SUA vs MARILE STATE ALE LUMII

 De la aparitia primelor state in istorie, intre acestea au existat intodeauna frictiuni, care au degenerat uneori in conflicte militare.

Progresele in favoarea pacii dintre state si mai apoi dintre natiuni, desi ardent dorite de intelectuali - Kant fiind cel mai cunoscut exemplu - au fost putine si foarte dificile. Cu timpul insa, s-a ajuns la un anumit set de reguli, care au reusit, atunci cand au fost respectate, sa ofere omenirii perioade lipsite de conflicte militare, mai scurte sau mai indelungate.

Multe din aceste reguli isi au originea in sistemul pacilor din Westfalia din secolul XVII. Pacile puneau capat razboaielor religioase de pe continentul european, fiecarui stat fiindu-i recunoscuta suveranitatea absoluta in ceea ce priveste religia oficiala a cetatenilor acestora.

Secolul XX a fost caracterizat in a doua jumatate de razboaie cu caracter ideologic dintre statele capitaliste si cele comuniste, grupate sub numele generic de razboi rece. Dupa prabusirea URSS din 1991, se parea ca statele lumii au depasit faza razboaielor ideologice, fara ca intre statele combatante majore sa fi avut loc o confruntare militara directa. ( razboaiele din Coreea si Vietnam au avut loc la periferia lumii comuniste , in state relativ mici si cu un potential militar redus ).

Au existat insa dintodeauna state care prin puterea lor economica si militara, au ajuns sa ocupe suprafete considerabile si sa isi impuna o sfera de influenta, mai mica sau mai extinsa, asupra vecinilor imediati. Este mai ales cazul SUA, al Rusiei, Chinei si in trecut cel al Marii Britanii,Frantei sau Italiei.

Acceptarea sferelor de influenta de catre actorii statali mentionati mai sus a fost, in ultimele cateva sute de ani, regula si nu exceptia. Astfel, imediat dupa formarea SUA presedintele Monroe a declarat o sfera de interes pentru noul stat care includea tot teritoriul celor 3 Americi, de nord,centrala sau de sud. La vremea aceea SUA era un pigmeu geopolitic, militar sau diplomatic, si cu toate acestea, marile puteri coloniale ale Europei inceputului de secol 19 - Marea Britanie, Spania sau Franta - nu au contestat pretentiile americanilor.

La fel au stat lucrurile si in privinta sferelor de influenta ale Rusiei sau Chinei. Astfel, estul Europei pana la granitele Poloniei, sau Asia Centrala, au fost considerate in epoca moderna sfere ale influentei sau dominatiei ruse. Pentru chinezi, Asia de sud- est a fost intodeauna parte a sferei de influenta a Beijingului.

Pana in secolul 21, niciunul dintre marile state ale planetei nu si-au contestat sferele de influenta, cu exceptia celei a Chinei, intre 1850 si 1950, cand puterile coloniale europene s-au implantat in Laos,Cambogia,, Vietnam, Burma, Hong Kong ,Malaezia sau Filipine. Faptul a constituit , din nou, o exceptie, nu regula in relatiile dintre marile puteri.

Din 2000 incoace insa, SUA a refuzat sa mai recunoasca sferele de influenta rusa, europeana sau chineza. Dupa atacurile teroriste din 9 septembrie 2001, SUA i-a eliminat pe francezi, italieni si spanioli din Maghreb, adica din sfera de influenta europeana, in numele luptei impotriva terorismului. Urmarea a fost revolutiile arabe din 2011, caderea dictaturilor tunisiana, libiana sau egipteana si criza fara sfarsit a emigrantilor africani ilegali care zguduie Europa de un deceniu.

In incercarea de a domina intreaga lume, SUA a provocat si razboiul din Ucraina, fiind pe cale sa provoace un alt razboi cu China pentru a domina sfera acesteia de influenta din sudul si estul Asiei. Refuzul de a accepta practica istorica a existentei sferelor de influenta a altor mari state ale lumii este irationala, ilogica si profund anormala. Urmarile de aceasta data vor fi teribile si se vor termina cu o infrangere de proportii a SUA, din care nu isi va mai reveni niciodata.

IN ATENTIA COMUNISTILOR ROMANI VECHI SAU NOI

Eu consider ca problemele create de comunism in estul Europei nu au legatura cu teoria marxista, degeaba o disecam la nesfarsit.

Clasicii marxismului ne-au lasat o analiza pertinenta - pentru vremea aceea - a capitalismului, o teorie filosofica a istoriei (materialismul istoric) dar aproape nimic detaliat despre principiile de organizare si functionare a unei viitoare societati comuniste.

Cu toate calitatile sale intelectuale, Marx nu a fost un profet. Acesta preconiza victoria comunismului intr-o societate capitalista ajunsa la maturitate, ca Anglia, unde exploatarea proletariatului a atins la mijlocul secolului XIX apogeul. Or revolutiile comuniste au izbucnit toate in cele mai subdezvoltate economic ( in sensul capitalist) state ale lumii, in Rusia si China. Ambele tari erau semi-feudale, revolutionarii substituindu-se de fapt unei burghezii aproape inexistente in promovarea modernizarii economice care a urmat revolutiilor.

Carenta a dat posibilitatea lui Lenin, dar mai ales lui Stalin, sa construiasca un tip de societate exportat ulterior si in zona noastra care a fost in fapt o varianta extrema a capitalismului de stat, operat de o noua birocratie "revolutionara" (nomenklatura) care s-a folosit numai de conceptele si textele marxismului - obiectivul lor fiind modernizarea economica a Rusiei - in interes pur propagandistic , pentru disimularea adevaratei naturi a noului regim si pentru justificarea actiunilor sale, care au fost uneori aberante, alteori criminale, rareori benefice.

Singura contributie pozitiva la teoria si practica comunismului apartine, cred eu, comunistilor latini (spanioli si italieni) care au lansat in anii 70, spre disperarea Moscovei, conceptul de EUROCOMUNISM si care recunoste legitimitatea institutiilor specifice democratiei, renunta la ideea monopolului politic al proletariatului sau la necesitatea instaurarii dictaturii sale, optand pentru metode de actiune legale (participarea la alegeri).

Se poate ca victoria Syriza sa fie prima dintr-o serie de victorii viitoare ale stangii radicale din Europa - inclusiv cea spaniola - victorii care vor confirma sau infirma validitatea tezelor eurocomunismului in practica.

Romani la mila altor state

In ultima vreme suntem bombardati cu stiri despre criza datoriilor suverane, ce are potentialul sa degenereze intr-o depresiune economica de toata frumusetea, egaland prin amploare pe cea din 1930.

Foarte putini analisti economici romani, ca sa nu mai vorbim de guvernantii zilei, au luat in considerare, insa, implicatiile crizei pentru milioanele de romani care lucreaza in Italia, Spania sau Grecia. Guvernul se autofelicita inca pentru ca prin reducerea cu 25 la suta a salariilor bugetarilor a diminuat drastic consumul intern. Nici vorba de masuri pentru crearea de locuri de munca sau oportunitati pentru romanii care sunt nevoiti sa se intoarca acasa in urma reducerii la minimum a activitatii in sectorul constructiilor din Spania sau Italia. Desi vreme de un deceniu acestia au ajutat efectiv statul roman sa inregistreze o rata a somajului relativ mica, de 7 – 8 la suta, lucrand in afara tarii, rasplata pentru eforturile lor se lasa inca asteptata. Ar mai trebui mentionat in acest context si faptul ca in ultimii zece ani miliardele de euro trimisi de acestia acasa au contribuit intr-o masura esentiala la echilibrarea balantei de plati a Romaniei si au alimentat un boom al importurilor intre 2004 si 2007 care a facut posibila o crestere economica de peste 6 la suta anual.

Inca din 2009, atrageam atentia guvernantilor actuali asupra situatiei dramatice a romanilor din Spania, in articole publicate in ziare de mare tiraj ca Evenimentul Zilei. In intervalul de timp care s-a scurs de atunci, guvernul nu a binevoit sa elaboreze o strategie de reintegrare profesionala a romanilor nevoiti sa se intoarca in tara. Cu mici exceptii politicianiste din preajma alegerilor din 2008 si 2009, situatia acestori romani a fost lasata de izbeliste, sau mai bine zis in voia lui Dumnezeu. Bani din fonduri europene ar fi existat, proiectele de refacere a infrastructurii ar fi putut fi accelerate si amplificate, iar abilitatile muncitorilor romani care au lucrat pentru firme straine atatia ani ar fi putut fi folosite in interes national. Or, asa cum constatam, clasa noastra politica ramane in continuare mult mai preocupata de umplerea buzunarelor proprii decat de rezolvarea problemelor economice ale tarii si ale cetatenilor ei. Cu toate ca oportunitatile de angajare oferite de tarile mediteraneene au disparut, politicienii se comporta ca si cand nu au nicio responsabilitate fata de cei ramasi fara serviciu inafara tarii. Dimpotriva, presa romaneasca este plina de anunturi care ii invita pe acestia sa caute de lucru in tari din centrul si nordul Europei. Citindu-le, ai senzatia ca guvernantii nostri sunt dispusi sa ii impinga pe romani si in cosmos sa lucreze, singura problema fiind deocamdata numai absenta unor santiere pe Luna sau pe Marte.

Cu toate acestea, guvernantii actuali nu ar fi castigat alegerile din 2008, sau cele prezidentiale din 2009 fara sprijinul electoral obtinut de la romanii care lucreaza (inca) in strainatate.

Intre timp, infrastructura feroviara si rutiera din tara este tot mai paraginita, accidentele feroviare se inmultesc, transportatorii continuand sa plateasca sume exorbitante pentru repararea autovehiculelor care se uzeaza fizic mai repede ca in alte state ale Uniunii. Desi situatia economica a romanilor se agraveaza pe zi ce trece, apropierea alegerilor ii obliga pe guvernanti sa prezinte inca rezultatele masurilor de austeritate in roz. La randul ei, opozitia nu a fost in stare sa propuna strategii alternative care sa scoata tara din punctul mort in care se afla, si sa contribuie la bunastarea generala. Din aceste motive, este de asteptat ca adancirea crizei financiare la nivel european si incetinirea cresterii economice mondiale sa afecteze foarte grav evolutiile economice si sociale din Romania in urmatorii ani.