DE CE GEOPOLITICA ESTE MAI IMPORTANTĂ DECÂT IDEOLOGIILE

 Dacă ar putea învăța din nefericita experiență a cruciadelor creștine împotriva Islamului din perioada evului mediu european, elitele americane și-ar da finalmente seama de futilitatea cruciadelor ideologice pe care le-au declanșat de la jumătatea secolului trecut până în prezent.  In egală măsură, resentimentele istorice ale popoarelor islamice împotriva creștinilor - care au generat în ultimele 2 decenii și fenomenul terorismului islamic - ar putea constitui un semnal de alarmă pentru acestea, deoarece americanii riscă consecințe de lungă durată similare, chiar dacă nu identice.

Otto von Bismarck a constatat la vremea lui cu amărăciune însă că oamenii de stat nu pot și nu învață mai nimic din istorie, repetând la nesfârșit aceleași erori .

Dacă ar fi putut învăța din erorile trecutului - mai ales din eșecul cruciadelor creștine din Europa medievală și resentimentele de durată ale musulmanilor împotriva creștinilor - SUA nu ar fi suferit înfrângerile din Coreea și Vietnam ( cruciada anti-comunista ), sau Irak și Afganistan ( cruciada împotriva terorismului ) și nu ar fi angajată astăzi în războiul din Ucraina.

Conflictele armate cu miză geopolitică au o durată limitată în timp - de regulă de câțiva ani, rareori mai lungi - și au loc în zone geografice restrânse. Cruciadele ideologice pot în schimb dura sute de ani - cazul cruciadelor medievale - sau timp de decenii,ca în cazul cruciadelor moderne declanșate de SUA. In cazuri extreme, acestea pot degenera în conflicte globale.

Actuala cruciadă neoconservatoare este îndreptată de această dată împotriva " Axei autoritarismului" , care include Rusia, China și Iran. Șansele de reușită sunt nule, însă pericolul declanșării unui război cu adevărat devastator este din păcate unul real .

România aberațiilor geopolitice

 

Începând cu 1968, opțiunile geopolitice ale României și politică externă a statului român au încetat să reflecteze apartenența țării la spațiul ei istorico-geografic firesc.

Pentru o îndelungată perioadă de timp, statul modern român a avut o politică de alianțe care a reflectat faptul că elitele politice ale țării au avut o idee foarte clară în ceea ce privește dușmanii de fapt ai României, inamicii ei potențiali și statele pe care se putea baza în obținerea sau apărarea independenței sale.

Până la sfârșitul secolului 19, inamicul numărul unu al nou-creatului stat român a fost imperiul otoman, împotriva căruia armata română a luptat, alături de trupele Rusiei, pentru a-și obține independența. Pe locul doi pe lista inamicilor României s-a aflat, până la dispariția sa din 1918, imperiul austro-ungar.

După unirea cu Transilvania, Moldova și Bucovina din 1918 și a victoriei revoluției bolșevice din Rusia, dușmanul principal al României Mari a devenit URSS, stat comunist apărut pe ruinele vechiului imperiu rus. Această dușmănie, merită subliniat, nu a avut o bază istorică sau geopolitică , fiind de natură pur ideologică. ( De altfel, șeful diplomației române, Nicolae Titulescu, a negociat între 1934 și 1936 un pact de neagresiune cu URSS, cunoscut sub numele de " pactul Titulescu-Litvinov ) Pentru clasa politică românească din perioada interbelică, comunismul sovietic a reprezentat o amenințare permanentă și reală, deoarece infiltrarea agenților Moscovei avea potențialul să submineze stabilitatea statului român.

Al doilea mare inamic al României în perioada interbelică a fost Germania nazistă, care în 1938 a impus României prin dictatul de la Viena cesionarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria. Succesul naziștilor în privința acestui rapt teritorial l-a încurajat pe Stalin să ceară în 1940 prin intermediul unui ultimatum realipirea Moldovei la URSS. 

Până in 1937, România a avut o politică de alianțe regionale bine gândită de ministrul de externe de atunci, Nicolae Titulescu . Așa au apărut Mica Antantă ,pact semnat în 1920-21 între România, Cehoslovacia și Regatul sarbo-croato-sloven îndreptat împotriva revizionismului austro-ungar și Înțelegerea Balcanică din 1934 dintre Grecia, România, Regatul sarbo-croato-sloven și Turcia.

În 1941 a avut loc prima și poate cea mai serioasă eroare geopolitică,când mareșalul Antonescu - șeful de atunci al statului român - a decis să participe cu un milion de militari la invazia nazistă a URSS, cu toate că dictatorul Salazar al Portugaliei l-a sfătuit, într-o comunicare diplomatică secretă, să opteze pentru neutralitatea României.

După ocuparea României în 1945 de  Armata Roșie, aliatul statului Român a devenit URSS, împreună cu toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia. De data aceasta, România a avut un inamic colectiv, Europa de Vest, reprezentat militar în zonă de NATO, apărut în 1949.

Este totuși remarcabil faptul că regimul comunist de la București a reușit să convingă Moscova să își retragă trupele din România încă din 1958, cu 31 de ani înaintea statelor comuniste din centrul și Sud-Estul Europei. 

După 1968, regimul Ceaușescu a optat pentru o orientare geopolitică bizară, anti-sovietica însă pro-chineza și pro-americana, fapt care a izolat în mare măsură România față de ceilalți parteneri de alianță  și a contribuit la destabilizarea strategică din zonă. Pentru prima dată în istoria României, statul român a căutat sprijin economic, politic sau militar înafara Europei,  la state de pe alte continente, că SUA sau China, aflate la mii de kilometri distanță, dar care aveau la rândul lor o relație conflictuală cu URSS.

Încă și mai curioasă a fost afilierea din 1976 a României la Grupul celor 77, promotor al unei politici de nealiniere. Deoarece grupul nu avea membri în Europa decât pe yugoslavi și pe români, România a fost inclusă în grupa statelor latino-americana din G77. Din nou, potențialii aliați ai României erau state de pe alte continente, aflate la mii de kilometri distanță de zona noastră de lume. Mai ar trebui menționat în acest context și alianțele regimului Ceaușescu cu state din Africa sau Orientul Mijlociu, care trădau ambițiile de mare putere exagerate ale dictatorului român.

Din păcate, dispariția URSS din 1991 nu a condus la o revenire la normal din punct de vedere geopolitic în privința alianțelor României. Aderarea României la NATO din 2003 , o alianță condusă de la o distanță de 7000 de km de Europa, din Washington DC, nu a contribuit la stabilizarea geopolitică a zonei, așa cum o demonstrează în prezent războiul din Ucraina, dimpotrivă.