TRIUMFUL DEMOCRATIEI

Un studiu recent al lui Dani Rodrik ( Harvard) si Sharun Mukand (Warwick), "The Political Economy of Liberal Democracy" din iulie 2015, explica ratiunile pentru care democratiile liberale  sunt exceptia, nicidecum regula, regimurilor democratice existente in prezent in lume.

Studiul in cauza trece in revista evolutiile politice care au avut loc dupa prabusirea zidului Berlinului. Cei doi autori subliniaza astfel faptul ca  numarul statelor democratice a depasit, pentru prima data in istorie, numarul de state non-democratice. Se poate asadar afirma ca democratia a triumfat, devenind un sistem politic cu adevarat global.

Autorii disting insa intre doua tipuri de democratii : democratiile electorale si democratiile liberale .   Majoritatea democratiilor protejeaza  minimum doua dintre trei tipuri de drepturi : dreptul de proprietate, drepturi politice si drepturi civile. 

Democratiile electorale protejeaza numai dreptul de proprietate si drepturile politice ale majoritatii (organizarea de alegeri libere si existenta competitiei politice) dar nu si drepturile civile (egalitatea de sanse si in fata legii) pentru minoritatile etnice, sexuale sau religioase. Acest tip de democratie este intalnit peste tot in lume, din Ungaria si Polonia, pana in Pakistan, Mexic, Ecuador sau Turcia.

Democratiile liberale, specifice statelor vestice, respecta toate cele trei tipuri de drepturi, inclusiv drepturile civile ale minoritatilor. Aceste democratii sunt insa exceptia de la regula, aparitia lor fiind facuta posibila de existenta unor conditii specifice prealabile, ca  liberalismul intelectual, statul de drept sau societati civile mature in statele vestice unde s-au dezvoltat.  "Ceea ce este surprinzator nu este numarul limitat al democratiilor liberale, ci insasi existenta lor" (D. Rodrik)

Contributia principala a studiului consta in decuplarea conceptului de democratie de acela de liberalism, ceea ce usureaza intelegerea evolutiilor politice din secolul nostru. As adauga faptul ca agenda extinderii numarului de democratii de tip liberal in lume este una exclusiv americana,  care serveste anumite interese de grup asupra carora nu doresc sa insist aici si care pare sortita unui esec de proportii.

http://drodrik.scholar.harvard.edu/files/dani-rodrik/files/the_political_economy_of_liberal_democracy.pdf

EU IN THE AGE OF GEOPOLITICS

At the beginning of the year, it has become customary for ‘pundits’ to make predictions about forthcoming developments which might affect the global economy, elections in leading countries or international relations. From my part, I would like to take my readers back in time, in an attempt to make today’s armed conflicts around the world easier to understand.

This approach is all the more necessary as virtually all of today’s armed conflicts – in Ukraine, Libya, Syria, Iraq or Yemen – have geopolitics as a common denominator. Even ISIS has a clearcut geopolitical agenda of sorts, namely that of establishing an “Islamic caliphate” in territories snatched from war-torn Syria and Iraq. Taken together, these tensions and conflicts among ethnic, religious or military blocs have brought to an untimely end the era of globalization and ushered in the Age of Geopolitics. But where did it all start ?

Over the past sixty years, specialists and the European general public were led to believe that geopolitics died together with Nazi Germany and was replaced with the ideological confrontation between the capitalist and communist worlds commonly referred to as the Cold War. Yet by the 1970s, as the confrontation apparently led to a stalemate, geopolitical-type conflicts again started to prove their usefulness for policymakers intent on destabilizing their opponents’ camp.

In Europe, conflicts of a geopolitical nature were rekindled by stealth courtesy of the United States. Thus, during the seventies the Ceausescu regime, fearful of being axed by the Soviets following the Prague Spring, was encouraged to denounce the Ribbentrop-Molotov Pact and pushed some of the country’s historians into demanding the return of Bessarabia within Romanian borders. That geopolitical conflict is still very much alive today, with Romania, the EU and the Russian Federation involved in a tug-of-war confrontation over the future of the Republic of Moldova.

As it turned out, in the end the Soviets lost their post-WW II domination of Central and Eastern Europe following a decade of cooperation between the CIA and the Vatican – which led to the formation of the Solidarnosc trade union movement and the organization of free elections in Poland – and not as a result of the geopolitical, USA-backed proxy confrontation between the Ceausescu regime and Moscow.

Following the fall of the Berlin wall and the implosion of the Soviet Union, geopolitical conflicts have made a spectacular return to Europe, in Yugoslavia. The separation of Slovenia and Croatia, the two Catholic regions of the Yugoslav federation, is likely to have been requested to the Western alliance by the Vatican as a reward for its successful assistance in undermining the Soviet Union during the eighties. It is also very likely that US strategists did not in fact plan for the total destruction of the Yugoslav federation, but for a diminished one, after which Serbia could be allowed to control the remainder of the territory. As events unfolded, however, the Macedonians and Albanians also decided to secede, spelling the end of the Yugoslav state.

Since 2001, the US has openly embarked on a drive to stoke geopolitical conflicts in places around the world where it wanted to expand or consolidate its hegemony. In Europe this drive led to the 2004 colour revolutions in Ukraine, Moldova or Georgia, as well as the 2008 Georgian war, and culminated in 2014 with the toppling of the elected government of Ukraine by the CIA-backed Maidan movement.

In the Arab world, the US and some of its European allies like France and the UK gave full backing to armed groups involved in the fall of the Gaddafi regime in Libya, or in the civil war in Syria, sometimes in alliance with Saudi Arabia and/or Turkey. The Russians and the Chinese have either been largely neutral in these conflicts or have sided with the embattled Syrian regime, which for more than four years is fighting some of the most dangerous terrorist groups on the planet.

For the EU, the price to pay for the US’ post-cold war geopolitical forays in Eastern Europe and the Arab world is staggering.

Already affected by years of stagnation after the 2008 financial crisis, EU countries have lost tens of billions of euros in trade with Russia, following the Washington-dictated sanctions against this country which prompted the Russians to reply in kind. At least ten billion euros more is the likely cost for resettling the 1 million Syrian refugees within the EU, an amount that does not include the 3 billion euros promised by the European Commission to Turkey so far, in a futile effort to convince this country to stem the flow of Europe-bound refugees.

Geopolitics as a field of study can not only provide us with a better understanding of what is at stake in today’s conflicts, but also with some insights into what the future could bring.

In the Middle East, the Sunni-Shia confrontation between the region’s main powers, Saudi Arabia and Iran, is likely to continue for years to come. We are in all likelihood entitled to expect that the Alawite minority in Syria will establish its own separate state, as are the Kurds from northern Iraq and parts of today’s Syria, much to the chagrin of Turkey. The rest of the Syrian territory and possibly parts of Iraq will probably emerge as a new Sunni state entity, as sectarian conflicts will prevent the continued existence of Syria and Iraq in their current form.

For the European Union, Ukraine is poised to play the same role as Afghanistan in the demise of the Soviet Union. The unwise decision to back American neocon planners will thus backfire and hasten the EU’s own demise in the process. The main catalyst for its undoing are the nationalistic movements gaining in strength, from the UK and France in the West, to Hungary and Poland in Central and Eastern Europe. The continent is already back to barbed-wire fences not only in Ukraine, but also in Hungary, Austria and Germany – a trend that will mean the final collapse of the Schengen area in the following years, if not as early as 2016.

All these developments combined suggest one thing. Namely that, when compared to Russia, China or the United States, the European Union is the worst-equipped entity to survive in the age of geopolitics and deal with its consequences.

CE NU S-A INTELES (INCA) DIN SFARSITUL LUI CEAUSESCU

Se publica mult si de multe ori fara rost despre ultimele luni sau ani din viata lui Ceausescu.

Ce stiu sigur este ca rolul lui Ceausescu - acela de spin in coasta sovieticilor din anii 70 - a luat sfarsit la inceputul anilor 80. Rolul sau a fost dat de americani bisericii catolice condusa de un papa polonez, lui Lech Walesa si miscarii Solidarnosc.

Ultima incercare a lui Ceausescu de a-i provoca pe sovietici a avut loc in vara lui 1981, cu prilejul congresului international de stiinte istorice de la Bucuresti, la care am participat si eu. Cu acea ocazie, unii istorici romani au fost indemnati sa ridice problema spinoasa a Basarabiei, ceea ce a infuriat delegatia sovietica care participa la lucrarile congresului.

Dupa decesele lui Brejnev, Cernenko si Andropov, Ceausescu a intrat aproape imediat in conflict cu noul lider de la Kremlin; Mihail Gorbaciov, care isi propusese sa reformeze economic si sa liberalizeze politic comunismul.

Izolarea lui Ceausescu, atat in Vest cat si in interiorul sistemului comunist din Estul Europei, a devenit totala intre 1985 si 1989 .In interorul Romaniei, masuri economice aberante si o politica de austeritate extrem de dura au produs ruptura intre familia Ceausescu - care acaparase intre timp toata puterea in stat - si majoritatea romanilor.

Inca din 1987, devenise evident faptul ca sovieticii doreau debarcarea lui Ceausescu de la putere prin orice mijloace. Americanii si-au dat acordul in toamna lui 1989, nu inainte insa ca George Bush Sr sa faca o vizita la Bucuresti, in timpul careia i-ar fi batut apropouri lui Ceausescu ca a venit vremea sa renunte voluntar la putere (vara lui 1989), insa fara succes.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor este in general cunoscuta de toata lumea, culminand cu prabusirea regimului Ceausescu din 22 decembrie 1989, arestarea si exectutia sa si a Elenei.

Ceea ce nu au inteles majoritatea romanilor este motivul pentru care Ceausescu nu a fugit din tara dupa ce a fost informat inca de pe data de 3 decembrie 1989 ca la Malta se hotarase irevocabil debarcarea sa. Multi analisti au acreditat ideea ca dictatorul roman isi pierduse complet simtul realitatii si ca a crezut deci ca poate dejuca cu ajutorul securitatii planurile sovieto-americane.

In realitate, se pare ca Ceausescu a luat deliberat decizia de a rezista pana la capat si de a provoca prin atitudinea lui asasinarea sau condamnarea sa la moarte pentru a deveni astfel in memoria colectiva a romanilor un erou national de talia lui Tudor Vladimirescu sau a lui Mihai Viteazul, alti lideri politici olteni asasinati din ordinul puterilor epocii.

Dupa o scurta perioada de rabufnire a urii populatiei fata de excesele regimului ceausist si gratie activitatii PRM, a lui Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Paunescu, memoria suferintelor romanilor din anii 80 s-a estompat, fiind incet-incet abil inlocuita cu amintiri despre realizarile regimului Ceausescu din anii 70.

In acelasi timp, aceleasi forte politice au alimentat copios nemultumirile populare legate de tranzitie si carentele regimului politic din ultimii 25 de ani. In felul acesta, ultima dorinta a lui Ceausescu s-a implinit aproape pe nesimtite sub ochii nostri...

DE UNDE PROVINE NOBLETEA PROFESIEI DE ISTORIC ?

La ultimul congres al stiintelor istorice, desfasurat vara trecuta in China, presedintele chinez Xi Jinping a afirmat transant ca istoria este regina stiintelor sociale. Asa este.


Exista insa foarte multi istorici in lume care dau cinstea pe rusine si devin simpli propagandisti, expunand virtutile unei ideologii anume sau justificand expansiuni teritoriale de tip imperial, cand nu sustin nationalisme desuete sau propaga prejudecati religioase in numele unui trecut demult apus.


Marturisesc ca pana la interviul televizat al lui Neagu Djuvara difuzat ieri, m-am considerat ca istoric roman privilegiat din punct de vedere profesional. Prin pozitia geostrategica si trecutul sau, Romania este un loc ideal pentru formarea unor istorici de valoare, care au ( sau ar trebui sa aiba) o intelegere profunda, peste media europeana, a realitatilor din jur. Romanii sunt un popor latin, dar sunt crestin-ortodocsi si pe deasupra au trait sute de ani sub suzeranitatea Portii Otomane. Din nefericire, nu se prea intampla asa...


M-am intrebat adesea daca mi-ar fi convenit la fel de mult sa fiu istoric american, rus, german sau francez.  Am ajuns la concluzia ca nu mi-ar fi convenit sa fiu la cheremul elitelor unor asemenea state, sa le justific marile erori politice, militare sau geopolitice.


Bine facuta,  meseria de istoric - daca este exercitata onest, " sine ira et studio" - este insa de o noblete indiscutabila. Nobletea profesiei de istoric provine din faptul ca slujitorii disciplinei au printre altele si datoria morala sa contribuie la intelegerea dintre popoare, nicidecum sa intretina o stare conflictuala permanenta intre acestea, insistand exclusiv asupra unor  evenimente dureroase din trecutul comun . Daca este nevoie ca anumite episoade dureroase sa fie din nou evocate, atunci scopul nu poate fi altul decat acela de a  ne ajuta sa evitam pe viitor producerea unor evenimente sau catastrofe similare ( "historia magister vitae").

Neagu Djuvara si-a permis insa sa ne dezonoreze profesia atacandu-i pe rusi si ridicandu-i in slavi pe americani. Este drept ca in decursul ultimilor 20 de ani, a fost mediatizat si para-mediatizat iar cartile sale de istorie - destul de mediocre - au fost prezentate publicului roman ca adevarate perle de cultura istorica. In realitate rusii nu sunt nici mai buni, nici mai rai ca americanii , cel putin pentru noi, romanii. Rusia insa este mai aproape de noi, exista deci pericolul potential al unei confruntari militare daca nu adoptam o atitudine rezervata si daca sarim la beregata lor dupa modelul unui Basescu sau Djuvara. Oare acesta sa fie pretul pe care trebuie  sa il plateasca  un istoric roman de astazi pentru a fi publicat si mediatizat ? Tot ce se poate...

Djuvara vrea sa-i faca pe romani sa creada ca numai Statele Unite au sanse de supravietuire, Rusia fiind condamnata sa dispara deoarece intre Urali si Vladivostok s-ar afla populatii heterogene ne-slave. Printr-o ironie a soartei, au existat acum cativa ani istorici rusi care - frustrati de implozia Uniunii Sovietice - ii asigurau pe conationalii lor ca urmatorul stat pe cale de disparitie este America, din cauza populatiilor foarte heterogene, mai ales hispanice, care s-au stabilit acolo...

Nu in ultimul rand, a-l face, asa cum a facut aseara Djuvara, pe seful comisiei europene "bou" numai pentru ca a afirmat ceea ce gandesc foarte multi lideri europeni - anume ca UE nu trebuie sa ramana la remorca politicii externe americane in privinta relatiilor sale cu Rusia  - este o atitudine absolut inadmisibila pentru un istoric care se respecta. Mergand pe mana neoconservatorilor americani in Ucraina, UE a pierdut deja exporturi de 100 de miliarde de euro intr-o perioada de stagnare economica prelungita.

Se pare ca asta nu l-a impresionat indeajuns pe Djuvara - pe el il revolta mai ales constructia unei moschei in Bucuresti sau " invazia liftelor pagane". In realitate, o reintoarcere la intoleranta religioasa specifica evului mediu, asa cum o preconizeza Djuvara, nu este nici posibila nici de dorit. De la conflicte militare indelungate intre cele doua mari religii -crestinismul si islamul- s-a ajuns in prezent la coexistenta pasnica, reflectata in constructia de moschei din Moscova pana in Havana sau Bruxelles.

In privinta "liftelor pagane" din Siria, Irak sau Afghanistan, acestea au ajuns sa isi paraseasca tarile de origine din cauza conflictelor militare initiate in principal de Statele Unite, dar intretinute in prezent si de Rusia, Iran, Arabia Saudita, etc. Potrivit calculelor specialistilor insa, statele UE ar putea cu usurinta absorbi nu un milion de emigranti sirieni, ci patru sau cinci milioane. Aceasta ar reprezenta numai 1,5 la suta din cele 340 de milioane de locuitori cat are uniunea, nefiind deci nevoie sa atatam fara rost isteria colectiva si sa facem jocul partidelor xenofobe sau rasiste. Atitudinea religioasa a lui Djuvara este aceea a unui taliban orthodox, nefacand nici ea cinste profesiei noastre, dimpotriva.

Iata de ce nu avem nevoie de asemenea performante mediatice jalnice, si nici de istorici care au murit de mult intelectual inainte de disparitia lor fizica din aceasta lume. Organizatorii interviului sunt, indiferent de motive, la randul lor responsabili de o ridicola agitatie pro-americana care nu isi are rostul si locul in spatiul mediatic romanesc


http://www.cotidianul.ro/neagu-djuvara-jean-claude-juncker-un-bou-269869/

Dualismul austro-ungar si elitele politice otomane



La bustul lui Herodot,Bodrum

Studiul istoriei popoarelor din Balcani din sec.XIX, asa-zisul “secol al nationalitatilor”, ar ramane incomplet fara cunoasterea planurilor de federalizare care circulau in cercurile francmasoneriei otomane din acea perioada.

Istoricii perioadei -  in marea lor majoritate nationalisti, fie ei romani, bulgari sau greci - au trecut sub tacere existenta unor planuri de reforme pe baze dualiste ale imperiului otoman in urma congresului de pace de la Berlin (1878). Adevarul este ca bucuria grecilor de a-si fi obtinut independenta a durat numai o generatie, deorece de la razboiul Crimeei, liderii politici greci au inceput sa se confrunte cu panslavismul rus. Concret, in zona Balcanilor aceasta insemna ca natiuni nou-aparute ca Bulgaria incepusera sa emita pretentii teritoriale asupra Macedoniei si Epirului, pe care tanarul stat grec le dorea alipite la regatul sau.

Pe de alta parte, elitele grecesti din imperiul otoman, inclusiv fanariotii, se considerau mai protejati – cu rare exceptii, cum ar fi domnitorul Tarii Romanesti Caragea – ca cetateni ai unui imperiu otoman reformat si eventual federalizat, in care grecii sperau sa obtina pozitii politice  importante.

Realizarea dualismului austro-ungar din 1867 a devenit astfel un model pentru multi dintre francmasonii greci sau turci din imperiul otoman. In timpul congresului de pace de la Berlin, George Zarifis - bancherul personal al sultanului Abdul Hamid - si reprezentantul otoman la congres Karatheodori Pasha au facut demersuri secrete pe langa ambasadorul Marii Britanii la Istanbul pentru sprijin englez in transformarea imperiului otoman intr-o entitate bicefala, care sa incorporeze si regatul Greciei in granitele sale. Sultanul turc urma sa devina si regele Greciei, dupa modelul consacrat de austro-ungari. Regatul Greciei isi pastra autonomia, dupa modelul statului maghiar, si isi adauga Tessalia, Epirul si Macedonia. Pentru ca planul sa poata reusi, era necesar ca englezii sa il convinga pe regele George I sa abdice in favoarea sultanului. Se pare ca primul ministru grec din acea perioada Epaminondas Deligeorgis, si el membru al francmasoneriei, nu era defavorabil acestor demersuri de fuziune ale grecilor din imperiul Otoman.

Cei doi demnitari otomani Karatheodori si Zarifis pretindeau ca actionau cu aprobarea tacita a sultanului Abdul Hamid. Cererea lor a fost  insa refuzata de catre ambasadorul englez deoarece, potrivit acestuia, nu a existat in favoarea planului o aprobare expresa din partea sultanului turc.

Aceste aspecte relativ obscure ale istoriei Balcanilor din a doua jumatate a secolului XIX au fost recent aduse la lumina in teza de masterat a unui cercetator grec, Christos Kipraios,  obtinut la Universitatea Bilgi din Istanbul (« The Ideology of Hellenoturkism. From George of Trebizond to Dimitri Kitsikis »). Teza mi-a fost pusa la dispozitie de catre Dimitri Kitsikis personal, caruia doresc sa-i multumesc si pe aceasta cale.

Buna cunoastere a perioadei in cauza ar fi prevenit isteria occidentala de acum cateva luni in privinta unei posibile apropieri dintre Rusia si Grecia. In realitate, asa-numita partida politica « Estica », care a contestat in mod constant orientarea pro-vestica a politicienilor greci timp de secole, se orienteaza mai mult catre Turcia si vede Rusia ca pe o concurenta primejdioasa in Balcani, nicidecum ca pe o sprijinitoare a intereselor elenilor.