RAZBOI RECE 2.0 : DEMOCRATII LIBERALE VS. DEMOCRATII ELECTORALE

Descriam intr-un post in limba engleza, de pe blogul meu gazduit pe platforma Blogactiv.eu, care este miza actualului razboi rece dintre Vest si unele state ale lumii, declansat cu aproximativ 5 ani in urma.

Pentru cei care au citit postul meu anterior in limba romana despre diferentele dintre democratiile vestice de tip liberal si democratii electorale ca acelea din Rusia, Turcia, Ungaria sau Polonia, miza actualului razboi rece este relativ usor de inteles. Aflat inca la conducerea afacerilor lumii, Vestul incearca fara succes sa impuna nu numai generalizarea economiei de piata sau liberalizarea deplina a comertului, dar si adoptarea de catre TOATE statele lumii a variantei sale de democratie politica, si anume democratia liberala.

Democratiile liberale s-au fondat pe principiul protectiei drepturilor minoritatilor: etnice, religioase sau, mai nou, sexuale. Spre deosebire de acestea, democratiile electorale - majoritatea aparute dupa 1989 - au adoptat principiile economiei de piata, au revenit la valorile crestine sau islamice traditionale, dar insista asupra protejarii drepturilor majoritatii populatiei, nu si pe acelea ale minoritatilor, in special minoritatea LGBT.

In realitate insa, democratiile liberale nu protejeaza in mod egal - doar in teorie – drepturile tuturor minoritatilor etnice sau religioase care le compun. Cele mai protejate minoritati din punct de vedere al drepturilor economice, politice sau sociale sunt, in ordine, minoritatea oamenilor cu avere, minoritatea evreilor si cea LGBT, ultimele doua fiind cele mai active minoritati care vin in sprijinul imbogatirii in continuare a primei. Reprezentantii acestor ultime doua minoritati si-au legat definitiv soarta de cea a primilor, pe care ii servesc si ii apara cu inversunare impotriva revendicarilor de orice natura provenite din partea majoritatii populatiei din aceste societati liberale. Alte minoritati decat acestea, relativ importante ca numar si care au o situatie economica sau politica precara, precum negrii din SUA, tiganii, musulmanii din mai multe tari europene, samd, nu sunt protejate sau favorizate de catre legislatorii vestici, dimpotriva.

Faptul ca elitele Vestului au recurs sau recurg din cand in cand la selectarea cate unui lider politic de culoare (Obama in Statele Unite, Sadiq Khan in Londra, Harlem Desir in Franta,etc) pentru a crea impresia de egalitate in drepturi politice intre minoritatile etnice, nu inseala pe nimeni. Situatia negrilor americani este chiar mai rea decat inaintea alegerii lui Obama ca presedinte, iar recentele atacuri teroriste din Franta si Marea Britanie indica – pe langa indoctrinarea islamica – o profunda disatisfactie cu situatia lor a minoritatilor musulmane de arabi si pakistanezi din aceste state. Mai mult, o parte dintre teroristii islamici au atacat si ii ataca pe membrii comunitatilor evreiesti sau LGBT, identificand in acestia pe adevaratii favorizati ai democratiilor de tip liberal.

Pe de alta parte, populatiile majoritare, voturile si drepturile acestora sunt ignorate constant de elitele lor, atunci cand nu sunt calcate pur si simplu in picioare. Faptul explica recentul absenteism la vot in multe tari occidentale, sau puternica dezvoltare a partidelor de tip nationalist, etichetate in mod fals drept “extremiste” de catre criticii lor liberali.

Prin contrast, democratiile electorale incearca si reusesc de multe ori cu destul succes sa reprezinte pe plan politic interesele majoritatii populatiei lor, fie aceasta rusa, turca, maghiara sau poloneza. Toate aceste populatii, spre exemplu, au un grad scazut de toleranta fata de propaganda reprezentantilor LGBT din societatile lor sau fata de extinderea catre acestia a drepturilor civile, cum ar fi cel al casatoriei. Solidaritatea pe baze etnice sau religioase intre cetatenii acestui grup de state este mult mai pronuntata decat este cazul societatilor democratice de tip liberal, care pentru a fi mai usor dominate din punct de vedere economic si politic au fost atomizate in decursul ultimului secol.

Cetatenii acestor democratii liberale sunt supusi unui proces continuu de distrugere a legaturilor ancestrale care au existat si in societatile lor, cum ar fi legaturile de rudenie, cele religioase, sau de solidaritate nationala. In vederea atingerii acestui scop, societatile liberale au fost supuse unui intens proces de laicizare, de promovare sistematica a divorturilor, de distrugere a structurilor asociative de tip sindical si de reducere treptata pana la anulare a rolului traditional de protector jucat de statele vestice, adica a posibilitatii statelor de a-si asista cetatenii din punct de vedere economic (via austeritate sau reducerea rolului statului in economie).

La ora actuala, insasi aparatele de stat ale Vestului sunt supuse unui proces de decimare si de reducere sistematica a resurselor financiare de care dispun, in favoarea marilor corporatii globale care lucreaza in profitul exclusiv al minoritatii oamenilor bogati. Din ce in ce mai frecvent, la conducerea celor mai importante corporatii globale sunt numiti reprezentanti ai comunitatii LGBT, care selecteaza si promoveaza in interiorul multinationalelor cu precadere membri propriei minoritati, indiferent daca sunt sau nu capabili din punct de vedere profesional. Loialitatea acestora catre minoritatea cea mai importanta, adica cea a oamenilor bogati, este insa singura care conteaza.

Mai nou, se observa de asemenea tendinta realmente nefasta de a propulsa la conducerea statelor vestice tot membri ai minoritatii LGBT, asa cum este cazul acum in Luxemburg, Irlanda, si altele. Aceasta tendinta are toate sansele sa se generalizeze in anii urmatori, in stransa legatura cu intensificarea protestelor populatiilor majoritare impotriva unor excese ale oamenilor bogati care par ca scapa total oricaror norme morale, de bun simt sau controlului social. Ea semnifica insa faptul ca democratiile liberale trec de fapt printr-un proces de profunda criza existentiala.

Confruntarea extrem de dura care are in prezent loc intre democratiile liberale si electorale va dura probabil multi ani de acum inainte, angajand cvasi-totalitatea serviciilor secrete vestice, mai ales cele anglo-saxone. Daca cunoastem, spre exemplu, momentul cand s-a declansat acest nou razboi rece, care este miza acestuia (distrugerea democratiilor de tip electoral), sau fortele combatante aflate in conflict, este mai greu de prevazut cand se va sfarsi acesta. Ceea ce nu este de dificil de anticipat, insa, este castigatorul acestui razboi, care de aceasta data nu va mai fi grupul de tari vestice care l-au declansat.

Political analysis or political garbage ?

One of the main reasons why I have decided a while ago to abandon Europe for good and to return to my adoptive country, Australia, is the proliferation of so-called “experts” in political analysis and geopolitical affairs who are quite ready to distort the truth, manipulate public opinion and sell their meagre talents to the highest bidder. The following article published by two political analysts - one from Poland and the other one from Romania - amply illustrates my point (link to the article here).

I have followed the events unfolding in Romania since the recent general election in an unbiased and non-partisan manner. Both parties in this conflict - President Iohannis and his backers, on the one hand, and the leaders of the largest Romanian party, the Social Democrats, on the other – have made huge errors of judgement and through their actions have pushed a part of the Romanian population to the brink.

In truth, there are only two forces fighting it out in Bucharest. The former Securitate apparatchiks, who after the revolution succeeded in infiltrating in a tentacular fashion the justice system as well, have severely undermined Romanian democracy for the past ten years to date. They have perfected a system of government that is based on mass surveillance of the population and on a justice system that is totally subordinated to the secret services and the subservient media. The centre of power in this system is the Cotroceni presidential palace and it is operated directly by the president of the day (first Basescu and now Iohannis).

The other side, made up of the former politicians of the communist-era regime and young politicians recruited after the revolution, is by and large favoured by the Romanian population which has returned them to power time and again, with ever-increased majorities. This group dominates the parliament and its members are usually in charge, for better or for worse, of governing Romania.

In order to undermine the politicians' popularity and install their own government, the former and current secret service apparatchiks grouped around the president have used an anti-corruption campaign and the National Anti-corruption Agency (DNA) to imprison, fabricate evidence or drag through the courts almost all relevant leaders of their opposition, now in control of both chambers of parliament and of the government. In so doing, they have severely jeopardised the rule of law and the country's main democratic institutions, not to mention the fact that they have made a mockery of the idea of justice in Romania.

President Iohannis has lately resorted to personally participating in the street demonstrations against the government (!), after the newly-elected prime minister made the error of rushing through a set of badly-needed amnesty measures. Using the subservient part of the Romanian media, the secret services from Bucharest to Brussels (EurActiv was only too happy to oblige) are hard at work depicting the elected officials and the government party as thieves and corrupt individuals who should not be trusted and should be locked up simply because they're winning elections. In fact, however, President Iohannis is himself a felon, as more than ten years ago he obtained two valuable properties in the centre of Sibiu using forged inheritance documents (the courts in Brasov, my native city, have rejected the president's appeals and annulled the phony inheritance papers).

To resume, we are not witnessing a “social insurrection” in Romania, as the authors of the article above will have you believe. What we are in fact witnessing is a set of actions and manipulations undertaken by a desperate president whose party was soundly defeated during the recent elections but who still wishes to impose a government of his own choice against the will of the Romanian electorate or that of the Romanian parliament.

Now if Brussels considers that to be a fight for “democracy”, then the entire European hierarchy is rotten to its core. To be sure, a quarter of a million protesters spending a few days on the streets after an intense manipulation campaign are in no way representative of the millions of Romanian voters who cast their ballots in favour of the current crop of parliamentarians and the government they have appointed in the wake of the December 2016 elections.

FRONTIERELE UE : IMPOSIBIL DE APARAT

Au trecut 21 de ani de cand UE a decis sa renunte la frontierele interne in cadrul asa-numitei "zone Schengen". Victimele de la Paris ale teroristilor islamici de anul trecut si cele din Berlin de anul acesta sunt in egala masura si victimele celor care au conceput si semnat acordurile Schengen. Libertatea de circulatie neingradita de controalele frontaliere practicate inainte vreme de fiecare stat membru a dat posibilitatea teroristilor sa intre nestingheriti in tari ca Franta, Italia sau Germania si sa le paraseasca tot atat de usor dupa comiterea unor asasinate in masa.

Problema securizarii frontierelor UE este insa mult mai grava si mai complexa, in acelasi timp. Astfel, intr-o lucrare de seminar din 2010 despre frontiere pregatita ca parte a studiilor mele masterale in geopolitica si relatii internationale de la Toulouse, ajungeam la concluzia deloc linistitoare ca granitele uniunii sunt imposibil de aparat si/sau securizat.

Evenimentele recente - mai ales afluxul masiv  de refugiati de anul trecut si atacurile teroriste care l-au acompaniat - mi-au dovedit validitatea concluziilor la care ajunsesem in studiul amintit  mai sus. In fapt, frontierele externe ale Europei au fost aparate cu adevarat numai in timpul Imperiului Roman. Sarcina securizarii frontierelor impotriva migratiilor barbare a fost doar partial acoperita de Imperiul Bizantin, care nu a putut impiedica insa valul popoarelor migratoare care s-au stabilit intre secolele V-X in vestul, centrul si sudul Europei.

Dupa o scurta perioada de relativa acalmie, care a acompaniat procesul de formare al statelor medievale, Europa s-a vazut  confruntata timp de cinci secole cu pericolul invaziilor si cuceririlor otomane. Expansiunea relativ rapida a acestui imperiu asiatic a adus armatele turcesti la 1683 la portile Vienei, adica nici mai mult nici mai putin la jumatatea distantei pe cale terestra dintre Istanbul si Dover !

In partea  de vest a Europei,  statele medievale spaniol si francez au trebuit sa faca fata expeditiilor militare  intreprinse de cuceritorii arabi, care au putut fi invinsi numai cu mare greutate.

In centrul, estul si sud-estul Europei, procesul de stopare a expansiunii armatelor otomane si eliberarea popoarelor subjugate de acestea a durat doua secole - intre 1700 si 1900 - si a necesitat eforturi militare sustinute din partea Imperiilor Habsburgic si Tarist. In legatura cu aceste actiuni de anvergura, as mentiona totusi faptul ca ponderea eforturilor militare anti-otomane  a apartinut in proportie de 70 la suta Imperiului Rus.

Ca fost granicer in anii 70, mi-am dat pe deplin seama ca granitele terestre ale Europei erau de fapt securizate si la acea data tot de rusi, in varianta statala sovietica adoptata de acestia dupa 1917. Cu alte cuvinte, fara protectia armatelor si granicerilor rusi - Rusia fiind singurul stat care si-a aparat si continua sa isi apere eficient propriile frontiere terestre - toate celelalte state europene sunt de fapt la discretia oricarui val migrator dinspre Eurasia si incapabile, din diferite motive, sa le faca fata. In realitate , interesul geostrategic vital al Europei este si va ramane acela de a avea in est un stat eurasiatic puternic ca Rusia.

Mai ingrijorator este insa faptul ca UE s-a dovedit recent incapabila sa isi securizeze macar frontierele maritime de la marile Egee  si Mediterana, cu consecintele pe care le cunoastem cu totii si asupra carora nu cred ca mai este cazul sa insist.

REUNIUNE 'CLUB MED' LA ATENA

Intalnirea la nivel inalt din 9 septembrie a reunit la Atena pe liderii Greciei, Frantei, Italiei, Maltei, Ciprului si Portugaliei. Obiectivul lui Tsipras este crearea unui bloc al statelor UE de la Mediterana (Portugalia este exceptia, inlocuind Spania, care de un an de zile nu are guvern) . Acesta ar urma sa prezinte un front comun la summitul UE de luna aceasta de la Bratislava, unde se va discuta viitorul uniunii post-Brexit.

Poreclit in deradere de catre germani "club Med", grupul incearca adoptarea unor pozitii comune in privinta migratiei si austeritatii, dupa modelul oferit de grupul de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia).

In opinia lui Schaeuble, "cand liderii socialisti se intalnesc, nu se decide nimic inteligent". Manfred Weber, seful popularilor din parlamentul european, a cerut in schimb Atenei sa implementeze reformele decise cu ocazia acordarii noilor imprumuturi ...

La summitul de la Bratislava Germania se va vedea asadar confruntata de doua grupuri de state din centrul si sudul continentului, Visegrad 4 si "Club Med", opuse multor politici mandatate de conservatorii germani. Angela Merkel a ramas cu un singur aliat de nadejde, Klaus Iohannis, care a fost convocat tot saptamana asta la Berlin pentru a primi indicatiile necesare :)

http://www.dw.com/en/greece-calls-for-pro-growth-policies-at-club-med-summit/a-19540356

MITUL POLITICII EXTERNE "FEMINISTE"

Acesta a fost lansat de Margot Wallstrom, numita ministru de externe in Suedia acum doi ani. Nu stie nimeni exact in ce consta aceasta politica externa "feminista", autoarea nu a elaborat pana acum o teorie pe tema asta...

Exista insa printre specialisti conceptia gresita - in opinia mea - ca liderii de stat de sex feminin promoveaza pacea, evitand conflictele militare. Francis Fukuyama, spre exemplu, considera ca " o lume cu adevarat matriarhala va fi asadar mai putin conflictuala decat aceea in care traim in prezent". Teoria ca teoria, pe noi istoricii practica ne ghideaza.

O. Dube, o cercetatoare de la universitatea din Chicago, a publicat recent un studiu care dovedeste ca intre secolele XV si XX in Europa, reginele au fost mai belicoase decat regii perioadei.

Alti cercetatori au subliniat deasemenea faptul ca in secolul XX femei aflate la conducerea statelor moderne - Indira Gandhi, Golda Meir, Margaret Thatcher, Chandrika Kumaratunga - au declansat si participat la conflicte militare soldate cu mii de morti.

Sa nu uitam apoi de rolul activ in declansarea razboaielor din Kosovo sau Libia jucat de H Clinton sau de glorificarea ingerintelor militare la experta Anne Marie Slaughter, fosta directoare la departamentul de stat american.

In concluzie, prezenta femeilor la conducerea statelor nu pare sa atenueze pericolul razboiului, nici sa conduca la o lume mai pasnica : sorry again, Fukuyama !

http://www.theatlantic.com/international/archive/2016/08/-foreign-policy-clinton-may-thatcher-women-leadership/497288/

AM CREZUT SI EU IN POTENTIALUL UE

Intre 2002 si 2012 am crezut in sansa UE de a deveni o confederatie de state nationale interesate in pace si prosperitate economica, un adevarat model pentru restul lumii. M-am inselat. Prioritatea numarul unu a devenit dupa 2009 promovarea austeritatii bugetare in statele membre, nu cresterea economica sau combaterea somajului ...

In anii 90, vidul de securitate creat dupa prabusirea URSS si Tratatului de la Varsovia m-a determinat sa fiu in tabara suporterilor intrarii Romaniei in alianta. Au fost preferate atunci de nataraii administratiei Clinton (Strobe Talbott si M Albright) state care au complicat enorm situatia geostrategica a NATO in estul Europei (republicile baltice). Dupa episodul cu Ucraina, s-a evaporat si iluzia unei uniuni care mentine si promoveaza pacea pe continent.

Tot in anii 90 am fost pentru introducerea monedei comune, stiind ca este vorba de un proiect francez. Mi-am imaginat ca nu poate fi nimic rau ca state cu performante economice similare (Germania Franta, Austria, Benelux) sa aiba nu numai o piata comuna, dar si o moneda comuna. Nu am crezut insa nici un moment ca vor adopta moneda euro si grecii, spaniolii sau italienii !

Nu mi-am imaginat in 1997 - cand am participat la Londra la o conferinta pregatitoare pentru introducerea euro - ca Germania isi va impune tristul prag al deficitelor de 3%, cel care a creat imense probleme dupa criza din 2008. Ba chiar am pregatit un material pentru participantii la conferinta, in care atrageam atentia ca adoptarea acestui prag va pune in pericol intregul proiect in caz de criza, dar cine sa asculte la opiniile unui roman ?

In legatura cu viitorul UE, avertizam intr-un comentariu din 1998 pe cititorii Business Week de peste ocean ca federalismul nu este o optiune viabila pentru organizarea viitoare a uniunii. Acum, cand UE este in pragul destramarii, chestiunea federalizarii UE a fost tacit abanonata definitiv...

GEOPOLITICA ROMANIEI

Interesul intelectual in geopolitica globala si cea regionala l-am avut inca de pe bancile facultatii. Dezinteresul, chiar ostilitatea autoritatilor comuniste, pentru aceasta disciplina stiintifica - care a fost profund discreditata de geopoliticianul german Karl Haushofer, inspirator al politicilor expansioniste naziste - m-au impiedicat insa pana in anii '90 sa revin si sa aprofundez demersurile mele initiale.

In ultimele doua decenii ale secolului trecut, geopolitica a revenit insa in forta in prim-planul demersurilor intelectuale care incearca sa explice modificarile teritoriale aparute pe harta lumii, aparitia de noi state sau cauzele conflictelor etnice sau religioase care insangereaza inca zone intregi ale globului.

Revenit in tara dupa 1989, m-am preocupat intens timp de cativa ani de problemele economice, institutionale si intr-o mai mica masura politice din Romania post-decembrista. Aceste eforturi au culminat cu elaborarea unui eseu dedicat geopoliticii Romaniei, “Romania in mileniul III”, care a fost prezentat in toamna lui 1995 in cadrul unei mese rotunde organizate cu guvernul Romaniei de catre revista The Economist din Londra, si publicat in presa romaneasca in noiembrie al aceluiasi an de ziarul “Ziua”.

Eseul avea la baza doua idei forta . Prima se referea la faptul ca din punct de vedere geopolitic mentinerea actualei capitale la Bucuresti era o mostenire anacronica din perioada Vechiului Regat, aranjamentul ideal pentru un stat cu forma geometrica a Romaniei impunand in mod firesc mutarea capitalei in centrul tarii, adica in Transilvania. Asa cum se poate constata din lectura pasajului urmator apartinand fondatorului geopoliticii americane Nicholas Spykman, forma Vechiului Regat prezenta serioase dezavantaje, teritoriul sau fiind lung si ingust. Forma teritoriului este in principal responsabila pentru desprinderea unor teritorii ca Bucovina si Nordul Ardealului din trupul tarii sau aparitia statului Moldova si numai in al doilea rand Pactul Ribbentrop-Molotov, care nu a facut altceva decat sa exploateze lipsa de prevedere a guvernantilor romani care dupa Marea Unire nu au mutat imediat capitala intr-o pozitie centrala ce le-ar fi permis o mai buna administrare a tarii si strangerea legaturilor cu zonele periferice ale statului reintregit:

“Este evident ca forma ideala a teritoriului unui stat este cea a unui cerc perfect. Intr-o asemenea configuratie, cea mai mare suprafata posibila ar fi inclusa in interiorul frontierelor cele mai scurte, facilitand apararea acestora, iar toate zonele ar fi echidistante si s-ar afla cat mai aproape posibil de un guvern pozitionat in centrul cercului. Statele care sunt inguste si lungi ca forma - si asta este mai ales situatia puterilor terestre - au tendinta inevitabila sa se dezintegreze, fie pierzand teritorii la periferie unde influenta centralizatoare a guvernului se face cel mai putin simtita, fie prin desprinderea unor teritorii si reaparitia acestora sub forma unor state separate.” (Nicholas Spykman, Geography and Foreign Policy, 1938, p.34)

A doua idee forta era aceea a reorganizarii statului roman sub forma unui stat federal, care ar fi atenuat tensiunile existente dintre diferitele regiuni istorice ale tarii. Adoptarea formulei statului national unitar dupa 1921 nu a reusit sa previna doua decenii mai tarziu importante pierderi teritoriale la periferia statului roman.

Din nefericire, imperativele geografice care ar fi trebuit luate in seama cu prioritate de politicienii romani au fost, din nou, ignorate cu desavarsire. In goana dupa imbogatire rapida, alesii nostri au renuntat sa se preocupe in vreun fel de viitorul tarii, fiind obsedati numai de viitorul financiar al propriilor familii.

Daca se doreste insa supravietuirea pe termen lung a statului roman – lucru de care am ajuns sa ma indoiesc in ultima vreme – orice reorganizare administrativ-teritoriala a Romaniei trebuie sa aiba ca prioritate zero mutarea capitalei tarii in centrul acesteia. Procedand altfel, Romania va ramane in continuare expusa pericolelor separatismului, iredentismului si proastelor legaturi administrative dintre centru si teritoriile periferice ale tarii.

Doresc sa inchei postul cu un al doilea citat din Spykman, pe care il dedic politicienilor romani afectati de analfabetism geopolitic, sau a celor consiliati de “geopoliticieni de ziua a 7-a”:

“(...) aria geografica a unui stat este baza teritoriala de unde statul opereaza pe timp de razboi, si pozitia strategica pe care o ocupa pe timpul armistitiului provizoriu pe care noi il numim pace. Acesta este factorul care conditioneaza in mod fundamental formularea politicilor statului din cauza ca este cel mai permanent. Ministrii vin si pleaca, chiar si dictatorii mor, dar muntii raman de neclintit.” (Nicholas Spykman, Geography and Foreign Policy, 1938, p.29)

CLUELESS IN LONDON

Have we entered the “age of migration” ?

Are China and India “migration superpowers” ?

Have you heard of M-7 ?

All these astounding concepts have been recently minted by Mark Leonard, Director of the London-based European Council on Foreign Relations, in a Project Syndicate article.

Comment Florian Pantazi APR 21, 2016:

Mark Leonard heads a London-based think tank which tries to emulate the much more successful American model headed by Richard Haas, the Council on Foreign Relations, whose influence is real indeed. Mr Leonard is also familiar with my blog, "Spotlight on Geopolitics" hosted by the Brussels-based Blogactiv platform.

As a Toulouse-trained specialist in IR & geopolitics, I have arrived at the conclusion that what we are currently witnessing is the end of the era of globalization:
"virtually all of today’s armed conflicts – in Ukraine, Libya, Syria, Iraq or Yemen – have geopolitics as a common denominator. Even ISIS has a clearcut geopolitical agenda of sorts, namely that of establishing an “Islamic caliphate” in territories snatched from war-torn Syria and Iraq. Taken together, these tensions and conflicts among ethnic, religious or military blocs have brought to an untimely end the era of globalization and ushered in the Age of Geopolitics."("EU in the Age of Geopolitics", Jan 4,2016, http://florianpantazi.blogactiv.eu)

In my view, given the current pressure on his shoulders, M. Leonard (N.B.-link below) was trying to come up with what the French call "une grille de lecture" that could be instrumental in interpreting current developments, of which Syrian or Afghan migrations are but a small part. Naturally, in reality such migrations are the effects and not the cause of the crisis. As such, the thesis proposed by Leonard is unscientific. His "migration superpowers" do not in fact exist.

The Chinese and the Indian diasporas, for example, might appear large but as a percentage of their total populations, they are not. (The 20 million members of the Indian diaspora, for example, represent less than 3% of the total population of India. Much smaller EU nations, such as Romania, have 20% of its population living or working abroad : does this make Romania a “migration power”, overlooked by Mark Leonard ? )

During the modern era, the most successful and accomplished "migration superpowers" have been Portugal and Spain, as well as Great Britain and France. Taken together, these European nations are responsible for sending immigrants in their millions and colonizing entire continents in the New World or in North Africa. As a percentage of the home countries' populations, the migrants represented a much more consequential movement of people around the world than anything we are witnessing today. Still, to my knowledge, no historian in his right mind would have labeled that period in world history "the age of migration", but refer to it instead as the period of European world-wide expansionism. To date, I haven't heard of the Chinese, the Indians, the Kurds, the Syrians and what-have-you leaving their habitat to create new countries or settle deserted areas of the world :)

Florian Pantazi APR 21, 2016

Mr Leonard's "age of migration" thesis is, unfortunately, a total fiasco. To substantiate it, he mixes vastly different types of population movements around the world: Chinese expats working on Chinese-financed projects in Africa and elsewhere, India's economic migrants in search of opportunity, Kurds fleeing political opression in Turkey and finally, refugees from war-torn areas of the world affected by geopolitical-type conflicts (ethnic and/or religious groups fighting each other for the control of a given territory like in Syria or Libya).

For a global population of some 7 billion, the 240 million people of various nationalities living or working outside their country of origin represents roughly 3,4 percent. In other words, although global movements of people might seem impressive, the overwhelming majority of the world's population continues to live and work in their home countries.

Furthermore, by throwing Israel and ISIS into the mix, the author succeeds in muddling the issue of global migration completely. In short, I have seldom seen on Project Syndicate a more unscientific approach to analyzing a global trend, one that makes a mockery of the readers' intelligence. Consequently, the so-called "age of migration" thesis is plainly a wrong interpretation of today's developments. 

 Florian Pantazi APR 21, 2016

P.S.- I would kindly like to remind Project Syndicate readers that, in world history, there was only one "Age of Migration" - between the 5th and the 10th centuries. After the fall of the Roman Empire, ethnic groups in their entirety (from the Avars and Visigoths to the Huns, Slavs,Magyars, and so on) moved from Asia to Europe, where they mixed with local populations and gave rise to today's European nations. It is highly doubtful that an event of a similar magnitude is currently underway or that it will happen again in the foreseeable future. I do wonder, however, who Mr. Leonard's high school history teacher was :) 

Comment Petey Bee APR 21, 2016

+1

Comment Steve Hurst APR 21, 2016

The food sector is notorious for covering a dish in mayonnaise to obscure what is being served up. In this case with the dish Mr Leonard is providing for our delectation when the mayonnaise is scrapped away there is only more mayonnaise and the dish should be returned to the kitchen forthwith. Seldom have I been asked to consume anything more vacuous. The idea Mr Leonard is in any policy position other than... READ MORE

https://www.project-syndicate.org/commentary/immigration-refugees-geopolitical-boon-by-mark-leonard-2016-04

When it comes to such intellectual performances, Professor Dimitri Kitsikis - the uncontested dean of global geopolitics - said it best:

“Dès la chute du camp socialiste, après 1989, la géopolitique est redevenue à la mode,à tel point que dans les médias et le grand public, bien des gens se prétendirent spécialistes de géopolitique et que le mot circula, sans connaissance de son sens véritable.”

UN SENTIMENT DE DEJA VU

 In 1989, Polonia,Cehoslovacia, Ungaria si RDG au reusit sa se elibereze de tutela URSS. In aceeasi perioada, Romania lui Iliescu incerca o APROPIERE fata de URSS, de tutela careia reusise se se elibereze partial in anii 70 si 80.

De doi-trei ani, guvernele Marii Britanii, Poloniei, Cehiei sau Ungariei depun eforturi sustinute pentru a-si recastiga o parte a suveranitatii nationale pierdute in favoarea conducerii politice a UE. In aceasta perioada cruciala, Romania si-a ales un presedinte infeudat total Germaniei si Bruxelles -ului, pe " dragul de Klaus", cum il dezmiarda seful comisiei europene.

La fel ca si predecesorul sau Iliescu - care inalta osanale URSS cu numai un an-doi inaintea disparitiei acesteia - Iohannis ridica acum in slavi UE si a adus chiar la conducere un guvern de "tehnocrati" condus de un fost comisar european, subordonand si mai abitir Romania unei structuri supra-statale care sta la randul ei sa se prabuseasca...

Unii dintre cititorii mei de pe Facebook s-au indoit ca lucrurile ar sta chiar asa de rau la noi, ca expertii si politicienii romani nu reusesc sa adapteze politica statului la trend-urile din regiunea noastra sau din restul Europei. Am decis deci sa recurg si la alte surse decat cele utilizate de mine, si iata ce pasaj am gasit intr-un articol HotNews din 2004:

"Pentru fostii sateliti, abia eliberati din imbratisarea sovietica, prioritara a devenit relatia lor cu Occidentul, negocierile cu Moscova vizind, in primul rind, conditiile de retragere a trupelor sovietice stationate in unele din aceste tari.
Romania a facut oarecum exceptie de la regula, urmind un traseu invers, de apropiere de Moscova, pe fondul neincrederii Occidentului fata de noua putere instaurata la Bucuresti."

Pentru cei interesati in aprofundarea subiectului, dau mai jos un link catre articolul cu pricina, cu precizarea ca eu l-am citit la o zi dupa ce am scris postul de mai sus.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm

TRIUMFUL DEMOCRATIEI

Un studiu recent al lui Dani Rodrik ( Harvard) si Sharun Mukand (Warwick), "The Political Economy of Liberal Democracy" din iulie 2015, explica ratiunile pentru care democratiile liberale  sunt exceptia, nicidecum regula, regimurilor democratice existente in prezent in lume.

Studiul in cauza trece in revista evolutiile politice care au avut loc dupa prabusirea zidului Berlinului. Cei doi autori subliniaza astfel faptul ca  numarul statelor democratice a depasit, pentru prima data in istorie, numarul de state non-democratice. Se poate asadar afirma ca democratia a triumfat, devenind un sistem politic cu adevarat global.

Autorii disting insa intre doua tipuri de democratii : democratiile electorale si democratiile liberale .   Majoritatea democratiilor protejeaza  minimum doua dintre trei tipuri de drepturi : dreptul de proprietate, drepturi politice si drepturi civile. 

Democratiile electorale protejeaza numai dreptul de proprietate si drepturile politice ale majoritatii (organizarea de alegeri libere si existenta competitiei politice) dar nu si drepturile civile (egalitatea de sanse si in fata legii) pentru minoritatile etnice, sexuale sau religioase. Acest tip de democratie este intalnit peste tot in lume, din Ungaria si Polonia, pana in Pakistan, Mexic, Ecuador sau Turcia.

Democratiile liberale, specifice statelor vestice, respecta toate cele trei tipuri de drepturi, inclusiv drepturile civile ale minoritatilor. Aceste democratii sunt insa exceptia de la regula, aparitia lor fiind facuta posibila de existenta unor conditii specifice prealabile, ca  liberalismul intelectual, statul de drept sau societati civile mature in statele vestice unde s-au dezvoltat.  "Ceea ce este surprinzator nu este numarul limitat al democratiilor liberale, ci insasi existenta lor" (D. Rodrik)

Contributia principala a studiului consta in decuplarea conceptului de democratie de acela de liberalism, ceea ce usureaza intelegerea evolutiilor politice din secolul nostru. As adauga faptul ca agenda extinderii numarului de democratii de tip liberal in lume este una exclusiv americana,  care serveste anumite interese de grup asupra carora nu doresc sa insist aici si care pare sortita unui esec de proportii.

http://drodrik.scholar.harvard.edu/files/dani-rodrik/files/the_political_economy_of_liberal_democracy.pdf

EU IN THE AGE OF GEOPOLITICS

At the beginning of the year, it has become customary for ‘pundits’ to make predictions about forthcoming developments which might affect the global economy, elections in leading countries or international relations. From my part, I would like to take my readers back in time, in an attempt to make today’s armed conflicts around the world easier to understand.

This approach is all the more necessary as virtually all of today’s armed conflicts – in Ukraine, Libya, Syria, Iraq or Yemen – have geopolitics as a common denominator. Even ISIS has a clearcut geopolitical agenda of sorts, namely that of establishing an “Islamic caliphate” in territories snatched from war-torn Syria and Iraq. Taken together, these tensions and conflicts among ethnic, religious or military blocs have brought to an untimely end the era of globalization and ushered in the Age of Geopolitics. But where did it all start ?

Over the past sixty years, specialists and the European general public were led to believe that geopolitics died together with Nazi Germany and was replaced with the ideological confrontation between the capitalist and communist worlds commonly referred to as the Cold War. Yet by the 1970s, as the confrontation apparently led to a stalemate, geopolitical-type conflicts again started to prove their usefulness for policymakers intent on destabilizing their opponents’ camp.

In Europe, conflicts of a geopolitical nature were rekindled by stealth courtesy of the United States. Thus, during the seventies the Ceausescu regime, fearful of being axed by the Soviets following the Prague Spring, was encouraged to denounce the Ribbentrop-Molotov Pact and pushed some of the country’s historians into demanding the return of Bessarabia within Romanian borders. That geopolitical conflict is still very much alive today, with Romania, the EU and the Russian Federation involved in a tug-of-war confrontation over the future of the Republic of Moldova.

As it turned out, in the end the Soviets lost their post-WW II domination of Central and Eastern Europe following a decade of cooperation between the CIA and the Vatican – which led to the formation of the Solidarnosc trade union movement and the organization of free elections in Poland – and not as a result of the geopolitical, USA-backed proxy confrontation between the Ceausescu regime and Moscow.

Following the fall of the Berlin wall and the implosion of the Soviet Union, geopolitical conflicts have made a spectacular return to Europe, in Yugoslavia. The separation of Slovenia and Croatia, the two Catholic regions of the Yugoslav federation, is likely to have been requested to the Western alliance by the Vatican as a reward for its successful assistance in undermining the Soviet Union during the eighties. It is also very likely that US strategists did not in fact plan for the total destruction of the Yugoslav federation, but for a diminished one, after which Serbia could be allowed to control the remainder of the territory. As events unfolded, however, the Macedonians and Albanians also decided to secede, spelling the end of the Yugoslav state.

Since 2001, the US has openly embarked on a drive to stoke geopolitical conflicts in places around the world where it wanted to expand or consolidate its hegemony. In Europe this drive led to the 2004 colour revolutions in Ukraine, Moldova or Georgia, as well as the 2008 Georgian war, and culminated in 2014 with the toppling of the elected government of Ukraine by the CIA-backed Maidan movement.

In the Arab world, the US and some of its European allies like France and the UK gave full backing to armed groups involved in the fall of the Gaddafi regime in Libya, or in the civil war in Syria, sometimes in alliance with Saudi Arabia and/or Turkey. The Russians and the Chinese have either been largely neutral in these conflicts or have sided with the embattled Syrian regime, which for more than four years is fighting some of the most dangerous terrorist groups on the planet.

For the EU, the price to pay for the US’ post-cold war geopolitical forays in Eastern Europe and the Arab world is staggering.

Already affected by years of stagnation after the 2008 financial crisis, EU countries have lost tens of billions of euros in trade with Russia, following the Washington-dictated sanctions against this country which prompted the Russians to reply in kind. At least ten billion euros more is the likely cost for resettling the 1 million Syrian refugees within the EU, an amount that does not include the 3 billion euros promised by the European Commission to Turkey so far, in a futile effort to convince this country to stem the flow of Europe-bound refugees.

Geopolitics as a field of study can not only provide us with a better understanding of what is at stake in today’s conflicts, but also with some insights into what the future could bring.

In the Middle East, the Sunni-Shia confrontation between the region’s main powers, Saudi Arabia and Iran, is likely to continue for years to come. We are in all likelihood entitled to expect that the Alawite minority in Syria will establish its own separate state, as are the Kurds from northern Iraq and parts of today’s Syria, much to the chagrin of Turkey. The rest of the Syrian territory and possibly parts of Iraq will probably emerge as a new Sunni state entity, as sectarian conflicts will prevent the continued existence of Syria and Iraq in their current form.

For the European Union, Ukraine is poised to play the same role as Afghanistan in the demise of the Soviet Union. The unwise decision to back American neocon planners will thus backfire and hasten the EU’s own demise in the process. The main catalyst for its undoing are the nationalistic movements gaining in strength, from the UK and France in the West, to Hungary and Poland in Central and Eastern Europe. The continent is already back to barbed-wire fences not only in Ukraine, but also in Hungary, Austria and Germany – a trend that will mean the final collapse of the Schengen area in the following years, if not as early as 2016.

All these developments combined suggest one thing. Namely that, when compared to Russia, China or the United States, the European Union is the worst-equipped entity to survive in the age of geopolitics and deal with its consequences.

CE NU S-A INTELES (INCA) DIN SFARSITUL LUI CEAUSESCU

Se publica mult si de multe ori fara rost despre ultimele luni sau ani din viata lui Ceausescu.

Ce stiu sigur este ca rolul lui Ceausescu - acela de spin in coasta sovieticilor din anii 70 - a luat sfarsit la inceputul anilor 80. Rolul sau a fost dat de americani bisericii catolice condusa de un papa polonez, lui Lech Walesa si miscarii Solidarnosc.

Ultima incercare a lui Ceausescu de a-i provoca pe sovietici a avut loc in vara lui 1981, cu prilejul congresului international de stiinte istorice de la Bucuresti, la care am participat si eu. Cu acea ocazie, unii istorici romani au fost indemnati sa ridice problema spinoasa a Basarabiei, ceea ce a infuriat delegatia sovietica care participa la lucrarile congresului.

Dupa decesele lui Brejnev, Cernenko si Andropov, Ceausescu a intrat aproape imediat in conflict cu noul lider de la Kremlin; Mihail Gorbaciov, care isi propusese sa reformeze economic si sa liberalizeze politic comunismul.

Izolarea lui Ceausescu, atat in Vest cat si in interiorul sistemului comunist din Estul Europei, a devenit totala intre 1985 si 1989 .In interorul Romaniei, masuri economice aberante si o politica de austeritate extrem de dura au produs ruptura intre familia Ceausescu - care acaparase intre timp toata puterea in stat - si majoritatea romanilor.

Inca din 1987, devenise evident faptul ca sovieticii doreau debarcarea lui Ceausescu de la putere prin orice mijloace. Americanii si-au dat acordul in toamna lui 1989, nu inainte insa ca George Bush Sr sa faca o vizita la Bucuresti, in timpul careia i-ar fi batut apropouri lui Ceausescu ca a venit vremea sa renunte voluntar la putere (vara lui 1989), insa fara succes.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor este in general cunoscuta de toata lumea, culminand cu prabusirea regimului Ceausescu din 22 decembrie 1989, arestarea si exectutia sa si a Elenei.

Ceea ce nu au inteles majoritatea romanilor este motivul pentru care Ceausescu nu a fugit din tara dupa ce a fost informat inca de pe data de 3 decembrie 1989 ca la Malta se hotarase irevocabil debarcarea sa. Multi analisti au acreditat ideea ca dictatorul roman isi pierduse complet simtul realitatii si ca a crezut deci ca poate dejuca cu ajutorul securitatii planurile sovieto-americane.

In realitate, se pare ca Ceausescu a luat deliberat decizia de a rezista pana la capat si de a provoca prin atitudinea lui asasinarea sau condamnarea sa la moarte pentru a deveni astfel in memoria colectiva a romanilor un erou national de talia lui Tudor Vladimirescu sau a lui Mihai Viteazul, alti lideri politici olteni asasinati din ordinul puterilor epocii.

Dupa o scurta perioada de rabufnire a urii populatiei fata de excesele regimului ceausist si gratie activitatii PRM, a lui Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Paunescu, memoria suferintelor romanilor din anii 80 s-a estompat, fiind incet-incet abil inlocuita cu amintiri despre realizarile regimului Ceausescu din anii 70.

In acelasi timp, aceleasi forte politice au alimentat copios nemultumirile populare legate de tranzitie si carentele regimului politic din ultimii 25 de ani. In felul acesta, ultima dorinta a lui Ceausescu s-a implinit aproape pe nesimtite sub ochii nostri...

DE UNDE PROVINE NOBLETEA PROFESIEI DE ISTORIC ?

La ultimul congres al stiintelor istorice, desfasurat vara trecuta in China, presedintele chinez Xi Jinping a afirmat transant ca istoria este regina stiintelor sociale. Asa este.


Exista insa foarte multi istorici in lume care dau cinstea pe rusine si devin simpli propagandisti, expunand virtutile unei ideologii anume sau justificand expansiuni teritoriale de tip imperial, cand nu sustin nationalisme desuete sau propaga prejudecati religioase in numele unui trecut demult apus.


Marturisesc ca pana la interviul televizat al lui Neagu Djuvara difuzat ieri, m-am considerat ca istoric roman privilegiat din punct de vedere profesional. Prin pozitia geostrategica si trecutul sau, Romania este un loc ideal pentru formarea unor istorici de valoare, care au ( sau ar trebui sa aiba) o intelegere profunda, peste media europeana, a realitatilor din jur. Romanii sunt un popor latin, dar sunt crestin-ortodocsi si pe deasupra au trait sute de ani sub suzeranitatea Portii Otomane. Din nefericire, nu se prea intampla asa...


M-am intrebat adesea daca mi-ar fi convenit la fel de mult sa fiu istoric american, rus, german sau francez.  Am ajuns la concluzia ca nu mi-ar fi convenit sa fiu la cheremul elitelor unor asemenea state, sa le justific marile erori politice, militare sau geopolitice.


Bine facuta,  meseria de istoric - daca este exercitata onest, " sine ira et studio" - este insa de o noblete indiscutabila. Nobletea profesiei de istoric provine din faptul ca slujitorii disciplinei au printre altele si datoria morala sa contribuie la intelegerea dintre popoare, nicidecum sa intretina o stare conflictuala permanenta intre acestea, insistand exclusiv asupra unor  evenimente dureroase din trecutul comun . Daca este nevoie ca anumite episoade dureroase sa fie din nou evocate, atunci scopul nu poate fi altul decat acela de a  ne ajuta sa evitam pe viitor producerea unor evenimente sau catastrofe similare ( "historia magister vitae").

Neagu Djuvara si-a permis insa sa ne dezonoreze profesia atacandu-i pe rusi si ridicandu-i in slavi pe americani. Este drept ca in decursul ultimilor 20 de ani, a fost mediatizat si para-mediatizat iar cartile sale de istorie - destul de mediocre - au fost prezentate publicului roman ca adevarate perle de cultura istorica. In realitate rusii nu sunt nici mai buni, nici mai rai ca americanii , cel putin pentru noi, romanii. Rusia insa este mai aproape de noi, exista deci pericolul potential al unei confruntari militare daca nu adoptam o atitudine rezervata si daca sarim la beregata lor dupa modelul unui Basescu sau Djuvara. Oare acesta sa fie pretul pe care trebuie  sa il plateasca  un istoric roman de astazi pentru a fi publicat si mediatizat ? Tot ce se poate...

Djuvara vrea sa-i faca pe romani sa creada ca numai Statele Unite au sanse de supravietuire, Rusia fiind condamnata sa dispara deoarece intre Urali si Vladivostok s-ar afla populatii heterogene ne-slave. Printr-o ironie a soartei, au existat acum cativa ani istorici rusi care - frustrati de implozia Uniunii Sovietice - ii asigurau pe conationalii lor ca urmatorul stat pe cale de disparitie este America, din cauza populatiilor foarte heterogene, mai ales hispanice, care s-au stabilit acolo...

Nu in ultimul rand, a-l face, asa cum a facut aseara Djuvara, pe seful comisiei europene "bou" numai pentru ca a afirmat ceea ce gandesc foarte multi lideri europeni - anume ca UE nu trebuie sa ramana la remorca politicii externe americane in privinta relatiilor sale cu Rusia  - este o atitudine absolut inadmisibila pentru un istoric care se respecta. Mergand pe mana neoconservatorilor americani in Ucraina, UE a pierdut deja exporturi de 100 de miliarde de euro intr-o perioada de stagnare economica prelungita.

Se pare ca asta nu l-a impresionat indeajuns pe Djuvara - pe el il revolta mai ales constructia unei moschei in Bucuresti sau " invazia liftelor pagane". In realitate, o reintoarcere la intoleranta religioasa specifica evului mediu, asa cum o preconizeza Djuvara, nu este nici posibila nici de dorit. De la conflicte militare indelungate intre cele doua mari religii -crestinismul si islamul- s-a ajuns in prezent la coexistenta pasnica, reflectata in constructia de moschei din Moscova pana in Havana sau Bruxelles.

In privinta "liftelor pagane" din Siria, Irak sau Afghanistan, acestea au ajuns sa isi paraseasca tarile de origine din cauza conflictelor militare initiate in principal de Statele Unite, dar intretinute in prezent si de Rusia, Iran, Arabia Saudita, etc. Potrivit calculelor specialistilor insa, statele UE ar putea cu usurinta absorbi nu un milion de emigranti sirieni, ci patru sau cinci milioane. Aceasta ar reprezenta numai 1,5 la suta din cele 340 de milioane de locuitori cat are uniunea, nefiind deci nevoie sa atatam fara rost isteria colectiva si sa facem jocul partidelor xenofobe sau rasiste. Atitudinea religioasa a lui Djuvara este aceea a unui taliban orthodox, nefacand nici ea cinste profesiei noastre, dimpotriva.

Iata de ce nu avem nevoie de asemenea performante mediatice jalnice, si nici de istorici care au murit de mult intelectual inainte de disparitia lor fizica din aceasta lume. Organizatorii interviului sunt, indiferent de motive, la randul lor responsabili de o ridicola agitatie pro-americana care nu isi are rostul si locul in spatiul mediatic romanesc


http://www.cotidianul.ro/neagu-djuvara-jean-claude-juncker-un-bou-269869/

Dualismul austro-ungar si elitele politice otomane



La bustul lui Herodot,Bodrum

Studiul istoriei popoarelor din Balcani din sec.XIX, asa-zisul “secol al nationalitatilor”, ar ramane incomplet fara cunoasterea planurilor de federalizare care circulau in cercurile francmasoneriei otomane din acea perioada.

Istoricii perioadei -  in marea lor majoritate nationalisti, fie ei romani, bulgari sau greci - au trecut sub tacere existenta unor planuri de reforme pe baze dualiste ale imperiului otoman in urma congresului de pace de la Berlin (1878). Adevarul este ca bucuria grecilor de a-si fi obtinut independenta a durat numai o generatie, deorece de la razboiul Crimeei, liderii politici greci au inceput sa se confrunte cu panslavismul rus. Concret, in zona Balcanilor aceasta insemna ca natiuni nou-aparute ca Bulgaria incepusera sa emita pretentii teritoriale asupra Macedoniei si Epirului, pe care tanarul stat grec le dorea alipite la regatul sau.

Pe de alta parte, elitele grecesti din imperiul otoman, inclusiv fanariotii, se considerau mai protejati – cu rare exceptii, cum ar fi domnitorul Tarii Romanesti Caragea – ca cetateni ai unui imperiu otoman reformat si eventual federalizat, in care grecii sperau sa obtina pozitii politice  importante.

Realizarea dualismului austro-ungar din 1867 a devenit astfel un model pentru multi dintre francmasonii greci sau turci din imperiul otoman. In timpul congresului de pace de la Berlin, George Zarifis - bancherul personal al sultanului Abdul Hamid - si reprezentantul otoman la congres Karatheodori Pasha au facut demersuri secrete pe langa ambasadorul Marii Britanii la Istanbul pentru sprijin englez in transformarea imperiului otoman intr-o entitate bicefala, care sa incorporeze si regatul Greciei in granitele sale. Sultanul turc urma sa devina si regele Greciei, dupa modelul consacrat de austro-ungari. Regatul Greciei isi pastra autonomia, dupa modelul statului maghiar, si isi adauga Tessalia, Epirul si Macedonia. Pentru ca planul sa poata reusi, era necesar ca englezii sa il convinga pe regele George I sa abdice in favoarea sultanului. Se pare ca primul ministru grec din acea perioada Epaminondas Deligeorgis, si el membru al francmasoneriei, nu era defavorabil acestor demersuri de fuziune ale grecilor din imperiul Otoman.

Cei doi demnitari otomani Karatheodori si Zarifis pretindeau ca actionau cu aprobarea tacita a sultanului Abdul Hamid. Cererea lor a fost  insa refuzata de catre ambasadorul englez deoarece, potrivit acestuia, nu a existat in favoarea planului o aprobare expresa din partea sultanului turc.

Aceste aspecte relativ obscure ale istoriei Balcanilor din a doua jumatate a secolului XIX au fost recent aduse la lumina in teza de masterat a unui cercetator grec, Christos Kipraios,  obtinut la Universitatea Bilgi din Istanbul (« The Ideology of Hellenoturkism. From George of Trebizond to Dimitri Kitsikis »). Teza mi-a fost pusa la dispozitie de catre Dimitri Kitsikis personal, caruia doresc sa-i multumesc si pe aceasta cale.

Buna cunoastere a perioadei in cauza ar fi prevenit isteria occidentala de acum cateva luni in privinta unei posibile apropieri dintre Rusia si Grecia. In realitate, asa-numita partida politica « Estica », care a contestat in mod constant orientarea pro-vestica a politicienilor greci timp de secole, se orienteaza mai mult catre Turcia si vede Rusia ca pe o concurenta primejdioasa in Balcani, nicidecum ca pe o sprijinitoare a intereselor elenilor.

Vedere din Bodrum

Marina din Turgutreis

Orasul Bodrum actual (fostul Halikarnassos pe timpul lui Herodot) este vizitat de milioane de turisti germani, rusi, francezi, englezi si mai nou chiar si de romani. Faptul nu este deloc intamplator. Atmosfera din Bodrum este unica in felul ei, multitudinea de baruri si restaurante si viata de noapte a orasului atragand pana si personalitati din lumea modei cum este Kate Moss.

Daca comparam statiunile grecesti de pe malul Egeei cu Bodrum, constatam ca atat privelistile, cat si plajile sunt cel putin la fel de atragatoare. Adaugati la acestea faptul ca preturile din Bodrum -cu mici exceptii-  sunt mai moderate decat cele ale vecinilor greci. Fireste, daca cineva doreste sa serveasca masa de pranz in buricul targului, cu vedere la marina, atunci diferenta de pret dispare. Cu toate acestea, la 40 de minute distanta cu microbuzul (care costa numai 2 euro) se afla Turgutreis, un cartier superb al Bodrumului unde preturile la restaurante si la apartamente de inchiriat -ca sa nu mai vorbim de supermarketuri sau magazine de imbracaminte- sunt chiar mai mici decat in statiuni ca Paralia Katerini.

Pentru cei care se plictisesc sa stea numai la plaja sau sa umble prin baruri toata noaptea, exista posibilitatea organizarii de croaziere care costa intre 20 si 40 de euro, fie de-a lungul coastei, fie pentru a face turul insulelor grecesti Kos, Lesbos sau Rhodos.

Situat intre munti si Marea Egee, Bodrum a devenit una din perlele turismului turcesc relativ recent. Intre anii 30 si 1960 orasul a fost de fapt un sat linistit de pescari, care a devenit celebru prin grija scriitorului turc Cevat Shakir. Astfel a devenit Bodrum locul de intalnire al disidentilor turci si al intelectualilor boemi. Orasul a reusit sa-si pastreze farmecul pitoresc traditional, chiar si in conditiile care numarul de turisti ce viziteaza anual Bodrum a trecut in ultimii ani de un milion de vizitatori anual. Frumusetea deosebita a locului si oferta turistica foarte competitiva va atrage, cu siguranta, din ce in ce mai multi romani pe malurile turcesti ale Marii Egee.

Asfintit in Turgutreis

 

VEDERE DIN FANAR, ISTANBUL

Autorul lucrarii "Descriptio Moldaviae" ar merita mai multa atentie din partea ministerului culturii din Romania. S-ar putea totusi ca oficialii romani sa nu stie de existenta casei din Fanar unde a locuit si studiat Dimitrie Cantemir, ei vin in Istanbul numai la medic sau la shopping :)

La cafeneaua D.Cantemir, Fanar

Dimitrie Cantemir a locuit in aceasta casa intre  anii 1688 si 1710 si a studiat la Academia Patriarhiei ortodoxe din Fanar, unde a avut profesori greci si turci celebri. El este acela care a construit palatul,  intrat ulterior in patrimoniul familiei Mihail Cantacuzino pana la inceputul secolului XX.

Astazi mare parte din cladire apartine primariei din Fatih. La inceputul anilor 2000 s-au investit 200,000 de euro din fonduri europene pentru renovarea palatului si amenajarea de catre Romania a unui mic muzeu dedicat lui Cantemir.  Inaugurat cu surle si trambite in anul 2007 in cadrul unei ceremonii la care a participat si presedintele de atunci, Traian Basescu, muzeul a ajuns din nou o ruina dupa numai trei ani. Lucrarile au fost facute de mantuiala, apa de ploaie s-a infiltrat din nou in pereti iar ICR din Istanbul nu a mai luat masuri pentru remedierea problemelor aparute.

De altfel, milioanele de euro in fonduri europene alocate pentru renovarea caselor din Fanar au fost cheltuiti , dar s-a reusit renovarea a numai 20 de case ...

Reevaluarea critica a rolului jucat de fanarioti in istoria Principatelor Romane este, cred eu, imperios necesara. Perioada domniilor fanariote a fost prezentata in istoriografia romaneasca postbelica ca o epoca de profund regres. In realitate, multe din reformele economice si sociale intreprinse de domni fanarioti cum ar fi Constantin Mavrocordat au anticipat si pregatit reformele pasoptistilor. Sigur, au existat si domni fanarioti mai rapace si perioade de fiscalitate excesiva.

Cu toate acestea, formula administrativa aplicata Tarilor Romane de catre Poarta Otomana le-a salvat principatelor autonomia administrativa si religioasa, si a prevenit absorbirea acestora de catre imperiile beligerante vecine, Rusia si Austria. In absenta unei protectii din partea turcilor, Romania nu ar fi aparut la 1859 si este aproape sigur ca Moldova si Tara Romaneasca ar fi devenit provincii rusesti si respectiv austriece.

Austriecii au demonstrat ca pentru ei autonomia religioasa este un moft, fortand bisericile ortodoxe din Transilvania - imediat dupa alipirea acesteia la imperiu - sa se uneasca cu Roma, si pastrandu-i in continuare pe romani fara niciun drept politic. Mai nou, in ziua de astazi ne defriseaza masiv padurile...

Palatul lui Dimitrie Cantemir din Fanar

CRIZA EMIGRANTILOR SI ISTERIA COLECTIVA



F.Pantazi-Metsovo, Grecia, august 2015

Citesc in presa romaneasca tot felul de opinii privind criza provocata de refugiatii din Siria, una mai alarmista ca alta.

Comparatiile cu distrugerea imperiului mongol de catre chinezi ( A. Nastase) sau cu invaziile barbare din perioada de descompunere a imperiului roman (Neagu Djuvara) sunt fortate si nu fac decat sa intretina fara rost o atmosfera de isterie colectiva.

In primul rand, refugiatii nu sunt barbarii de acum 2000 de ani. Acestia au o religie si au avut si state pana la izbucnirea revolutiilor arabe , mai mult sau mai putin functionale ( ma refer aici la Siria, dar si Libia sau Irak ). Inainte vreme, actualii refugiati - mai ales sirienii si irakienii , mai putin afganii - au locuit in apartamente, au avut scoli, spitale, televizoare, bani suficienti pentru hrana si imbracaminte, multi au fost proprietari de autoturisme, samd.

In al doilea rand, sirienii ; irakienii si libienii au fost obisnuiti cu sistemele paternaliste care au caracterizat socialismul arab , reprezentat de lideri ca Saddam, Gadaffi sau familia Assad. Ei considera vestul responsabil pentru distrugerea acestor regimuri si isi cauta acum protectia sociala in tarile din centrul si nordul Europei, care nu au desfiintat total statul social postbelic. Cu alte cuvinte , nu cucerirea sau subminarea vestului le urmaresc acestia, ci protectia sociala de care au fost privati in tara de origine din cauza razboaielor sau revolutiilor ...

In al treilea rand, desi numarul refugiatilor pare impresionant ( mai multe sute de mii pe an), pentru o uniune cu o populatie totala de peste 500 de milioane de cetateni cum este UE, acestia DACA reprezinta 1% din total, fiind asadar asimilabili.

In realitate, greul crizei emigrantilor il duce Turcia. Ankara cheltuieste sume enorme cu cei 1.9 milioane de refugiati sirieni de pe teritoriul statului turc, echivalentul intregului sau deficit bugetar. Cei 300.000 de emigranti care reusesc sa ajunga din Turcia in statele UE nu reprezinta asadar decat prea-plinul marii mase de refugiati gazduiti de ani de zile de turci. Ca de obicei, tot statele bogate sunt acelea care se plang de dificultati, lasand ca povara principala a crizei sa fie purtata de state emergente ca Turcia, Libanul sau Iordanul, mai putin prospere din punct de vedere economic.

Problema este in alta parte : islamofobia din multe state ale vestului, mai ales din tari ca Germania, Franta sau Anglia, franeaza pana si asimilarea maghrebinilor sau turcilor care s-au stabilit acolo de doua sau trei generatii.

Adaugati la aceasta stagnarea economica care afecteaza majoritatea starelor UE ( austeritatea si criza euro fiind responsabile de aceasta situatie) si veti intelege mai bine de ce sunt europenii asa de vexati de noul val de refugiati. Sistemele lor sociale de-abia daca mai fac fata nevoilor somerilor locali.