CE E VAL, CA VALUL TRECE

 La apogeul Războiului Rece, în Europa de vest s-a răspândit teoria așa -zisului " val atlantic al revoluțiilor burgheze ". Profund neconformă cu adevărul istoric, teoria încerca să acrediteze ideea că influența americană asupra evoluțiilor istorice de pe continentul european era mult mai veche decât a fost în realitate, inspirând chiar și valul revoluțiilor burgheze din Europa perioadei cuprinse între 1789 și 1848.

.Teoria unui val revoluționar atlantic cu epicentrul in SUA, de unde s-a răspândit în Europa, a fost elaborată de Jacques Godechot ( Toulouse ) și americanul Robert Palmer, ( Princeton ), în anii 1950 .

Prezentată la Roma în 1955 , la al X-lea Congres International al Științelor Istorice , teoria nu avea o bază științifică, ci una pur ideologică, fără o legătură reală cu adevărul istoric :

"  Palmer and Godechot presented the challenge of an Atlantic history to at the Tenth International History Congress in 1955. It fell flat, dismissed by revolutionary historians as a poorly cloaked Cold War attempt to bolster NATO " 

La facultatea de istorie din Iași, cursul de istoria modernă a României predat de academicianul Gheorghe Platon dădea teoriei valului revoluționar atlantic un rol determinant și în declanșarea revoluțiilor de la 1848 din Țările Române . Cu ocazia examenului de istorie modernă din 1978, am combătut validitatea teoriei lui Godechot , susținând în schimb teza caracterului pan - european și poli-centric al revoluțiilor de la 1848, inclusiv al celor din Țările Române.

Teoria l-a sedus probabil la vremea respectivă pe profesorul Platon, dar faptul că în ciuda criticismului meu acesta mi-a acordat nota maximă la examen - ceea ce i se întâmpla extrem de rar - pare să fi fost o indicație că acesta începuse să aibă la rândul său dubii. Mai târziu aveam să aflu despre existența fenomenului de " groupthink " ( gândire în grup ) ,care afectează mai ales cercurile intelectuale sau politice vestice. ( un mic grup influent reușește să își impună vederile tuturor membrilor grupului extins, în cazul de mai sus grupul istoricilor europeni ai revoluțiilor de pe continentul nostru, vizibil influențați de teza lui Palmer și Godechot).

Vechea teorie a lui Robert Palmer și Jacques Godechot din anii 1950 privind existența unui așa - zis " val atlantic" revoluționar și-a găsit recent ( 2023 ) 2 noi continuatori în SUA. Noua interpretare poartă numele de teoria " contagiunii revoluționare", autorii fiind probabil sub influența pandemiei de Covid...

La fel de eronată ca și teoria valului atlantic a lui Palmer și Godechot, teoria lui Jha (Stanford ) și Wilkinson ( Princeton)susține, nici mai mult, nici mai puțin, că soldații francezi trimiși de regele Ludovic 16 între 1781 și 1783 în ajutorul coloniștilor americani aflați în război cu Marea Britanie s-au întors în Franța cu idei revoluționare , aceștia jucând apoi un rol " decisiv " în desfășurarea revoluției francezede la 1789.

În realitate , așa cum știm cu toții, războiul de independență al coloniștilor americani nu a fost propriu-zis o revoluție, deși a dat startul unui proces de decolonizare, care a influențat nu Franța, ci restul statelor din Americii Centrală și de Sud între 1776 și 1826.

Ideile revoluționare ale elitelor de la 1789 din Franța au aparținut însă 100 % iluminiștilor francezi, ele fiind acelea care au influențat de fapt elita americană a vremii, nu invers .Nu trebuie deasemenea uitat nici faptul că elitele pașoptiste - care au fondat statul modern român - s-au format în Franța, nicidecum în SUA.

NATO, SUPRAVIEȚUITORUL UNEI EPOCI REVOLUTE

 Redau mai jos un comentariu postat de mine pe FB din 20 aprilie 2014, la fel de relevant astăzi ca în urmă cu 10 ani . Este de remarcat faptul că opiniile exprimate de cei 2 francezi - un diplomat de carieră și un fost consilier de politică externă al președintelui Franței - au fost exprimate înainte de evenimentele din Kiev și Donbass din 2014 :

" Evenimentele din Ucraina au intensificat reflectiile pe tema obsolecentei unei organizatii politico-militare aparute in perioada razboiului rece, pe care riscam cu totii in prezent sa il re-editam.

Spicuiesc aici opinii dintr-un articol publicat de scriitorul Regis Debray pe aceasta tema, publicat in 2013. Acesta mentioneaza, spre exemplu, aprecierile lui Gabriel Robin, fost ambasador al Frantei si reprezentant permanent pe langa NATO intre 1987 si 1993 :

" NATO poluează peisajul international în toate dimensiunile sale . El complică construcția europeană.(...) El complică raporturile cu Rusia, ceea ce nu este neglijabil. El complică însăși funcționarea sistemului internațional pentru că NATO este incapabil sa semneze o convenție de renunțare la folosirea forței, deci nu se poate conforma dreptului international. Nerecurgerea la folosirea forței este imposibilă pentru NATO, pentru ca a fost special construit sa recurgă la forță cand poftește . De altfel, a și făcut-o, fără să consulte Consiliul de Securitate. În consecință, nu văd prea bine la ce poate spera o țară ca Franța de la NATO, o organizație inutilă și dăunătoare,decât ca aceasta să dispară (8)." (Le Monde diplomatique, martie 2013 )

Regis Debray : " Din 12 țări in 1949, sunt 28 in 2013 ( cu 910 milioane de locuitori). NATO a fost ( o alianță, nota mea) defensivă, iat-o fără dușman, dar devenită ofensivă. (...) Alianța era atlantica, o găsim astăzi în Irak, în Somalia, în Golful Persic, în Asia Centrala, în Libia(...) Washington a schimbat direcția spre Pacific, având Pekinul și nu Moscova ca adversar-partener (...)" ( NB În prezent NATO are 32 de membri...)

UN PROIECT DE LEGE BIZAR

 In realitate, legea ar autoriza ocupația militară a republicii Moldova de către armata României în cazul izbucnirii acolo a  unui conflict inter-etnic între cetățenii moldoveni rusofoni și cei de origine română.

Ministerul apărării a înaintat Parlamentului României un proiect de lege care,dacă legea este adoptată, ar permite armatei românești și serviciilor de securitate să intervină în țări terțe pentru protejarea cetățenilor români. Este de menționat faptul că nicio altă țară europeană nu dispune de o lege asemănătoare

Ținta legii este republica Moldova, care are un milion de cetățeni români. Da, însă și Ucraina are jumătate de milion de vorbitori ai limbii romane, pe care guvernul de la București nu are nici cea mai mică intenție să îi protejeze împotriva exceselor naționaliste ale regimului de la Kiev ...

" OFERTA" AMERICANĂ DE GAZE PENTRU MOLDOVA

 Acum poate veți înțelege mai bine de ce americanilor nu le place geografia :

Moldova este pusă în situația să înlocuiască Rusia, un furnizor tradițional de gaze ieftine, aflată la câteva sute de km distanță, cu gaze LNG din SUA, scumpe, transportate de la 7, 000 de km distanță peste oceane și mari. Toate astea in condițiile în care moldovenii sunt numai câteva milioane de suflete, nu sunt prosperi ca germanii, dimpotrivă,sunt cei mai săraci din Europa ...

Un Putin dâmbovițean : inegalabilul George Simion

 Faptul că românii și moldovenii vorbesc aceiași limbă este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a realiza reunificarea republicii Moldova cu România, care nu este dorită decât de o parte a Prutului.

Spre deosebire de Ucraina însă, care a fost parte integrantă a statului rus timp de secole, actuala republică Moldova a făcut parte din statul român pentru numai 22 de ani, intre 1918 și 1940. Timp de 100 de ani anterior acestei date a făcut parte din imperiul țarist ( 1812 - 1918 ) și pentru alte câteva sute de ani din imperiul otoman.

Șeful partidului AUR, George Simion, ( al carui partid are șansa de a deveni a doua formațiune politică din România după alegerile din 2024 ) consideră însă că actualul stat Moldova, apărut în 1991 pe ruinele URSS ,este " o creație artificială", că moldovenii ar trebui obligați să revină în granițele României, pe motiv că au fost forțați de Stalin să o părăsească .

Ceea ce nu știe Simion este un fapt trecut sub tăcere de istoricii români, și anume că sovieticii au organizat un referendum în 1940, în care majoritatea moldovenilor au votat pentru alipirea regiunii lor la URSS. În 1994, un alt referendum pe tema reunificării Moldovei cu România a adunat 97 % de voturi împotrivă. Nici în prezent moldovenii nu sunt pentru unire, aceștia preferând aderarea la UE ca stat de sine stătător.

George Simion are interdicție de intrare în republica Moldova. In opinia unor ziariști din București, dacă " eforturile lui George Simion de a unifica România cu republica Moldova au potențial destabilizator pentru o țară care dorește să fie lăsată în pace să își trăiască viața așa cum crede de cuviință sau să facă parte din familia țărilor membre UE" , atunci interdicția este justificată.

ASASINATELE POLITICE ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Atunci când unele puteri vestice nu reușesc să își impună agenda politică în state ale lumii care le rezistă, elitele acestora recurg la asasinarea liderilor unor asemenea state " recalcitrante".

De regulă, anumite cercuri ale francmasoneriei sunt cele care recurg la asemenea tactici. Astfel, citind istoria autorizată a francmasoneriei scrisă de marele Maestru Radu Comanescu, fost șef al MLNR, am aflat că ordinul pentru asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand din 1914 de la Sarajevo a venit de la o lojă masonică din Londra. Ce a urmat, știm cu toții : a izbucnit primul război mondial, soldat cu 50 de milioane de victime.

Neputința Vestului de a învinge Rusia în Ucraina pare să genereze din nou planuri similare . Astfel, Deutsche Welle, o organizație de presă a statului german, a publicat recent un interviu cu un istoric de la London School of Economics. La sfârșitul acestuia, acest individ declară că nu se poate ajunge la pace în Ucraina sau la schimbări în Turcia decât dacă Putin sau Erdogan sunt asasinați. Inteligent, ce să spun ...

Cu siguranță, istorici precum Marc David Baer (LSE, Londra) merită pe deplin să fie incluși pe listele negre ale Moscovei, pentru că susține asasinarea lui Vladimir Putin. Dacă asasinarea lui Franz Ferdinand din 1914 a declanșat Primul Război Mondial , provocând 50 de milioane de victime ,câți oameni vor muri în Marea Britanie dacă liderul rus este ucis și rușii vor folosi arme nucleare ca retribuție ?

NICI FiLOSOFII VESTICI NU MAI SUNT PE PLACUL RUȘILOR !

 Dacă ați crezut că numai istoricii pot ajunge pe listele negre ale Moscovei, v-ați înșelat.

Mai nou, chiar și filosofi ca Immanuel Kant ( 1724 - 1804 )ii deranjează pe potentații ruși. Astfel, la un recent congres al politologilor din enclava Kaliningrad, guvernatorul ei, Anton Alihanov, l-a acuzat pe Kant ca fiind inspiratorul indirect al tuturor conflictelor armate din ultimele secole, de la primul război mondial la actualul conflict din Ucraina :

" Astăzi, în 2024, suntem suficient de îndrăzneți să afirmăm că nu numai că Primul Război Mondial a început cu opera lui Kant, ci și actualul conflict din Ucraina”, spune Anton Alikhanov. Privit din Occident, Immanuel Kant „este părintele aproape a tot. El este părintele libertății, al ideii de stat de drept, al liberalismului, al raționalismului și chiar al ideii de Uniunea Europeană. Unii spun chiar că ideea Națiunilor Unite este a lui”, continuă guvernatorul, care citează Towards Perpetual Peace (1795)".

Kaliningrad ,fostul Konigsberg, a fost fondat , la fel că si orașul meu natal, Kronstadt, (astăzi Brașov ) în secolul XIII de cavalerii teutoni, deci de germani. Fosta capitală a Prusiei orientale a ajuns în posesia rușilor după 1945, că urmare a înfrângerii Germaniei . Konigsberg este însă orașul natal al lui Kant, casa in care a trăit fiind astăzi muzeu. Faptul le reamintește rușilor al cui a fost orașul în trecut...În Rusia, disputele care îl au că subiect pe Kant au degenerat chiar în violențe fizice :

" Mai grav, în 2013, în Rusia, la Rostov-pe-Don din sudul țării, doi bărbați s-au certat pe tema lui Immanuel Kant. Au ajuns să se împuște între ei. „În timpul luptei, suspectul a scos un pistol cu ​​gloanțe de cauciuc și a tras mai multe focuri în adversarul său”, a informat agenția rusă Ria Novosti ".

Alihanov susține că Immanuel Kant a avut tot felul de idei trăsnite, eseul lui de 24 de pagini despre pace inspirând, susțin unii ( printre care mă număr și eu ! ) din punct de vedere teoretic fondarea ONU. Ce mai, iată un intelectual cum nu se poate mai subversiv !

DE CE GEOPOLITICA ESTE MAI IMPORTANTĂ DECÂT IDEOLOGIILE

 Dacă ar putea învăța din nefericita experiență a cruciadelor creștine împotriva Islamului din perioada evului mediu european, elitele americane și-ar da finalmente seama de futilitatea cruciadelor ideologice pe care le-au declanșat de la jumătatea secolului trecut până în prezent.  In egală măsură, resentimentele istorice ale popoarelor islamice împotriva creștinilor - care au generat în ultimele 2 decenii și fenomenul terorismului islamic - ar putea constitui un semnal de alarmă pentru acestea, deoarece americanii riscă consecințe de lungă durată similare, chiar dacă nu identice.

Otto von Bismarck a constatat la vremea lui cu amărăciune însă că oamenii de stat nu pot și nu învață mai nimic din istorie, repetând la nesfârșit aceleași erori .

Dacă ar fi putut învăța din erorile trecutului - mai ales din eșecul cruciadelor creștine din Europa medievală și resentimentele de durată ale musulmanilor împotriva creștinilor - SUA nu ar fi suferit înfrângerile din Coreea și Vietnam ( cruciada anti-comunista ), sau Irak și Afganistan ( cruciada împotriva terorismului ) și nu ar fi angajată astăzi în războiul din Ucraina.

Conflictele armate cu miză geopolitică au o durată limitată în timp - de regulă de câțiva ani, rareori mai lungi - și au loc în zone geografice restrânse. Cruciadele ideologice pot în schimb dura sute de ani - cazul cruciadelor medievale - sau timp de decenii,ca în cazul cruciadelor moderne declanșate de SUA. In cazuri extreme, acestea pot degenera în conflicte globale.

Actuala cruciadă neoconservatoare este îndreptată de această dată împotriva " Axei autoritarismului" , care include Rusia, China și Iran. Șansele de reușită sunt nule, însă pericolul declanșării unui război cu adevărat devastator este din păcate unul real .

Dilema românilor : Republică sau Monarhie?

 Din cauza echipei din jurul lui Ion Iliescu, România a ratat în 1989 șansa restaurării monarhiei constituționale și a revenirii la versiunea amendată a Constituției de la 1923. Să fie clar, însă, că republica - o formă de guvernământ moștenită din perioada ocupației sovietice - este considerată un vehicul ideal de unii generali ai fostei securități , ca Ioan Geoană, pentru a-și propulsa fiii la președinția României.

In 1978, profesorul meu de istorie modernă - și coordonator al lucrării mele de licență - a publicat în Analele Universității Alexandru Ioan Cuza, în plin comunism, un studiu exploziv despre debarcarea forțată a primului domnitor ales al Principalelor Unite, considerând actul ca fiind revoluționar, deoarece a salvat în 1866 tânărul stat român de la disoluție.

Detronarea lui Cuza și aducerea la conducerea României a unui prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei au fost considerate salutare de profesorul Vasile Russu, care numai el știe cum a reușit să treacă de cenzura comunistă pentru a-și publica studiul.

Russu nu era singurul regalist printre profesorii mei de la Iași. La ultimul examen oral - cel de istorie contemporană - am refuzat să răspund la al doilea subiect de pe biletul de examen, care se referea la constituțiile adoptate de România după ocupația sovietică. Profesorul Aurel Loghin - care era și prorectorul Universității - a refuzat să îmi dea o notă mică și m-a chemat la re-examinare, o lună mai târziu.

Reexaminarea a avut loc în cabinetul său. Subiectul pe care trebuia să îl dezvolt a constat intr-o analogie între Spania post-Franco și România post-Ceausescu ( vă reamintesc că în 1979 dictatura ceaușistă era la apogeu !). Am înțeles astfel că și profesorul Loghin dorea o revenire a României la monarhie, deși își obținuse doctoratul la universitatea de stat din Moscova ...

În retrospect, se pare că profesorii mei menționați mai sus și posibil alții din anturajul lor au sperat ca un grup restrâns de activiști ai partidului comunist, posibil condus de Ion Iliescu ( care la vremea aceea era secretarul PCR al județului Iași ) l-ar putea cumva debarca pe Ceaușescu, prelua puterea în stat și pregăti ,după modelul spaniol , revenirea regelui Mihai la conducerea României. Într-un asemenea scenariu, Ion Iliescu sau alt activist de același calibru ar fi trebuit să joace rolul lui Adolfo Suarez din Spania anilor 1976-1978.

Au existat firește condiții după revoluția din 1989 pentru restaurarea monarhiei. Din păcate, securiștii români au trădat a doua oară , alungandu-l pe regele Mihai,reîntors acasă în 1990 din Elveția, refuzandu-i pur și simplu intrarea în țară. In loc să fie preocupată de soarta și viitorul României, echipa de revoluționari condusă de Iliescu a avut ca obiectiv salvarea monopolului politic al foștilor comuniști în noile condiții create de revoluțiile de la 1989.

Atașamentul românilor pentru o monarhie -în fond de import- nu este întâmplător. Sub regii din dinastia Hohenzollern, România și-a obținut independența (1877), și după pacea de la Versailles și-a dublat atât teritoriul, cât și populația. Pentru instaurarea monarhiei au votat în 1866  99,97 % dintre românii elegibili. Pentru Republica impusă de sovietici nu a votat nimeni, aceasta a fost impusă prin forța armelor.

Problema revenirii României la forma monarhică de guvernământ nu este simplă,oricât de logică ar fi aceasta. Astfel, de mai bine de un secol, SUA este angajată într-o adevărată ofensivă de răspândirea republicanismului pe continentul european, deși este evident faptul că această formă de guvernământ nu este mai performantă decât monarhia constituțională, dimpotrivă.

In plus, nici Rusia nu privește cu ochi buni o posibilă restaurare a monarhiei in Romania și nici Franța sau Germania. In condițiile in care fosta securitate sau actualele servicii secrete din România au trecut cu arme și bagaje în tabăra anti-monarhica americană, șansele revenirii României la forma monarhică de guvernământ sunt deocamdată destul de mici.

Cum este folosită istoria națională împotriva României

În ultimele 300 de ani, România a avut o singură perioadă în care românii și-au ales singuri liderii politici și s-au bucurat de independența statală. Este vorba de perioada monarhiei constituționale dintre 1866 și 1938, data la care regele Carol al II-lea a decis să suspende partidele și să își instaureze dictatura personală. Din nefericire , și înaintea acestei perioade și după, liderii politici din România au fost impuși la conducere de imperiile vecine, fie că vorbim de turcii otomani, fie de sovietici. Această tară a istoriei politice românești este în prezent din nou folosită împotriva românilor , de catre americani, care vor să își impună oamenii la președinția statului sau la conducerea guvernului român.

La începutul ocupației sovietice a României, când liderii țării erau impuși de Moscova, masele care defilau de 23 august trebuiau să scandeze când treceau prin fața tribunelor oficiale " Stalin și poporul rus / libertate ne-au adus! "

In prezent, nu se mai defilează, iar liderii țării sunt impuși de Washington, care ne-a adus "libertatea" să alegem oamenii doriți de ei la putere . În plus, românilor li s-a dat și șansa unică să cheltuie miliarde de dolari pe care nu îi au, pe armament american de top.

Că să fie siguri că lucrurile merg ca pe roate in noile colonii europene, americanii au impus la conducere funcționari imperiali ca Petr Pavel, fost general NATO, Maia Sandu, președinta Moldovei și ex-Banca Mondială, sau mai nou Mircea Geoană, candidat nedeclarat încă la președinția României și actual secretar-adjunct al NATO .

România aberațiilor geopolitice

 

Începând cu 1968, opțiunile geopolitice ale României și politică externă a statului român au încetat să reflecteze apartenența țării la spațiul ei istorico-geografic firesc.

Pentru o îndelungată perioadă de timp, statul modern român a avut o politică de alianțe care a reflectat faptul că elitele politice ale țării au avut o idee foarte clară în ceea ce privește dușmanii de fapt ai României, inamicii ei potențiali și statele pe care se putea baza în obținerea sau apărarea independenței sale.

Până la sfârșitul secolului 19, inamicul numărul unu al nou-creatului stat român a fost imperiul otoman, împotriva căruia armata română a luptat, alături de trupele Rusiei, pentru a-și obține independența. Pe locul doi pe lista inamicilor României s-a aflat, până la dispariția sa din 1918, imperiul austro-ungar.

După unirea cu Transilvania, Moldova și Bucovina din 1918 și a victoriei revoluției bolșevice din Rusia, dușmanul principal al României Mari a devenit URSS, stat comunist apărut pe ruinele vechiului imperiu rus. Această dușmănie, merită subliniat, nu a avut o bază istorică sau geopolitică , fiind de natură pur ideologică. ( De altfel, șeful diplomației române, Nicolae Titulescu, a negociat între 1934 și 1936 un pact de neagresiune cu URSS, cunoscut sub numele de " pactul Titulescu-Litvinov ) Pentru clasa politică românească din perioada interbelică, comunismul sovietic a reprezentat o amenințare permanentă și reală, deoarece infiltrarea agenților Moscovei avea potențialul să submineze stabilitatea statului român.

Al doilea mare inamic al României în perioada interbelică a fost Germania nazistă, care în 1938 a impus României prin dictatul de la Viena cesionarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria. Succesul naziștilor în privința acestui rapt teritorial l-a încurajat pe Stalin să ceară în 1940 prin intermediul unui ultimatum realipirea Moldovei la URSS. 

Până in 1937, România a avut o politică de alianțe regionale bine gândită de ministrul de externe de atunci, Nicolae Titulescu . Așa au apărut Mica Antantă ,pact semnat în 1920-21 între România, Cehoslovacia și Regatul sarbo-croato-sloven îndreptat împotriva revizionismului austro-ungar și Înțelegerea Balcanică din 1934 dintre Grecia, România, Regatul sarbo-croato-sloven și Turcia.

În 1941 a avut loc prima și poate cea mai serioasă eroare geopolitică,când mareșalul Antonescu - șeful de atunci al statului român - a decis să participe cu un milion de militari la invazia nazistă a URSS, cu toate că dictatorul Salazar al Portugaliei l-a sfătuit, într-o comunicare diplomatică secretă, să opteze pentru neutralitatea României.

După ocuparea României în 1945 de  Armata Roșie, aliatul statului Român a devenit URSS, împreună cu toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia. De data aceasta, România a avut un inamic colectiv, Europa de Vest, reprezentat militar în zonă de NATO, apărut în 1949.

Este totuși remarcabil faptul că regimul comunist de la București a reușit să convingă Moscova să își retragă trupele din România încă din 1958, cu 31 de ani înaintea statelor comuniste din centrul și Sud-Estul Europei. 

După 1968, regimul Ceaușescu a optat pentru o orientare geopolitică bizară, anti-sovietica însă pro-chineza și pro-americana, fapt care a izolat în mare măsură România față de ceilalți parteneri de alianță  și a contribuit la destabilizarea strategică din zonă. Pentru prima dată în istoria României, statul român a căutat sprijin economic, politic sau militar înafara Europei,  la state de pe alte continente, că SUA sau China, aflate la mii de kilometri distanță, dar care aveau la rândul lor o relație conflictuală cu URSS.

Încă și mai curioasă a fost afilierea din 1976 a României la Grupul celor 77, promotor al unei politici de nealiniere. Deoarece grupul nu avea membri în Europa decât pe yugoslavi și pe români, România a fost inclusă în grupa statelor latino-americana din G77. Din nou, potențialii aliați ai României erau state de pe alte continente, aflate la mii de kilometri distanță de zona noastră de lume. Mai ar trebui menționat în acest context și alianțele regimului Ceaușescu cu state din Africa sau Orientul Mijlociu, care trădau ambițiile de mare putere exagerate ale dictatorului român.

Din păcate, dispariția URSS din 1991 nu a condus la o revenire la normal din punct de vedere geopolitic în privința alianțelor României. Aderarea României la NATO din 2003 , o alianță condusă de la o distanță de 7000 de km de Europa, din Washington DC, nu a contribuit la stabilizarea geopolitică a zonei, așa cum o demonstrează în prezent războiul din Ucraina, dimpotrivă.

Originile Rusofobiei din SUA

Rusofobia din SUA își are originea în rusofobia britanică din secolul 19. Deja, cu ocazia războiului Crimeii ( 1863-1865 ) fenomenul rusofobiei avea o largă răspândire printre elitele britanice, așa cum  constata istoricul englez Charles Henry Pearson ( 1830 - 1894 ), care a vizitat Rusia în 1857 .

Americanii au preluat și au amplificat așadar rusofobia britanicilor în timpul Războiului Rece, din motive lesne de înțeles. Au existat însă în această perioadă un grup influent de intelectuali americani de primă mărime, printre care s-au numărat George Kennan sau John Kenneth Galbraith, care s-au opus diabolizării Rusiei și au militat pentru menținerea de relații diplomatice normale cu fosta URSS. 

Astfel, în urma unui schimb de scrisori pe care l-am avut în 1984 cu profesorul Galbraith pe teme de istoria economiei, am primit de la acesta un articol despre o vizită a sa la Moscova, vizită efectuată cu un an înaintea instalării lui Gorbachev la conducerea PCUS.

După implozia URSS din 1991,  relațiile cu noua Rusie au fost mai degrabă cordiale până în timpul președinției lui G W Bush, când politica externă americană a ajuns să fie dominată de neoconservatori. După o scurtă perioadă, între 2009 și 2014, în care administrația Obama a încercat o resetare a relațiilor cu Rusia, rusofobia a devenit din nou norma printre elitele politice americane.

Pricipalii responsabili pentru starea deplorabilă actuală a relațiilor diplomatice dintre SUA și Rusia au fost, fără îndoială, ambasadorul Michael McFaul și secretara de stat din acea perioadă, Hillary Clinton.  Din nefericire, rusofobia din SUA s-a amplificat exponențial după declanșarea războiului din Ucraina din februarie 2022.

Originea militarismului american

 Departamentul Apărării al SUA a ajuns cel mai mare angajator al planetei, cu 3.2 milioane de salariați

De regulă, atunci când un conflict armat se încheie, soldații sunt lăsați la vatră, industriile de război sunt reconvertite la producția de bunuri industriale civile, diplomații iau locul generalilor în păstrarea de relații pașnice între state.

Aceasta a fost regula post-conflict până în 1945, dată de la care SUA a preluat, inițial împreună cu URSS, gestionarea afacerilor globale. Începând cu această dată, americanii nu și-au redus semnificativ nici numărul de militari activi, nici capacitățile industriale dedicate producției de armament. Așa a apărut cunoscutul complex militar-industrial, care l-a speriat încă din 1960 pe președintele Eisenhower.

Pentru a justifica menținerea acestei mașinării de război diabolice, a cărei existență este fara precedent în istorie, SUA s-au angajat într-o serie de războaie, începând cu cele din Coreea și Vietnam și continuând până azi in Ucraina, fără însă să obțină rezultatele scontate de elitele politice sau militare americane .

In prezent, Departamentul Apărării american a ajuns cel mai mare angajator al planetei, numărând 3.2 milioane de angajați. Faptul ne oferă și explicația pentru care după 1945 numărul militarilor de carieră nu a descrescut, dimpotrivă, iar industria armamentului a continuat să producă și s-a extins.

Celebrul economist JK Galbraith a susținut că explicația pentru această situație decurge din trauma colectivă suferită de americani în timpul Marii Depresiuni economice din anii 1930. Criza a generat un șomaj enorm, de peste 25%, iar efectele ei au luat sfârșit în anii 1940, numai după intrarea SUA în război.

Traumatizați de această mare criză, americanii au văzut în dezvoltarea sectorului industrial dedicat producției de armament, și în menținerea unui număr mare de militari activi chiar și în timp de pace, soluția evitării altor crize economice viitoare și a șomajului de masă .

NATO ȘI ISTORIA ROMÂNILOR

Vă invit să uitați ce ați învățat despre războaiele domnitorilor români cu otomanii - începând cu Mircea cel Bătrân și terminând cu Mihai Viteazul - pentru că acum suntem în NATO și istoria noastră trebuie rescrisă ca să nu îi ofensăm cumva pe turci, dușmanii traditionali ai românilor timp de cinci secole, însă partenerii actuali de alianță.

În articolul alăturat , un ziarist oarecare de la Adevărul pretinde fară pic de rușine că vina pentru invaziile periodice ale turcilor în Țările Române ar aparține de fapt domnitorilor români mai sus amintiți, care organizau expediții de jaf la sud de Dunăre, pe teritoriul imperiului otoman . Or domnitorii români trebuiau, nu-i așa , pedepsiți exemplar de sultani ...

Articolul pare scris de istorici turci, nicidecum români, acesta deformând și ocultând in scop politic adevărul despre agenda expansionistă otomană la nord de Dunăre. De altfel, singura sursă citată în articol este un istoric turc din secolul XIV.

Am publicat deja un post despre așa -zisul val revoluționar atlantic, care chipurile a fost declanșat la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX dinspre SUA înspre Europa. Aceeași încercare de deformarea adevărului istoric a avut așadar loc și în anii 1950, imediat după formarea NATO, și acum .

Este evident în prezent faptul că pentru șefii americani ai Alianței, adevărul istoric poate fi și trebuie manipulat fără rușine, dacă interesele NATO o impun. În fond, intre agenda expansionistă otomană și agenda expansionistă actuală a NATO în centrul și estul Europei nu există incompatibilități importante.In plus , în cazul ambelor puteri militare, turcă sau americană, avem de-a face cu state dinafara continentului european, pe care ambele au căutat să îl domine ca hegemoni. Or scopul scuză mijloacele, nu ?

SUA, DE LA VISE LA REALITATE

 Recent, ziarul britanic Spiked a publicat un articol despre situația politică internă din SUA, comparand-o cu aceea specifică în republicile bananiere.

A cataloga SUA ca fiind o republică bananieră nu este neapărat o greșeală sau o exagerare. In ce mă privește, am susținut încă de acum 13 ani că SUA este pe cale să devină mama tuturor republicilor bananiere, și nu cred că am exagerat.

Ce înseamnă însă o asemenea caracterizare ? Pur și simplu faptul că în cele din urmă, geografia și istoria sunt acelea care determină caracterul unui stat, nu atât de mult aspirațiile sau pretențiile locuitorilor. Altfel spus, americanii pot continua să viseze în voie fie că sunt urmașii vechilor greci pe continentul american, fie că sunt o națiune ca nimeni alta, excepțională, indispensabilă etc etc . In realitate însă, SUA sunt o uniune de foste colonii ale Marii Britanii, care împarte zona geografică a celor 3 continente americane cu alte foste colonii ale spaniolilor sau portughezilor, cu care au ajuns să semene leit până în cele din urmă:..

NU, NU A EXISTAT O " REVOLUȚIE ATLANTICĂ" .

 La apogeul Războiului Rece, în Europa de vest s-a răspândit teoria așa -zisului " val atlantic al revoluțiilor burgheze ". Profund neconformă cu adevărul istoric, teoria încerca să acrediteze ideea că influența americană asupra evoluțiilor istorice de pe continentul european era mult mai veche decât a fost în realitate, inspirând chiar și valul revoluțiilor burgheze din Europa perioadei cuprinse între 1789 și 1848.

.Teoria unui val revoluționar atlantic cu epicentrul in SUA, de unde s-a răspândit în Europa, a fost elaborată de Jacques Godechot ( Toulouse ) și americanul Robert Palmer, ( Princeton ), în anii 1950 .

Prezentată la Roma în 1955 , la al X-lea Congres International al Științelor Istorice , teoria nu avea o bază științifică, ci una pur ideologică, fără o legătură reală cu adevărul istoric. La facultatea de istorie din Iași, cursul de istoria modernă a României predat de academicianul Gheorghe Platon dădea teoriei valului revoluționar atlantic un rol determinant și în declanșarea revoluțiilor de la 1848 din Țările Române . Cu ocazia examenului de istorie modernă din 1978, am combătut viguros validitatea teoriei lui Godechot , susținând în schimb teza caracterului pan - european și poli-centric al revoluțiilor de la 1848, inclusiv al celor din Țările Române.

Teoria l-a sedus probabil la vremea respectivă pe profesorul Platon, dar faptul că în ciuda criticismului meu acesta mi-a acordat nota maximă la examen - ceea ce i se întâmpla extrem de rar - pare să fi fost o indicație că acesta începuse să aibă la rândul său dubii .

VIITORUL ROMÂNIEI IN VIZIUNEA LUI ANDREI MARGA

Într-un articol publicat recent de Marga in ziarul Cotidianul - devenit gazeta de perete a filosofului clujean - acesta susține fără nicio rușine că " diagnozele date situației de cei mai buni istorici și economiști ai țării, care au consemnat că România ultimelor decenii a înregistrat cea mai gravă prăbușire din istoria ei în timp scurt și că jaful depășește epoca fanariotă. " Carevasăzică, deceniul opt al secolului trecut, cu foametea generalizată a românilor,cu lipsa căldurii și electricității, etc, a fost pasămite un deceniu ideal, urmat de " dezastrul" actual ? Cred și eu că au fost vremuri bune pentru securiști și informatorii lor, așa cum din păcate a fost și Marga ...

În 2024 " Niciun candidat, dintre cei în avanscenă, nu are cum scoate țara din situația actuală – nici prin capacitate, nici prin realizări în interes public, nici prin ceea ce propune. Niciunul nu a fost, profesional vorbind, în fruntea generației sale. ", susține Marga. 

Chiar așa ?

Atunci ce este de făcut ? Aflam tot de la Marga că " Asumarea de sine” este cheia pentru cetățeni și națiuni, iar ea înseamnă din capul locului folosirea suveranității naționale. Aceasta are nevoie de elaborări juridice, economice, de politică făcute de oameni calificați, cu competență, care cunosc țara și configurațiile ce se pregătesc în lume. Chiar dacă mai pot induce în eroare, nici „suveranismul de complezență electorală” și nici „suveranismul folcloric” nu au cum să rezolve problemele României actuale.  Ca prim pas, în România sunt de făcut democratizarea mai departe și unificarea democrației cu meritocrația."

Textul îmi aduce vag aminte de Ion Creangă și celebra lui poveste, "Moș Ion Roată și Unirea". Muncitorii și țăranii să treacă la treabă și să lase conducerea României pe mâna " meritocratilor" lui Marga, mai ales a filosofilor ca el - vechi ideal politic platonic...

Elucubrațiile lui Marga se încheie cu constatarea potrivit căreia " În orice caz, de vraiștea din statul actual nimeni nu răspunde. Destui profesioniști veritabili, care și-au făcut datoria, își dau seama că – în energetică, educație, diplomație etc. – în urma lor vine un dezastru."

Cum așa ? Dacă "destui profesioniști veritabili " și-au făcut datoria, de ce vine in urma lor dezastrul?

Ca toate celelalte state, România are și ea probleme politice și necazuri economice, deși Marga exagerează foarte mult severitatea acestora. Oricum, nu posesorii de doctorate vor salva România dacă se va afla in primejdie. În anii 1860, SUA a fost salvată de la disoluție de un președinte care avea numai un an de școală, fiind autodidact: Abraham Lincoln. Iată de ce eu cred că nu trebuie să lăsăm soarta României pe mâna "meritocratilor" lui Marga.

GEOANĂ ȘI " MOMENTUL JARUZELSKI "

Unul din riscurile majore ale alegerilor prezidențiale din România din 2024 constă în posibilitatea reușitei in alegeri a " independentului" Mircea Geoană. Planurile americane din România și Cehia demonstrează faptul că alianța NATO parcurge în prezent o perioadă din istoria sa pe care o putem supranumi ,fără a greși prea mult, " momentul Jaruzelski".

Ca secretar general adjunct al NATO, Geoană nu este și nu poate fi altceva decât agentul de marketing al complexului militar industrial american la Cotroceni, nicidecum apărătorul intereselor României

In timp ce profesorii sunt încă prost remunerați, școlile sunt dărăpănate, la fel și spitalele, România s-a angajat deja să achiziționeze avioane F35 pentru 6.5 miliarde USD ( ce era rău dacă cumpărau câteva F16, mai puțin scumpe ?) și militarii mai cer și zeci de tancuri americane Abrams, blindate, rachete,etc . Toate astea se petrec în timp ce deficitul bugetar este de 5.5 procente, adică aproape dublul țintei de 3% recomandată de UE.

O posibilă alegere a lui Geoană ar semnifica și faptul că satelizarea României va atinge un nivel extrem, pe care țara noastră a știut să îl evite cu succes în perioada sovietică .

În anii 1980, aducerea la putere a generalului Jaruzelski în Polonia a reprezentat o ultimă încercare, sortita eșecului, de a salva hegemonismul sovietic în statele satelite, membre ale Tratatului de la Varșovia. SUA face în prezent eforturi similare, via NATO și UE, fără ca eforturile americanilor să aibe șanse mai mari de reușită decât cele ale sovieticilor înaintea lor.

Adrian Severin despre pace în Ucraina

 

Acum câteva zile Adrian Severin - fost ministru de externe al României în anii 1990 - a publicat un articol despre condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru a se ajunge la pace în Ucraina care frizează absurdul.

Severin consideră conflictul din Ucraina ca având doar aparent caracterul unui război civil . Acesta  se datorează faptului că exact asta și este ! In plus, razboiul mai are și caracterul unui război fratricid, așa cum a mai avut loc între nordul și sudul SUA între 1862 și 1865. Atunci, sudiștii au fost ajutați împotriva Nordului cu bani și prin furnizarea de armament de Marea Britanie, care a evitat însă să se implice militar și diplomatic în conflict. SUA  procedează astăzi într-o manieră similară, chiar dacă nu identică, via NATO și UE ( una din consecințele nefaste ale războiului din Ucraina constă în faptul că UE a fost redusă la statutul de simplu agent economic al NATO.)

Refuz să accept  însă ideea lui Severin că pacea în Ucraina trebuie condiționată în prealabil de schimbarea ordinii politice internaționale și realizată numai în același timp cu aceasta . Propunerea este aberantă,cum este și aceea a formării unui FSN ucrainean, care să negocieze condițiile păcii cu rușii. Debarcarea lui Zelensky cu prilejul alegerilor prezidențiale din primavara 2024 este cred eu acea condiție absolut necesară pentru declanșarea negocierilor de pace. Ucrainenii nu vor să mai moară în luptă și nu au nevoie de un așa-zis ” guvern de uniune națională” pentru a înțelege că dacă măcelul continuă,Ucraina riscă pur și simplu să dispară ca stat, oricât de mare este dorința lor de independență și oricât de mult ajutor ar primi de la SUA și UE. Este de necontestat astăzi faptul că ucrainenii au pornit cu stângul în 1991 în edificarea statului lor și au avut o politică de alianțe greșită.

Adrian Severin comite și greșeala de a amesteca două principii – integritatea teritorială și autodeterminarea – care însă trebuie considerate separat, în funcție de context. Luate împreună, ele se bat cap în cap și fac negocierile de pace practic imposibile. Astfel, autodeterminarea pe criterii etnice are precedență atunci când se încearcă soluționarea unui conflict între două etnii, cum este cazul în Ucraina.

Deoarece lumea actuală este încă condusă de SUA, principiului integrității teritoriale i s-a acordat în ultimul secol o importanță ieșită din comun, pe care nu a avut-o niciodată în istorie, dimpotrivă. Astfel, pentru TOATE statele continentale, modificarea frontierelor și pierderile teritoriale au avut loc permanent în urma unor războaie, perdanții fiind obligați să accepte compensații teritoriale în favoarea puterilor victorioase ( vezi cazul Germaniei după 1918 sau al României și al Germaniei după 1945 ) sau modificări importante ale frontierelor ( vezi Serbia după 1999 ). Ucraina nu poate face nici ea excepție de la această regulă.

SUA (și Marea Britanie înaintea sa ) este in schimb o superputere maritimă, granițele acesteia fiind fixe, fiind vorba de granițe preponderent maritime, nu  terestre. Asemenea state încearcă de regulă să impună principiul integrității teritoriale specific  lor tuturor statelor lumii, fără ca în practică acesta să poată fi aplicat statelor continentale din Eurasia,Africa sau America de Sud.

MODELUL SANCȚIUNILOR ECONOMICE

În articol, Severin menționează și așa-zisul ” război economic ” – este vorba de sancțiunile economice adoptate SUA și UE împotriva Rusiei – analiza acestuia fiind superficială, vădind lipsă de profunzime în materie de cunoștințe istorice.

Puterea hegemonică actuală care este SUA s-a inspirat masiv din experiența altor puteri hegemonice, unele demult apuse. Astfel, organizarea NATO este tributară modelului ligii ateniene de la Delos. În ambele cazuri,foștii aliați împotriva unui dușman comun ( Persia, Germania nazistă) au ajuns să lupte între ei pentru hegemonie ( Atena și liga de la Delos cu Sparta și liga peloponeziaca, SUA și alianța NATO cu fosta URSS și statele din tratatul de la Varșovia și acum cu Rusia și China ).

Modelul sancțiunilor economice a fost preluat de americani de la Napoleon, un alt aspirant la hegemonie europeană. Europa a fost angrenată în secolul XIX într-un război economic axat pe sancțiuni economice . In 1806 Napoleon, care cucerise până la acea dată cea mai mare parte a Europei , a impus statelor europene celebra sa ” blocadă continentală” , îndreptată împotriva Angliei. Blocada a eșuat lamentabil, așa cum a eșuat de altfel și politica de sancțiuni impusă de SUA și UE împotriva Rusiei. 

Este bizar faptul că Severin nu menționează nici măcar în treacăt numele lui Zelensky și uriașa sa contribuție la dezastrul actual din Ucraina. In fond, sutele de mii de victime înregistrate în acest război puteau foarte bine fi evitate dacă Zelensky ar fi acceptat propunerea americanilor de a evacua guvernul ucrainean din Kiev în februarie 2022 și ar fi acceptat propunerea constituirii unui guvern în exil, care să organizeze un război de gherilă împotriva Rusiei. In 2014, Rusia l-a exfiltrat pe Yanukovich din Ucraina, pentru a evita vărsările de sânge. Se pare că americanii nu s-au dovedit la fel de eficienți în 2022, deși au avut intenția să îl retragă pe Zelensky.

Ultimul paragraf din articol încearcă să acrediteze ideea unei legături între procesul de pace din Ucraina și evenimentele din fâșia Gaza, deși cele două zone geopolitice se confruntă cu probleme diferite. Există însă,este adevărat, unii reprezentanți ai evreilor europeni care par animați de un Zionism invers și care ar dori să se folosească de situația tulbure din Ucraina pentru a crea un stat pe care Zelensky l-a supranumit " Marele Israel ". 

De regulă , atunci când lumea trece prin mari transformări geopolitice,  ca în prezent, există grupuri etnice care încearcă să își impună agenda proprie, să creeze noi formațiuni statale, să reconstruiască unele existente sau să își obțină independența.

Astfel, este cunoscut de exemplu faptul că actualul stat Israel a apărut imediat după al doilea război mondial, în contextul destrămării hegemoniei britanice în Palestina și înlocuirii acesteia cu hegemonia americană. Ucraina a apărut în 1991, în contextul imploziei URSS, prilej folosit și de Letonia, Estonia sau Lituania pentru a-și obține independența.

In actualul context de tranziție hegemonică, se pare că Adrian Severin are probabil impresia că  proiectul Marelui Israel, oricât de aberant este acesta, ar putea fi sprijinit de China, în calitate de putere hegemonică emergentă. Este însă greu de crezut că după ce au sacrificat zeci de mii de militari în razboiul cu Rusia, populația Ucrainei poate fi de acord cu o asemenea  redefinire a proiectului lor de țară.

DE CE NU MĂ EXPRIM PE TEMA RĂZBOIULUI DIN GAZA

Poate părea surprinzător pentru cititorii blogului meu de geopolitică faptul că am evitat – și voi continua să evit – să iau partea cuiva în conflictul care îi opune pe israelieni palestinienilor din Gaza

Motivele sunt însă destul de simple. Ca istoric româno-australian specializat la Toulouse în relații internaționale și geopolitică, interesele mele profesionale sunt concentrate exclusiv pe evenimentele din România și, prin extensie, cele din Eurasia. Acesta este așadar explicația  pentru care mi-am dedicat o parte importantă  a atenției mele profesionale războiului din Ucraina din ultimele 20 de luni, dar și înainte de această perioadă, mai ales începând cu evenimentele din piața Maidan din 2014. Din păcate, România mai are încă mai mult de jumătate de milion de etnici români care trăiesc sau mor pe câmpurile de luptă în Ucraina și, în plus, a fost inundata în ultimii 2 ani cu sute de mii de refugiați ucraineni .

Întrucât România a fost timp de mai bine de două decenii un satelit al Chinei în timpul regimului Ceaușescu, am acordat, de asemenea, o atenție deosebită extinderii influenței Chinei în Europa de Est, înainte și după 1989.

În același timp, Rusia a fost un actor important în evoluția principatelor române în Evul Mediu, precum și o mare putere regională , permanent implicată în evenimentele majore care au marcat istoria statului român modern de la unificarea Principatelor din 1859.

Interesul meu profesional pentru evenimentele majore care s-au petrecut în UE s-a adâncit din 2007, când România a fost admisă ca membru. La cunoștințele acumulate pe această temă se adaugă cunoștințele de specialitate despre istoria statelor europene din antichitate până în prezent sau despre istoria imperiului Otoman, obținute în timpul studenției mele din România anilor 1970.

Cunoștințele mele de specialitate despre evoluțiile din societățile arabe din nordul Africii datează din 2010, când am urmat un curs  de master la Sciences Po din Toulouse. Teza mea de cercetare a   tratat evoluția relațiilor UE cu țările din Maghreb. Teza nu a inclus însă cercetări sau studiul bibliografiei referitoare la statele din Mashreq și nici nu am avut la vremea aceea resursele financiare și de timp necesare pentru a obține informații istorice aprofundate  despre acesta zona geopolitică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au înlocuit puterile europene - britanicii și francezii - în Orientul Mijlociu, devenind singurul  furnizor de securitate al regiunii. În consecință,  am decis să acord doar un minimum de atenție evenimentelor de acolo. În  ce mă privește, am considerat întotdeauna o greșeală uriașă și o ilustrare a megalomaniei sale faptul că Ceauşescu a cultivat lideri politici din Orientul Mijlociu, precum Yasset Arafat de exemplu, sau că a încercat - deși fără succes - să joace rolul de mediator al păcii între israelieni și palestinieni, un rol total nepotrivit pentru liderul unui stat de mărimea, pozitia geografică și importanța diplomatică a României.

O analiză comparativă a modului în care marile puteri i-au guvernat pe arabii din Orientul Mijlociu în ultimele câteva sute de ani dezvăluie însă faptul că otomanii au fost vreme de 400 de ani de departe cei mai pricepuți în menținerea păcii între arabi decât Occidentul în ultima sută de ani. Desigur, faptul că au avut aceeași religie ca și arabii din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord i-a ajutat pe turcii otomani să păstreze pacea în acele regiuni până în 1918, când Sultanatul a implodat. Din păcate, abilitățile diverșilor administratori occidentali, inclusiv cele ale americanilor, nu au fost la nivelul necesar pentru asigurarea păcii în zonă.

Cu toate acestea, acest comentariu de mai sus nu trebuie înțeles ca o susținere a ultimului discurs al președintelui Erdogan la Istanbul în favoarea palestinienilor din Gaza. Deși în primul său deceniu la putere a avut un mare succes, Erdogan și-a torpilat încet, dar sigur, principalele realizări în timpul celui de-al doilea deceniu la conducerea Turciei. Încercarea de a-și atribui o parte din gloria predecesorilor săi otomani, sau a lui Kemal Ataturk, nu va fi de folos în eforturile de stabilizare a Orientului Mijlociu sau cele de a pune capăt conflictului din Gaza.

O SOLUȚIE RAȚIONALĂ ÎN NAGORNO KARABAH

Decizia liderilor armeni din enclava Nagorno Karabah ( Azerbaidjan)de a evacua provincia și de a strămuta toată populația de acolo în interiorul statului armean este salutară. Aceasta pune capăt câtorva decenii de confruntări militare dintre majoritatea musulmană azeră și minoritatea creștinilor armeni.

Pe data de 4 august 2023 am comentat pe marginea unui articol despre armenii din provincia azeră semnat de Srdja Trifkovic în Chronicles Magazine , susținând că "

" Acum, revenind la situația gravă a armenilor din Nagorno-Karabah, trebuie să spun că nu cred că există soluții diplomatice sau militare la această problemă geopolitică. De asemenea, cred că absorbția celor 150.000 de armeni care trăiesc acolo în statul armean propriu-zis este o soluție mult mai logică și practică. La urma urmei, aceasta este ceea ce statul Israel a făcut de zeci de ani: absorbția evreilor din țările în care viața și religia lor obișnuită sunt amenințate."

Mă bucură să constat acum faptul că autoritățile armene au ajuns la aceiași concluzie și că au reacționat in consecință :

MEXICANIZAREA ROMÂNEASCĂ ÎN VARIANTA AMERICANĂ

Politologul romano-american Vladimir Tismaneanu a dat în 2014 o definiție clară a mexicanizarii vieții politice din România :

" Cat se poate de clar, voi spune ca prin mexicanizare inteleg constituirea unui sistem politic intemeiat pe relatii clientelare, pe coruptie generalizata, pe spolierea avutiei publice, pe atrofierea pana la extinctie a justitiei independente, pe negarea a ceea ce se numeste responsabilizarea celor ajunsi in functii publice, pe hegemonia unui partid-mamut capabil sa controleze prin varii metode mass media si sa neutralizeze vocile autonome ".

Dacă pericolul apariției unui partid de stânga hegemonic, care să submineze și să își subordoneze majoritatea instituțiilor statului, să tolereze corupția aleșilor, a dispărut în România, în SUA fenomenul a luat o mare amploare. Justiție atrofiată, presa subordonată, corporații care adoptă ideologia woke, corupția oficialilor statului sunt dovezi concludente, care atestă realitatea unei mexicanizari masive.

Spre deosebire de mexicanizarea românească - unde cel puțin șeful statului, Ion Iliescu, nu a participat în corupția masivă care a cangrenat partidul prezidențial - în SUA americanii au parte de o administrație al cărei sef este el însuși investigat de către o comisie a congresului american pentru fapte de corupție.

CE ÎNȚELEGEAU AMERICANII PRIN " MEXICANIZARE" IN SECOLUL XIX

Înțelesul sintagmei " mexicanizare" în SUA secolului XIX este mult diferit de modul în care eu sau politologul Vladimir Tismaneanu am definit fenomenul mexicanizarii României zilelor noastre.

Astfel, intelectualii americani ai secolului XIX credeau că mexicanizarea era fenomenul politic care punea în pericol stabilitatea democrației americane, greu încercată de războiul civil din 1862-1865 :

" Termenii prescurtati „Mexicanizare” și „Mexicanizat”, născuți în timpul războaielor suprapuse din anii 1860, s-au răspândit rapid după disputatele alegeri din 1876, apărând în multe sute de articole din ziare, în corespondența privată și pe podeaua Congresului. În curând, viitorul președinte Rutherford B. Hayes a dezavuat în mod public posibilitatea mexicanizării ; o caricatură din Harper's Weekly a batjocorit „Sperietoarea Mexicanismului”, iar ziarul Națiunea a făcut o observație solemnă: „auzim în fiecare zi expresii puternice ale unei dorințe, și, de asemenea, a unei hotărâri , că acest guvern nu va fi „mexicanizat”.”

Jurististul John Codman Hurd, în manualul său politic din 1881, a definit o „mexicanizare a instituțiilor” în care „toate disputele partidelor dobândesc un caracter de război civil” (G. Downs, The Mexicanization of American Politics: The United States' Transnational Path from Civil War to Stabilization,1 April 2012, The American Historical Review )

ROMÂNIA IN G77 ( 1976 - 2004 )

Pentru 28 de ani, România a fost membră, alături de Yugoslavia, a Grupului 77, fondat de 77 de state în curs de dezvoltare în 1964.

Fiind singurele state din Europa continentală afiliate grupului, " România a fost clasificată drept țară latino-americană în scopul G77, după ce a aderat în 1976. G77 a fost împărțit în regiuni geografice și, deoarece nu exista din punct de vedere tehnic o zonă europeană, România a fost plasată sub umbrela Americii Latine.România a părăsit G77 în urma aderării sale la Uniunea Europeană."

Faptul a avut o importanță capitală după revoluția de la 1989 din România. Așa cum am explicat experților de la EuroForum din Londra intr-un fax din luna iunie 1996, modelul politic ales de PDSR-ul lui Iliescu a fost cel al Partidului Instituțional Revoluționar ( PRI ) din Mexic :

"PRI, partidul „oficial” al Mexicului, a fost organizația politică preeminentă a țării din 1929 până la începutul anilor 1990. În ceea ce privește puterea, a fost pe locul doi după președinte, care servește și ca șef efectiv al partidului. Până la începutul anilor 1980, poziția PRI în sistemul politic mexican a fost hegemonică, partidele de opoziție reprezentând o amenințare mică sau deloc pentru baza sa de putere sau aproape de monopolul funcțiilor publice. Această situație s-a schimbat la mijlocul anilor 1980, când partidele de opoziție de stânga și dreapta au început să provoace serios candidații PRI pentru funcții la nivel local, de stat și național."

Acum poate înțelegeți mai bine de ce Silviu Brucan făcea lobby la televiziune aproape seară de seară pentru rămânerea PDSR la putere în România pentru cel puțin 20 de ani ! Din fericire ,faxul meu, care alerta responsabilii vestici asupra pericolului mexicanizarii vieții politice din România, a ajuns la cine trebuie. In toamna anului 1996, PDSR a pierdut alegerile parlamentare și prezidențiale .

Bineînțeles însă că liderii vestici ai vremii nu au hotărît să sprijine Convenția Democratică la alegerile din toamna anului 1996 numai pe baza faxului meu. Nu, în prealabil am avut o discuție pe tema campaniei electorale a PDSR cu Sir Michael Alexander în marginea conferinței EuroForum care a avut loc la București în iunie 1996.

Sir Michael a fost un diplomat britanic de carieră ,ambasador NATO și secretar personal al primului ministru britanic, Margaret Thatcher. Acesta venise la București că emisar al unei bănci rusești, fiind pregătit inițial să sponsorizeze campania PDSR la alegerile din toamna 1996 cu o însemnată sumă de bani. Restul este ,cum se spune, istorie...

Pericolul mexicanizarii vieții politice românești în cazul în care un politician PDSR sau mai târziu PSD, succesorul PDSR, ar câștiga alegerile prezidențiale în 2004 sau 2009 a devenit justificarea principală a susținătorilor candidaturilor președintelui Băsescu, că Liiceanu sau Tismaneanu. Teza mexicanizarii, preluată de la mine de Liiceanu fără atribuire ( Tismaneanu a avut decența să mă menționeze " printre alții" în articolul său,vezi link ), a fost prezentată de cei doi că pe un colac de salvare al sistemului democratic post-decembrist, cu ei pe postul de salvamari.