CE E VAL, CA VALUL TRECE

 La apogeul Războiului Rece, în Europa de vest s-a răspândit teoria așa -zisului " val atlantic al revoluțiilor burgheze ". Profund neconformă cu adevărul istoric, teoria încerca să acrediteze ideea că influența americană asupra evoluțiilor istorice de pe continentul european era mult mai veche decât a fost în realitate, inspirând chiar și valul revoluțiilor burgheze din Europa perioadei cuprinse între 1789 și 1848.

.Teoria unui val revoluționar atlantic cu epicentrul in SUA, de unde s-a răspândit în Europa, a fost elaborată de Jacques Godechot ( Toulouse ) și americanul Robert Palmer, ( Princeton ), în anii 1950 .

Prezentată la Roma în 1955 , la al X-lea Congres International al Științelor Istorice , teoria nu avea o bază științifică, ci una pur ideologică, fără o legătură reală cu adevărul istoric :

"  Palmer and Godechot presented the challenge of an Atlantic history to at the Tenth International History Congress in 1955. It fell flat, dismissed by revolutionary historians as a poorly cloaked Cold War attempt to bolster NATO " 

La facultatea de istorie din Iași, cursul de istoria modernă a României predat de academicianul Gheorghe Platon dădea teoriei valului revoluționar atlantic un rol determinant și în declanșarea revoluțiilor de la 1848 din Țările Române . Cu ocazia examenului de istorie modernă din 1978, am combătut validitatea teoriei lui Godechot , susținând în schimb teza caracterului pan - european și poli-centric al revoluțiilor de la 1848, inclusiv al celor din Țările Române.

Teoria l-a sedus probabil la vremea respectivă pe profesorul Platon, dar faptul că în ciuda criticismului meu acesta mi-a acordat nota maximă la examen - ceea ce i se întâmpla extrem de rar - pare să fi fost o indicație că acesta începuse să aibă la rândul său dubii. Mai târziu aveam să aflu despre existența fenomenului de " groupthink " ( gândire în grup ) ,care afectează mai ales cercurile intelectuale sau politice vestice. ( un mic grup influent reușește să își impună vederile tuturor membrilor grupului extins, în cazul de mai sus grupul istoricilor europeni ai revoluțiilor de pe continentul nostru, vizibil influențați de teza lui Palmer și Godechot).

Vechea teorie a lui Robert Palmer și Jacques Godechot din anii 1950 privind existența unui așa - zis " val atlantic" revoluționar și-a găsit recent ( 2023 ) 2 noi continuatori în SUA. Noua interpretare poartă numele de teoria " contagiunii revoluționare", autorii fiind probabil sub influența pandemiei de Covid...

La fel de eronată ca și teoria valului atlantic a lui Palmer și Godechot, teoria lui Jha (Stanford ) și Wilkinson ( Princeton)susține, nici mai mult, nici mai puțin, că soldații francezi trimiși de regele Ludovic 16 între 1781 și 1783 în ajutorul coloniștilor americani aflați în război cu Marea Britanie s-au întors în Franța cu idei revoluționare , aceștia jucând apoi un rol " decisiv " în desfășurarea revoluției francezede la 1789.

În realitate , așa cum știm cu toții, războiul de independență al coloniștilor americani nu a fost propriu-zis o revoluție, deși a dat startul unui proces de decolonizare, care a influențat nu Franța, ci restul statelor din Americii Centrală și de Sud între 1776 și 1826.

Ideile revoluționare ale elitelor de la 1789 din Franța au aparținut însă 100 % iluminiștilor francezi, ele fiind acelea care au influențat de fapt elita americană a vremii, nu invers .Nu trebuie deasemenea uitat nici faptul că elitele pașoptiste - care au fondat statul modern român - s-au format în Franța, nicidecum în SUA.

NATO, SUPRAVIEȚUITORUL UNEI EPOCI REVOLUTE

 Redau mai jos un comentariu postat de mine pe FB din 20 aprilie 2014, la fel de relevant astăzi ca în urmă cu 10 ani . Este de remarcat faptul că opiniile exprimate de cei 2 francezi - un diplomat de carieră și un fost consilier de politică externă al președintelui Franței - au fost exprimate înainte de evenimentele din Kiev și Donbass din 2014 :

" Evenimentele din Ucraina au intensificat reflectiile pe tema obsolecentei unei organizatii politico-militare aparute in perioada razboiului rece, pe care riscam cu totii in prezent sa il re-editam.

Spicuiesc aici opinii dintr-un articol publicat de scriitorul Regis Debray pe aceasta tema, publicat in 2013. Acesta mentioneaza, spre exemplu, aprecierile lui Gabriel Robin, fost ambasador al Frantei si reprezentant permanent pe langa NATO intre 1987 si 1993 :

" NATO poluează peisajul international în toate dimensiunile sale . El complică construcția europeană.(...) El complică raporturile cu Rusia, ceea ce nu este neglijabil. El complică însăși funcționarea sistemului internațional pentru că NATO este incapabil sa semneze o convenție de renunțare la folosirea forței, deci nu se poate conforma dreptului international. Nerecurgerea la folosirea forței este imposibilă pentru NATO, pentru ca a fost special construit sa recurgă la forță cand poftește . De altfel, a și făcut-o, fără să consulte Consiliul de Securitate. În consecință, nu văd prea bine la ce poate spera o țară ca Franța de la NATO, o organizație inutilă și dăunătoare,decât ca aceasta să dispară (8)." (Le Monde diplomatique, martie 2013 )

Regis Debray : " Din 12 țări in 1949, sunt 28 in 2013 ( cu 910 milioane de locuitori). NATO a fost ( o alianță, nota mea) defensivă, iat-o fără dușman, dar devenită ofensivă. (...) Alianța era atlantica, o găsim astăzi în Irak, în Somalia, în Golful Persic, în Asia Centrala, în Libia(...) Washington a schimbat direcția spre Pacific, având Pekinul și nu Moscova ca adversar-partener (...)" ( NB În prezent NATO are 32 de membri...)

Cum este folosită istoria națională împotriva României

În ultimele 300 de ani, România a avut o singură perioadă în care românii și-au ales singuri liderii politici și s-au bucurat de independența statală. Este vorba de perioada monarhiei constituționale dintre 1866 și 1938, data la care regele Carol al II-lea a decis să suspende partidele și să își instaureze dictatura personală. Din nefericire , și înaintea acestei perioade și după, liderii politici din România au fost impuși la conducere de imperiile vecine, fie că vorbim de turcii otomani, fie de sovietici. Această tară a istoriei politice românești este în prezent din nou folosită împotriva românilor , de catre americani, care vor să își impună oamenii la președinția statului sau la conducerea guvernului român.

La începutul ocupației sovietice a României, când liderii țării erau impuși de Moscova, masele care defilau de 23 august trebuiau să scandeze când treceau prin fața tribunelor oficiale " Stalin și poporul rus / libertate ne-au adus! "

In prezent, nu se mai defilează, iar liderii țării sunt impuși de Washington, care ne-a adus "libertatea" să alegem oamenii doriți de ei la putere . În plus, românilor li s-a dat și șansa unică să cheltuie miliarde de dolari pe care nu îi au, pe armament american de top.

Că să fie siguri că lucrurile merg ca pe roate in noile colonii europene, americanii au impus la conducere funcționari imperiali ca Petr Pavel, fost general NATO, Maia Sandu, președinta Moldovei și ex-Banca Mondială, sau mai nou Mircea Geoană, candidat nedeclarat încă la președinția României și actual secretar-adjunct al NATO .

România aberațiilor geopolitice

 

Începând cu 1968, opțiunile geopolitice ale României și politică externă a statului român au încetat să reflecteze apartenența țării la spațiul ei istorico-geografic firesc.

Pentru o îndelungată perioadă de timp, statul modern român a avut o politică de alianțe care a reflectat faptul că elitele politice ale țării au avut o idee foarte clară în ceea ce privește dușmanii de fapt ai României, inamicii ei potențiali și statele pe care se putea baza în obținerea sau apărarea independenței sale.

Până la sfârșitul secolului 19, inamicul numărul unu al nou-creatului stat român a fost imperiul otoman, împotriva căruia armata română a luptat, alături de trupele Rusiei, pentru a-și obține independența. Pe locul doi pe lista inamicilor României s-a aflat, până la dispariția sa din 1918, imperiul austro-ungar.

După unirea cu Transilvania, Moldova și Bucovina din 1918 și a victoriei revoluției bolșevice din Rusia, dușmanul principal al României Mari a devenit URSS, stat comunist apărut pe ruinele vechiului imperiu rus. Această dușmănie, merită subliniat, nu a avut o bază istorică sau geopolitică , fiind de natură pur ideologică. ( De altfel, șeful diplomației române, Nicolae Titulescu, a negociat între 1934 și 1936 un pact de neagresiune cu URSS, cunoscut sub numele de " pactul Titulescu-Litvinov ) Pentru clasa politică românească din perioada interbelică, comunismul sovietic a reprezentat o amenințare permanentă și reală, deoarece infiltrarea agenților Moscovei avea potențialul să submineze stabilitatea statului român.

Al doilea mare inamic al României în perioada interbelică a fost Germania nazistă, care în 1938 a impus României prin dictatul de la Viena cesionarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria. Succesul naziștilor în privința acestui rapt teritorial l-a încurajat pe Stalin să ceară în 1940 prin intermediul unui ultimatum realipirea Moldovei la URSS. 

Până in 1937, România a avut o politică de alianțe regionale bine gândită de ministrul de externe de atunci, Nicolae Titulescu . Așa au apărut Mica Antantă ,pact semnat în 1920-21 între România, Cehoslovacia și Regatul sarbo-croato-sloven îndreptat împotriva revizionismului austro-ungar și Înțelegerea Balcanică din 1934 dintre Grecia, România, Regatul sarbo-croato-sloven și Turcia.

În 1941 a avut loc prima și poate cea mai serioasă eroare geopolitică,când mareșalul Antonescu - șeful de atunci al statului român - a decis să participe cu un milion de militari la invazia nazistă a URSS, cu toate că dictatorul Salazar al Portugaliei l-a sfătuit, într-o comunicare diplomatică secretă, să opteze pentru neutralitatea României.

După ocuparea României în 1945 de  Armata Roșie, aliatul statului Român a devenit URSS, împreună cu toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia. De data aceasta, România a avut un inamic colectiv, Europa de Vest, reprezentat militar în zonă de NATO, apărut în 1949.

Este totuși remarcabil faptul că regimul comunist de la București a reușit să convingă Moscova să își retragă trupele din România încă din 1958, cu 31 de ani înaintea statelor comuniste din centrul și Sud-Estul Europei. 

După 1968, regimul Ceaușescu a optat pentru o orientare geopolitică bizară, anti-sovietica însă pro-chineza și pro-americana, fapt care a izolat în mare măsură România față de ceilalți parteneri de alianță  și a contribuit la destabilizarea strategică din zonă. Pentru prima dată în istoria României, statul român a căutat sprijin economic, politic sau militar înafara Europei,  la state de pe alte continente, că SUA sau China, aflate la mii de kilometri distanță, dar care aveau la rândul lor o relație conflictuală cu URSS.

Încă și mai curioasă a fost afilierea din 1976 a României la Grupul celor 77, promotor al unei politici de nealiniere. Deoarece grupul nu avea membri în Europa decât pe yugoslavi și pe români, România a fost inclusă în grupa statelor latino-americana din G77. Din nou, potențialii aliați ai României erau state de pe alte continente, aflate la mii de kilometri distanță de zona noastră de lume. Mai ar trebui menționat în acest context și alianțele regimului Ceaușescu cu state din Africa sau Orientul Mijlociu, care trădau ambițiile de mare putere exagerate ale dictatorului român.

Din păcate, dispariția URSS din 1991 nu a condus la o revenire la normal din punct de vedere geopolitic în privința alianțelor României. Aderarea României la NATO din 2003 , o alianță condusă de la o distanță de 7000 de km de Europa, din Washington DC, nu a contribuit la stabilizarea geopolitică a zonei, așa cum o demonstrează în prezent războiul din Ucraina, dimpotrivă.

NATO ȘI ISTORIA ROMÂNILOR

Vă invit să uitați ce ați învățat despre războaiele domnitorilor români cu otomanii - începând cu Mircea cel Bătrân și terminând cu Mihai Viteazul - pentru că acum suntem în NATO și istoria noastră trebuie rescrisă ca să nu îi ofensăm cumva pe turci, dușmanii traditionali ai românilor timp de cinci secole, însă partenerii actuali de alianță.

În articolul alăturat , un ziarist oarecare de la Adevărul pretinde fară pic de rușine că vina pentru invaziile periodice ale turcilor în Țările Române ar aparține de fapt domnitorilor români mai sus amintiți, care organizau expediții de jaf la sud de Dunăre, pe teritoriul imperiului otoman . Or domnitorii români trebuiau, nu-i așa , pedepsiți exemplar de sultani ...

Articolul pare scris de istorici turci, nicidecum români, acesta deformând și ocultând in scop politic adevărul despre agenda expansionistă otomană la nord de Dunăre. De altfel, singura sursă citată în articol este un istoric turc din secolul XIV.

Am publicat deja un post despre așa -zisul val revoluționar atlantic, care chipurile a fost declanșat la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX dinspre SUA înspre Europa. Aceeași încercare de deformarea adevărului istoric a avut așadar loc și în anii 1950, imediat după formarea NATO, și acum .

Este evident în prezent faptul că pentru șefii americani ai Alianței, adevărul istoric poate fi și trebuie manipulat fără rușine, dacă interesele NATO o impun. În fond, intre agenda expansionistă otomană și agenda expansionistă actuală a NATO în centrul și estul Europei nu există incompatibilități importante.In plus , în cazul ambelor puteri militare, turcă sau americană, avem de-a face cu state dinafara continentului european, pe care ambele au căutat să îl domine ca hegemoni. Or scopul scuză mijloacele, nu ?

GEOANĂ ȘI " MOMENTUL JARUZELSKI "

Unul din riscurile majore ale alegerilor prezidențiale din România din 2024 constă în posibilitatea reușitei in alegeri a " independentului" Mircea Geoană. Planurile americane din România și Cehia demonstrează faptul că alianța NATO parcurge în prezent o perioadă din istoria sa pe care o putem supranumi ,fără a greși prea mult, " momentul Jaruzelski".

Ca secretar general adjunct al NATO, Geoană nu este și nu poate fi altceva decât agentul de marketing al complexului militar industrial american la Cotroceni, nicidecum apărătorul intereselor României

In timp ce profesorii sunt încă prost remunerați, școlile sunt dărăpănate, la fel și spitalele, România s-a angajat deja să achiziționeze avioane F35 pentru 6.5 miliarde USD ( ce era rău dacă cumpărau câteva F16, mai puțin scumpe ?) și militarii mai cer și zeci de tancuri americane Abrams, blindate, rachete,etc . Toate astea se petrec în timp ce deficitul bugetar este de 5.5 procente, adică aproape dublul țintei de 3% recomandată de UE.

O posibilă alegere a lui Geoană ar semnifica și faptul că satelizarea României va atinge un nivel extrem, pe care țara noastră a știut să îl evite cu succes în perioada sovietică .

În anii 1980, aducerea la putere a generalului Jaruzelski în Polonia a reprezentat o ultimă încercare, sortita eșecului, de a salva hegemonismul sovietic în statele satelite, membre ale Tratatului de la Varșovia. SUA face în prezent eforturi similare, via NATO și UE, fără ca eforturile americanilor să aibe șanse mai mari de reușită decât cele ale sovieticilor înaintea lor.

Care este agenda globală a BRICS?

BRICS este pe cale să creeze cel mai mare mecanism de echilibru al puterii din lume cunoscut în prezent.

De acum știm cu toții cine a fost „nașul” BRICS. În 2001, ca economist șef la Goldman Sachs, Jim O’Neill, a folosit acronimul BRICS într-o lucrare de cercetare. La acea vreme, gruparea Braziliei, Rusiei, Indiei, Chinei și Africii de Sud avea foarte mult sens, deoarece capitalele occidentale erau dornice să investească în economii în curs de dezvoltare cu creștere mai rapidă.

Lansarea BRICS a coincis, din păcate, cu lansarea imperiului informal în stil atenian al Americii, care urmărește să devină singurul hegemon global din punct de vedere economic, politic și militar.

Astfel de ambiții absurde au alarmat foarte mult majoritatea puterilor economice emergente, precum China și Brazilia, dar și India sau Rusia. Două decenii mai târziu, ponderea combinată a BRICS din PIB-ul global este deja mai mare decât cea a țărilor din G7. SUA, liderul G7 ,are în prezent o pondere de doar 16% din PIB-ul global, foarte departe de cele 50% de care se bucura în 1945.

Nesăbuiți, americanii sunt dispuși acum să riște un război  cu doi dintre liderii BRICS,    China și Rusia, în speranța că se pot agăța de poziția  de hegemon global pe care si-au atribuit-o singuri acum 3 decenii, după implozia URSS. Având în vedere acest obiectiv, SUA trage atât G7, cât și pe membrii alianței NATO după sine, fapt care sporește și mai mult importanța BRICS, potrivit aceluiași Jim O’Neill:

„Cred că dacă mă întorc direct la lucrarea mea inițială, nu-mi vine să cred cât de îngusti sau naivi sunt liderii din țările G7. Întreaga idee că acest grup de șapte țări „industrializate” sau „mai dezvoltate” sau „dezvoltate mai devreme” poate conduce lumea este jenantă. Pentru că, în primul rând, ponderea lor în PIB-ul mondial a scăzut. Japonia nu a înregistrat nicio creștere netă a PIB-ului său timp de 20 de ani. Italia practic nu crește niciodată. Așadar, această idee că sunt un fel de lucruri pe care să le urmeze întreaga lume este eronată.

Și apoi, pe deasupra, G7 este efectiv un ostatic pentru orice vrea Washington. Deci, cum rezolvi problemele globale mamut ale vremurilor noastre doar cu acei tipi? Adică, este jenant și destul de deprimant, pentru că întregul motiv pentru care am creat BRICS a fost acela de a sugera că avem nevoie de o formă mai bună de guvernare globală decât G7.” (interviu în African Business, 1 iunie 2023). După mai bine de 20 de ani, dintr-o grupare economică menită să rivalizeze cu G7, BRICS s-a transformat într-o alianță de țări hotărâte să zădărnicească, în orice mod posibil, planurile SUA de hegemonie globală.

Nu prea mulți experți sunt conștienți în acest sens și, foarte posibil, nici măcar cei mai mulți membri ai BRICS nu realizează faptul că ei au contribuit de fapt la crearea unui mecanism clasic de echilibru de putere în stil european, menit să tempereze ambițiile de leadership global ale Americii.

Sigur, există multe diferențe și chiar fricțiuni între principalele țări BRICS. Acestea, însă, nu interferează cu elementul principal de pe Agenda BRICS, și anume acela de a pune capăt hegemonismului american.

Aceasta este cheia pentru a înțelege de ce peste 20 de țări de pe toate continentele și-au exprimat dorința de a se alătura grupului la recentul summit BRICS de la Johannesburg. Obosite să fie hărțuite de SUA și să le fie diminuată suveranitatea, aceste țări aspirante au decis să se alăture BRICS în încercarea sa de a pune capăt planurilor hegemonice ale Americii.

Cu siguranță, dimensiunea acestui mecanism de echilibru al puterii pus la punct de BRICS sub  ochii noștri este și uriașă și globală, deasemenea. Acesta include nu numai Rusia și China – cea mai mare și cea mai populată țară din lume -ci și state importante economic din Africa și America de Sud sau India.

Cu resursele sale economice și umane mari, BRICS este pe deplin capabil - din punct de vedere economic și militar - să încline definitiv balanța în favoarea țărilor în curs de dezvoltare și, astfel, să pună capăt ambițiilor hegemonice absurde ale SUA și ale aliaților săi occidentali.

• 
  

SEFIA NATO SI CRIZA ALIANTEI

 Nu va lasati indusi in eroare de propaganda oficiala, NATO trece de fapt printr-o criza existentiala, care va duce in putini ani la disparitia aliantei.

Deocamdata, nu se inghesuie nimeni sa preia sefia aliantei de la norvegianul Stoltenberg. Povestea ca aliatii nu s-au pus de acord in privinta celui mai potrivit candidat este o exagerare : functia a fost refuzata si de premierul olandez, si de premiera Danemarcei. Razboiul din Ucraina a facut ca postul de secretar general al NATO sa nu fie dorit de mai nimeni in toate mintile din UE...

Fireste, americanii ar prefera ca seful NATO sa provina, ca pana acum, dintr-un regat nordic sau din cel britanic, care sunt dependente de SUA pentru accesul la piete de desfacere. Franta, Germania, Italia si chiar si Spania depind numai in mica masura de piata americana, fiind in schimb interesate in pietele eurasiatice, ca Rusia si China.

Majoritatea statelor aliantei au refuzat recent si deschiderea unui birou NATO in Japonia, si planul de crestere a productiei de munitii pentru a aproviziona Ucraina. Franta si Germania refuza, deasemenea, sa se doteze cu armament american, preferand sa stimuleze propria lor productie militara.

Istoricul american Niall Ferguson a discutat recent cu inalti responsabili francezi despre sansele hegemonice ale SUA in Eurasia. Raspunsurile francezilor nu sunt delic incurajatoare pentru planurile americanilor :

" Am testat aceste idei la Paris în conversații care au inclus doi dintre consilierii președintelui Emmanuel Macron. Presupunând că există un război între SUA și China pentru Taiwan, am întrebat, pe cine se putea baza Washingtonul? „Japonia, Marea Britanie, Australia. Poate Canada. Asta este”, a fost unul dintre răspunsuri.

M-a surprins și mai mult pesimismul cu privire la Ucraina. „Dacă Trump câștigă în noiembrie anul viitor”, m-am aventurat, „atunci Zelenskiy este terminat”. „Este nenorocit orice s-ar întâmpla”, mi-a răspuns un alt interlocutor. „Ucraina nu poate recupera coasta Mării Negre pe care a pierdut-o” – așa-numitul pod terestre către Crimeea. „Deci războiul s-a încheiat efectiv și Putin a câștigat”..

In fine, state membre ca Ungaria si Turcia se indreapta in realitate catre neutralitate. Recent, Viktor Orban a lasat sa se inteleaga ca se asteapta la organizarea de catre SUA a unei lovituri de stat impotriva guvernului sau, o metoda folosita si in 2016 in Turcia impotriva lui Erdogan.

Existenta unor asemenea tensiuni intre Statele Unite si Ungaria sau Turcia pune sub semnul intrebarii utilitatea apartenentei celor doua state la alianta comuna. Intr-adevar, cu asemenea sefi ai aliantei, cine mai are nevoie de dusmani ?

Problema aliantei este ca niciun stat UE -cu exceptia poate a Poloniei si a statelor baltice - nu se asteapta la o invazie rusa, dimpotriva. Deasemenea, cum Franta si Germania au refuzat in 2003 pana si participarea la invazia Irakului, dorinta SUA de a trage intreaga alianta intr-un conflict militar in Asia (i.e. cu China) nu are sanse de implinire.

TRATATUL DE LA VARSOVIA II

Pentru doua secole, securitatea continentului european a fost posibila numai datorita participarii Rusiei si apoi a URSS. In secolul XIX, Rusia a contribuit militar la infrangerea lui Napoleon si a asigurat impreuna cu celelalte puteri europene pacea pe continent pentru un secol. 

In secolul XX, victoria aliatilor asupra Germaniei naziste ar fi fost imposibila fara aportul militar sovietic. Arhitectura de securitate europeana post-1945 , bazata pe aliantele NATO si Tratatului de la Varsovia, a pastrat pacea in Europa pana in 1991. 

In secolul XXI SUA actioneaza pentru diminuarea capacitatilor economice si militare ale Rusiei si pentru incercuirea acesteia : chiar nu ii mai  intereseaza soarta Europei ?

Grupul  B9 reunit ieri la Varsovia include pe fostii sateliti sovietici minus Rusia, devenita acum " dusmanul". Pentru americani, statele din B9 reprezinta " Noua Europa ", conceptul lansat de Donald Rumsfeld in 2003, dupa ce Franta si Germania ( devenite " Vechea Europa" ) au refuzat sa ia parte la invazia din Irak. Cu acea ocazie, Rumsfeld - ministrul american al apararii - sustinea ca

" Va ganditi la Europa ca la Germania și Franța. Eu nu. Cred că asta este „vechea Europă”. Dacă ne uitam astăzi la întreaga Europă NATO, centrul de greutate se mută spre Est. Și sunt mulți membri noi. Și dacă luați doar lista tuturor membrilor NATO și a tuturor celor care au fost invitați recent -- ce este, 26, așa ceva? [Dar] aveti dreptate. Germania a fost o problemă, iar Franța a fost o problemă”.

Rumsfeld a continuat: „Vă uitați la un număr mare de alte țări din Europa. Ele nu sunt cu Franța și Germania [în ceea ce privește Irakul], sunt cu Statele Unite”.  

Inlocuirea Rusiei cu SUA in aranjamentele europene de securitate a fost de rau augur, dovada razboiul din Ucraina. In realitate, o arhitectura de securitate europeana fara Rusia nu poate mentine pacea pe continent . Tin sa mentionez ca aceasta este opinia MEA profesionala, nu aceea a unui agent de influenta al Moscovei sau a unui admirator al lui Vladimir Putin.