Dualismul austro-ungar si elitele politice otomane



La bustul lui Herodot,Bodrum

Studiul istoriei popoarelor din Balcani din sec.XIX, asa-zisul “secol al nationalitatilor”, ar ramane incomplet fara cunoasterea planurilor de federalizare care circulau in cercurile francmasoneriei otomane din acea perioada.

Istoricii perioadei -  in marea lor majoritate nationalisti, fie ei romani, bulgari sau greci - au trecut sub tacere existenta unor planuri de reforme pe baze dualiste ale imperiului otoman in urma congresului de pace de la Berlin (1878). Adevarul este ca bucuria grecilor de a-si fi obtinut independenta a durat numai o generatie, deorece de la razboiul Crimeei, liderii politici greci au inceput sa se confrunte cu panslavismul rus. Concret, in zona Balcanilor aceasta insemna ca natiuni nou-aparute ca Bulgaria incepusera sa emita pretentii teritoriale asupra Macedoniei si Epirului, pe care tanarul stat grec le dorea alipite la regatul sau.

Pe de alta parte, elitele grecesti din imperiul otoman, inclusiv fanariotii, se considerau mai protejati – cu rare exceptii, cum ar fi domnitorul Tarii Romanesti Caragea – ca cetateni ai unui imperiu otoman reformat si eventual federalizat, in care grecii sperau sa obtina pozitii politice  importante.

Realizarea dualismului austro-ungar din 1867 a devenit astfel un model pentru multi dintre francmasonii greci sau turci din imperiul otoman. In timpul congresului de pace de la Berlin, George Zarifis - bancherul personal al sultanului Abdul Hamid - si reprezentantul otoman la congres Karatheodori Pasha au facut demersuri secrete pe langa ambasadorul Marii Britanii la Istanbul pentru sprijin englez in transformarea imperiului otoman intr-o entitate bicefala, care sa incorporeze si regatul Greciei in granitele sale. Sultanul turc urma sa devina si regele Greciei, dupa modelul consacrat de austro-ungari. Regatul Greciei isi pastra autonomia, dupa modelul statului maghiar, si isi adauga Tessalia, Epirul si Macedonia. Pentru ca planul sa poata reusi, era necesar ca englezii sa il convinga pe regele George I sa abdice in favoarea sultanului. Se pare ca primul ministru grec din acea perioada Epaminondas Deligeorgis, si el membru al francmasoneriei, nu era defavorabil acestor demersuri de fuziune ale grecilor din imperiul Otoman.

Cei doi demnitari otomani Karatheodori si Zarifis pretindeau ca actionau cu aprobarea tacita a sultanului Abdul Hamid. Cererea lor a fost  insa refuzata de catre ambasadorul englez deoarece, potrivit acestuia, nu a existat in favoarea planului o aprobare expresa din partea sultanului turc.

Aceste aspecte relativ obscure ale istoriei Balcanilor din a doua jumatate a secolului XIX au fost recent aduse la lumina in teza de masterat a unui cercetator grec, Christos Kipraios,  obtinut la Universitatea Bilgi din Istanbul (« The Ideology of Hellenoturkism. From George of Trebizond to Dimitri Kitsikis »). Teza mi-a fost pusa la dispozitie de catre Dimitri Kitsikis personal, caruia doresc sa-i multumesc si pe aceasta cale.

Buna cunoastere a perioadei in cauza ar fi prevenit isteria occidentala de acum cateva luni in privinta unei posibile apropieri dintre Rusia si Grecia. In realitate, asa-numita partida politica « Estica », care a contestat in mod constant orientarea pro-vestica a politicienilor greci timp de secole, se orienteaza mai mult catre Turcia si vede Rusia ca pe o concurenta primejdioasa in Balcani, nicidecum ca pe o sprijinitoare a intereselor elenilor.