SEFIA NATO SI CRIZA ALIANTEI

 Nu va lasati indusi in eroare de propaganda oficiala, NATO trece de fapt printr-o criza existentiala, care va duce in putini ani la disparitia aliantei.

Deocamdata, nu se inghesuie nimeni sa preia sefia aliantei de la norvegianul Stoltenberg. Povestea ca aliatii nu s-au pus de acord in privinta celui mai potrivit candidat este o exagerare : functia a fost refuzata si de premierul olandez, si de premiera Danemarcei. Razboiul din Ucraina a facut ca postul de secretar general al NATO sa nu fie dorit de mai nimeni in toate mintile din UE...

Fireste, americanii ar prefera ca seful NATO sa provina, ca pana acum, dintr-un regat nordic sau din cel britanic, care sunt dependente de SUA pentru accesul la piete de desfacere. Franta, Germania, Italia si chiar si Spania depind numai in mica masura de piata americana, fiind in schimb interesate in pietele eurasiatice, ca Rusia si China.

Majoritatea statelor aliantei au refuzat recent si deschiderea unui birou NATO in Japonia, si planul de crestere a productiei de munitii pentru a aproviziona Ucraina. Franta si Germania refuza, deasemenea, sa se doteze cu armament american, preferand sa stimuleze propria lor productie militara.

Istoricul american Niall Ferguson a discutat recent cu inalti responsabili francezi despre sansele hegemonice ale SUA in Eurasia. Raspunsurile francezilor nu sunt delic incurajatoare pentru planurile americanilor :

" Am testat aceste idei la Paris în conversații care au inclus doi dintre consilierii președintelui Emmanuel Macron. Presupunând că există un război între SUA și China pentru Taiwan, am întrebat, pe cine se putea baza Washingtonul? „Japonia, Marea Britanie, Australia. Poate Canada. Asta este”, a fost unul dintre răspunsuri.

M-a surprins și mai mult pesimismul cu privire la Ucraina. „Dacă Trump câștigă în noiembrie anul viitor”, m-am aventurat, „atunci Zelenskiy este terminat”. „Este nenorocit orice s-ar întâmpla”, mi-a răspuns un alt interlocutor. „Ucraina nu poate recupera coasta Mării Negre pe care a pierdut-o” – așa-numitul pod terestre către Crimeea. „Deci războiul s-a încheiat efectiv și Putin a câștigat”..

In fine, state membre ca Ungaria si Turcia se indreapta in realitate catre neutralitate. Recent, Viktor Orban a lasat sa se inteleaga ca se asteapta la organizarea de catre SUA a unei lovituri de stat impotriva guvernului sau, o metoda folosita si in 2016 in Turcia impotriva lui Erdogan.

Existenta unor asemenea tensiuni intre Statele Unite si Ungaria sau Turcia pune sub semnul intrebarii utilitatea apartenentei celor doua state la alianta comuna. Intr-adevar, cu asemenea sefi ai aliantei, cine mai are nevoie de dusmani ?

Problema aliantei este ca niciun stat UE -cu exceptia poate a Poloniei si a statelor baltice - nu se asteapta la o invazie rusa, dimpotriva. Deasemenea, cum Franta si Germania au refuzat in 2003 pana si participarea la invazia Irakului, dorinta SUA de a trage intreaga alianta intr-un conflict militar in Asia (i.e. cu China) nu are sanse de implinire.

RAZBOAIELE VESTULUI PENTRU HEGEMONIE IN EURASIA

 

Razboaiele vestului pentru hegemonie in Eurasia au debutat cu razboiul  Crimeei ( 1853- 1856 ) si cel sino-francez ( 1883 - 1885 ) Conflictele hegemonice pentru dominatia Eurasiei  au fost reluate in secolul XXI,  fiind in plina desfasurare in Ucraina.

RAZBOIUL SINO-FRANCEZ PENTRU CONTROLUL VIETNAMULUI. ( 1883-1885 ) Razboiul initiat de francezi in sfera de influenta chineza pentru controlul Vietnamului are multe similitudini cu actualul conflict din Ucraina.

Atat in Ucraina, cat si in Vietnam promotorii atragerii vesticilor in aceste zone au fost initial preotii catolici, interesati in extinderea dominatiei bisericii catolice in lumile budista sau ortodoxa.

Cele doua razboaie au avut loc dupa infrangeri umilitoare ale vesticilor in alte conflicte, Franta de catre Prusia in 1871, SUA dupa retragerea din Afghanistan.

Razboiul sino-francez a debutat in realitate cu razboiul Crimeei din 1853-1856, cand o alianta a vestului formata din Marea Britanie,Turcia, Franta si regatul Sardiniei a atacat baza navala a Rusiei de la Sevastopol. Sefa aliantei a fost la acea data deci tot o mare putere anglo-saxona hegemonica, Marea Britanie.

In Ucraina, SUA este actualmente puterea anglo-saxona care conduce alianta NATO, dar care are aceiasi inamici declarati ca Anglia secolului XIX, adica tot Rusia si China.

Atat in razboiul Crimeei cat si in razboiul sino-francez, strategii vestului au urmarit " slabirea " din punct de vedere militar a Rusiei si respectiv a Chinei.

O deosebire consta in faptul ca intre razboiul Crimeei si razboiul sino-francez a existat un interval de 30 de ani, in timp ce SUA se grabeste in prezent ca dupa incheierea conflictului din Ucraina sa declanseze un conflict cu China in urmatorii cativa ani.

In ambele razboaie, ostilitatile au decurs fara o declaratie formala de razboi, trupele de mercenari jucand un rol major in desfasurarea ostilitatilor. ( armata Steagul Negru in Vietnam, mercenarii Wagner in Ucraina )

Ambele razboaie au avut ca obiectiv eliminarea puterii suzerane traditionale - China in cazul Vietnamului, Rusia in cazul Ucrainei - si inlocuirea acesteia cu hegemonia uneia sau a mai multor natiuni vestice ( Franta in Vietnam, UE si NATO in Ucraina ).

DESPRE RAZBOI SI PACE

Am scris acest post acum 9 ani . Astazi este mai actual decat in ziua in care a fost scris.Este bine sa nu uitam faptul ca un bun diplomat valoreaza cat 10 generali. Diplomatii pot salva zeci de mii de vieti omenesti prin talentul si dedicatia lor, promovand pacea, nu razboiul.

16 mai 2016

DE CE STAM RAU LA CAPITOLUL DIPLOMATIE IN LUME . Sunt multe cauzele pentru rolul nesemnificativ pe care l-a jucat diplomatia sau diplomatii in relatiile internationale in ultima jumatate de secol.

In principal insa, decaderea rolului diplomatiei in relatiile internationale poate fi atribuita americanilor. Ajunsi lideri ai lumii libere, acestia nu au avut la dispozitie timpul sau oportunitatile unor natiuni europene - ca Anglia, Franta, Austro-Ungaria, Germania sau Rusia care au dominat colectiv relatiile internationale in secolul XIX - pentru a putea dobandi o experienta solida in arta diplomatiei . Nu intamplator, intre 1815 si 1914 lumea a cunoscut cea mai indelungata perioada de pace. Americanii prefera, in schimb, forta negocierilor si generalul diplomatului de cariera. (influenta lor asupra guvernului interimar de la Kiev ilustreaza tocmai aceasta preferinta).

In plus, UE are si in prezent 28 de diplomatii paralele, in concurenta cu Serviciul de Actiune Externa, creat si acesta numai acum cativa ani. Ministerele de externe ale tarilor europene au ajuns insa simple anexe ale diplomatiei americane, care impune de cele mai multe ori aliatilor linia politica externa a Vestului. ( politica de sanctiuni impotriva Rusiei este iarasi un exemplu recent).

Au existat totusi momente cand la conducerea diplomatiei SUA sau a unor tari importante au ajuns profesori calificati de relatii internationale, cum a fost cazul lui Henry Kissinger in SUA, profesor la Harvard . Un alt specialist in relatii internationale, Ahmet Davutoglu, a ajuns in urma cu un deceniu ministru de externe in Turcia , avand rezultate excelente ca sef al diplomatiei Ankarei.Politica inaugurata de acesta, "zero conflicte cu vecinii" a detensionat relatiile Turciei cu Grecia sau Armenia . Nici Rusia nu sta rau la capitolul diplomati, dimpotriva.

Sa speram insa o data cu trecerea de la o lume unipolara la una multipolara vom asista din nou la o reducere semnificativa a efectivelor militare, in paralel cu sporirea rolului diplomatiei in relatiile dintre state si in solutionarea conflictelor, precum si la o revalorizare a carierei de diplomat :

SUA vs MARILE STATE ALE LUMII

 De la aparitia primelor state in istorie, intre acestea au existat intodeauna frictiuni, care au degenerat uneori in conflicte militare.

Progresele in favoarea pacii dintre state si mai apoi dintre natiuni, desi ardent dorite de intelectuali - Kant fiind cel mai cunoscut exemplu - au fost putine si foarte dificile. Cu timpul insa, s-a ajuns la un anumit set de reguli, care au reusit, atunci cand au fost respectate, sa ofere omenirii perioade lipsite de conflicte militare, mai scurte sau mai indelungate.

Multe din aceste reguli isi au originea in sistemul pacilor din Westfalia din secolul XVII. Pacile puneau capat razboaielor religioase de pe continentul european, fiecarui stat fiindu-i recunoscuta suveranitatea absoluta in ceea ce priveste religia oficiala a cetatenilor acestora.

Secolul XX a fost caracterizat in a doua jumatate de razboaie cu caracter ideologic dintre statele capitaliste si cele comuniste, grupate sub numele generic de razboi rece. Dupa prabusirea URSS din 1991, se parea ca statele lumii au depasit faza razboaielor ideologice, fara ca intre statele combatante majore sa fi avut loc o confruntare militara directa. ( razboaiele din Coreea si Vietnam au avut loc la periferia lumii comuniste , in state relativ mici si cu un potential militar redus ).

Au existat insa dintodeauna state care prin puterea lor economica si militara, au ajuns sa ocupe suprafete considerabile si sa isi impuna o sfera de influenta, mai mica sau mai extinsa, asupra vecinilor imediati. Este mai ales cazul SUA, al Rusiei, Chinei si in trecut cel al Marii Britanii,Frantei sau Italiei.

Acceptarea sferelor de influenta de catre actorii statali mentionati mai sus a fost, in ultimele cateva sute de ani, regula si nu exceptia. Astfel, imediat dupa formarea SUA presedintele Monroe a declarat o sfera de interes pentru noul stat care includea tot teritoriul celor 3 Americi, de nord,centrala sau de sud. La vremea aceea SUA era un pigmeu geopolitic, militar sau diplomatic, si cu toate acestea, marile puteri coloniale ale Europei inceputului de secol 19 - Marea Britanie, Spania sau Franta - nu au contestat pretentiile americanilor.

La fel au stat lucrurile si in privinta sferelor de influenta ale Rusiei sau Chinei. Astfel, estul Europei pana la granitele Poloniei, sau Asia Centrala, au fost considerate in epoca moderna sfere ale influentei sau dominatiei ruse. Pentru chinezi, Asia de sud- est a fost intodeauna parte a sferei de influenta a Beijingului.

Pana in secolul 21, niciunul dintre marile state ale planetei nu si-au contestat sferele de influenta, cu exceptia celei a Chinei, intre 1850 si 1950, cand puterile coloniale europene s-au implantat in Laos,Cambogia,, Vietnam, Burma, Hong Kong ,Malaezia sau Filipine. Faptul a constituit , din nou, o exceptie, nu regula in relatiile dintre marile puteri.

Din 2000 incoace insa, SUA a refuzat sa mai recunoasca sferele de influenta rusa, europeana sau chineza. Dupa atacurile teroriste din 9 septembrie 2001, SUA i-a eliminat pe francezi, italieni si spanioli din Maghreb, adica din sfera de influenta europeana, in numele luptei impotriva terorismului. Urmarea a fost revolutiile arabe din 2011, caderea dictaturilor tunisiana, libiana sau egipteana si criza fara sfarsit a emigrantilor africani ilegali care zguduie Europa de un deceniu.

In incercarea de a domina intreaga lume, SUA a provocat si razboiul din Ucraina, fiind pe cale sa provoace un alt razboi cu China pentru a domina sfera acesteia de influenta din sudul si estul Asiei. Refuzul de a accepta practica istorica a existentei sferelor de influenta a altor mari state ale lumii este irationala, ilogica si profund anormala. Urmarile de aceasta data vor fi teribile si se vor termina cu o infrangere de proportii a SUA, din care nu isi va mai reveni niciodata.

INVAZIILE VESTICE DIN RUSIA

 Incepand cu 1709, invaziile vestice din Rusia s-au succedat la intervale de aproximativ 100 de ani. Ce se intampla acum in Ucraina nu este o exceptie, dimpotriva. Existenta arsenalului nuclear rusesc a obligat insa vestul sa duca un raboi indirect cu Rusia, folosindu-se de ucraineni.  Dar in ce masura Ucraina este importanta pentru SUA ? Iata ce scria ieri un expert american in The American Conservative :" Interesul Americii pentru Ucraina este limitat. Aceasta din urmă, condusa de Rusia încă de dinainte de înființarea SUA, nu a fost niciodată o preocupare de securitate americană " ( Doug Bandow,TAC )

Prima invazie vestica a Rusiei a avut loc in 1709, protagonist fiind regele Carol al XII-lea al Suediei.

Strategia suedezului, unul dintre cei mai renumiti comandanti de osti ai vremii, a fost aceiasi cu strategia urmata de Napoleon un secol mai tarziu si de Hitler in 1941. Aceasta presupunea cucerirea Moscovei intrand cu trupe in Rusia prin Ucraina. Armata suedeza a fost decimata in batalia de la Poltava ( Ucraina ) de armata rusa, condusa de tzarul Petru cel Mare .

La vremea aceea, Suedia era una dintre marile puteri europene. Carol al XII si armatele sale castigasera victorii impotriva coalitiei polono-lituaniene, Danemarcei etc, fiind neinvins - la fel ca Napoleon in 1813 sau Hitler in 1941 - pana la invazia sa din Rusia. A reusit sa scape cu greu, refugiindu-se cu o suita de militari , in imperiul otoman, unde a ramas prizonier pentru 5 ani. La fel ca Franta dupa Napoleon si Germania dupa Hitler, Suedia nu a mai fost niciodata puterea militara care fusese inainte de razboiul cu Rusia.

O constanta a istoriei Ucrainei merita subliniata in acest context. In 1709, hatmanul Mazepa a tradat Rusia - a carei suzeranitate o recunoscuse - si a trecut de partea suedezilor. In 1941, suporterii lui Bandera - si nu numai- au trecut de partea armatelor Germaniei naziste, intarindu-si vocatia de tradatori. Din 2014, ucrainenii de extrema dreapta au trecut cu arme si bagaje in tabara NATO, stiind ca acest fapt va provoca in cele din urma conflict cu Rusia.

Ma lasa astazi perplex ignorarea precedentelor de catre elitele americane, care nici nu au macar generali straluciti, ca marile armate europene mentionate mai sus. Victoriile rusilor din trecut au fost obtinute greu, pe campul de lupta. Oare chiar spera americanii sa ii invinga, tinand cont de faptul ca acum Rusia este o mare putere nucleara ? Ce mai, nebunie la cub, nu altceva !