurat stabilitatea, prosperitatea si cresterea economica a Turciei, realizari care ar fi fost imposibile in absenta unei minime solidaritati sociale, pe care regimurile anterioare din aceasta tara nu au reusit sa o atinga. Cu alte cuvinte, islamul si-a dovedit in cazul Turciei valentele politice pozitive, intr-un mod foarte similar cu realizarile postbelice ale crestin-democratilor germani sau spanioli pe continent.
Aceasta este ratiunea pentru care Comisarul Uniunii Europene pentru extindere, domnul Olli Rehn, a avertizat Curtea Constitutionala turca impotriva scoaterii - pentru a cata oara ? - inafara legii a partidului de guvernamant pe motiv ca ar submina caracterul secular al statului fondat de Kemal Ataturk pe ruinele fostului imperiu otoman.
Uniunea Europeana ofera restului lumii doua modele statale dominante. Un grup de tari europene, in frunte cu Franta, si-au fondat statele actuale prin desfiintarea sau reducerea rolului institutiilor lor politico-militare sau religioase pre-moderne (ca monarhia si biserica). Altele, ca de exemplu regatele continentale sau tari ca Germania, au reusit sa-si transforme statele imbinand armonios traditiile politico-religioase cu forme si institutii de guvernare specifice statului modern (democratie parlamentara). In cazul Spaniei, de pilda, democratia parlamentara care a inlocuit regimul militar dictatorial al generalului Franco si pastrarea institutiei monarhice au adus tarii o prosperitate fara precedent, partidul crestin-democrat de acolo contribuind din plin la stabilitatea politica si la coeziunea sociala a tarii, alaturi de Biserica Catolica.
In plus, multi economisti occidentali au ajuns la concluzia ca apartenenta la o religie - mai ales in cazul religiilor monoteiste, ca islamul, crestinismul sau iudaismul - asigura membrilor acesteia avantaje economice si sociale certe, cum ar fi "niveluri sporite de educatie si venituri, mai multe casatorii si mai putine divorturi" (Eduardo Porter, The New York Times). Pentru atingerea acestor avantaje economice si sociale, religiile trebuie impuna membrilor lor anumite reguli - valul islamic la femei, postul de Paste sau celibatul clerului catolic - care trebuie respectate pentru a asigura atat coeziunea sociala, cat si perenitatea si respectabilitatea institutiilor de cult. Astfel, religia iudaica ofera exemplul extrem al comunitatii religioase a evreilor, care a reusit sa supravietuiasca in conditii foarte vitrege timp de doua mii de ani, observand cu strictete regulile religioase, chiar in absenta unui stat care sa o protejeze. La randul ei, religia ortodoxa a asigurat supravietuirea multor natiuni actuale - romana, bulgara, sarba sau greaca - aflate sub dominatie otomana, pana la momentul obtinerii independentei.
Din punct de vedere politic si militar, statul turc otoman a fost vreme de cinci secole centrul statului universal islamic aparut dupa decaderea puterii arabe. Cu alte cuvinte, turcii au fost cei care au protejat militar civilizatia islamica in decadere si traditia religioasa musulmana, din Balcani pana in Orientul Mijlociu si Nordul Africii. O asemenea traditie indelungata nu putea ramane multa vreme nefolosita de politicienii unui stat modern relativ disfunctional, asa cum s-a dovedit a fi Turcia secolului XX. Aceiasi politicieni de talent au realizat potentialul pe care il are religia islamica in cazul Turciei, si anume faptul ca aceasta este la fel de importanta pentru stabilitatea si prosperitatea statului ca si gloriosul ei trecut militar.
Noua incercare de desfiintare a partidului condus de premierul Erdogan, in numele unui secularism strain traditiei islamice turcesti, constituie asadar o gafa politica majora. Faptul este cu atat mai contraproductiv astazi, cand Vestul face incercari sustinute, in Irak si in alte locuri din lumea islamica, pentru gasirea unei formule democratice potrivite in vederea inlocuirii autoritarismului specific lumii musulmane cu institutii si practici caracteristice statelor moderne. Miza acestui efort costisitor si de lunga durata nu este alta decat pacea si stabilitatea politica pentru cei aproximativ un miliard de musulmani, multi implicati in prezent intr-o confruntare sangeroasa cu NATO in tari ca Afganistan, Irak sau Liban. Nu in ultimul rand, sansele eradicarii terorismului islamic in absenta adoptarii unor institutii si practici democratice in lumea musulmana sunt nesemnificative. In acest complex proces de transformare si adaptare la valorile dominante ale lumii contemporane, valoarea de model oferita de evolutiile politice, economice si sociale din Turcia este de o importanta exceptionala pentru intreaga lume islamica.
Iata de ce consider ca a permite militarilor turci - obtuzi si corupti cum ii cunoastem - sa recurga din nou la o lovitura de stat impotriva electoratului tarii pentru a-si redobandi controlul asupra statului ar fi o eroare de neiertat pentru partenerii europeni ai Turciei, SUA sau Israel. In realitate, nu statul secular este in primejdie in Turcia, ci monopolul de putere pe care l-a exercitat intr-un mod mai mult sau mai putin democratic, prea multa vreme, casta militarilor turci.
