DE CE GEOPOLITICA ESTE MAI IMPORTANTĂ DECÂT IDEOLOGIILE

 Dacă ar putea învăța din nefericita experiență a cruciadelor creștine împotriva Islamului din perioada evului mediu european, elitele americane și-ar da finalmente seama de futilitatea cruciadelor ideologice pe care le-au declanșat de la jumătatea secolului trecut până în prezent.  In egală măsură, resentimentele istorice ale popoarelor islamice împotriva creștinilor - care au generat în ultimele 2 decenii și fenomenul terorismului islamic - ar putea constitui un semnal de alarmă pentru acestea, deoarece americanii riscă consecințe de lungă durată similare, chiar dacă nu identice.

Otto von Bismarck a constatat la vremea lui cu amărăciune însă că oamenii de stat nu pot și nu învață mai nimic din istorie, repetând la nesfârșit aceleași erori .

Dacă ar fi putut învăța din erorile trecutului - mai ales din eșecul cruciadelor creștine din Europa medievală și resentimentele de durată ale musulmanilor împotriva creștinilor - SUA nu ar fi suferit înfrângerile din Coreea și Vietnam ( cruciada anti-comunista ), sau Irak și Afganistan ( cruciada împotriva terorismului ) și nu ar fi angajată astăzi în războiul din Ucraina.

Conflictele armate cu miză geopolitică au o durată limitată în timp - de regulă de câțiva ani, rareori mai lungi - și au loc în zone geografice restrânse. Cruciadele ideologice pot în schimb dura sute de ani - cazul cruciadelor medievale - sau timp de decenii,ca în cazul cruciadelor moderne declanșate de SUA. In cazuri extreme, acestea pot degenera în conflicte globale.

Actuala cruciadă neoconservatoare este îndreptată de această dată împotriva " Axei autoritarismului" , care include Rusia, China și Iran. Șansele de reușită sunt nule, însă pericolul declanșării unui război cu adevărat devastator este din păcate unul real .

Dilema românilor : Republică sau Monarhie?

 Din cauza echipei din jurul lui Ion Iliescu, România a ratat în 1989 șansa restaurării monarhiei constituționale și a revenirii la versiunea amendată a Constituției de la 1923. Să fie clar, însă, că republica - o formă de guvernământ moștenită din perioada ocupației sovietice - este considerată un vehicul ideal de unii generali ai fostei securități , ca Ioan Geoană, pentru a-și propulsa fiii la președinția României.

In 1978, profesorul meu de istorie modernă - și coordonator al lucrării mele de licență - a publicat în Analele Universității Alexandru Ioan Cuza, în plin comunism, un studiu exploziv despre debarcarea forțată a primului domnitor ales al Principalelor Unite, considerând actul ca fiind revoluționar, deoarece a salvat în 1866 tânărul stat român de la disoluție.

Detronarea lui Cuza și aducerea la conducerea României a unui prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei au fost considerate salutare de profesorul Vasile Russu, care numai el știe cum a reușit să treacă de cenzura comunistă pentru a-și publica studiul.

Russu nu era singurul regalist printre profesorii mei de la Iași. La ultimul examen oral - cel de istorie contemporană - am refuzat să răspund la al doilea subiect de pe biletul de examen, care se referea la constituțiile adoptate de România după ocupația sovietică. Profesorul Aurel Loghin - care era și prorectorul Universității - a refuzat să îmi dea o notă mică și m-a chemat la re-examinare, o lună mai târziu.

Reexaminarea a avut loc în cabinetul său. Subiectul pe care trebuia să îl dezvolt a constat intr-o analogie între Spania post-Franco și România post-Ceausescu ( vă reamintesc că în 1979 dictatura ceaușistă era la apogeu !). Am înțeles astfel că și profesorul Loghin dorea o revenire a României la monarhie, deși își obținuse doctoratul la universitatea de stat din Moscova ...

În retrospect, se pare că profesorii mei menționați mai sus și posibil alții din anturajul lor au sperat ca un grup restrâns de activiști ai partidului comunist, posibil condus de Ion Iliescu ( care la vremea aceea era secretarul PCR al județului Iași ) l-ar putea cumva debarca pe Ceaușescu, prelua puterea în stat și pregăti ,după modelul spaniol , revenirea regelui Mihai la conducerea României. Într-un asemenea scenariu, Ion Iliescu sau alt activist de același calibru ar fi trebuit să joace rolul lui Adolfo Suarez din Spania anilor 1976-1978.

Au existat firește condiții după revoluția din 1989 pentru restaurarea monarhiei. Din păcate, securiștii români au trădat a doua oară , alungandu-l pe regele Mihai,reîntors acasă în 1990 din Elveția, refuzandu-i pur și simplu intrarea în țară. In loc să fie preocupată de soarta și viitorul României, echipa de revoluționari condusă de Iliescu a avut ca obiectiv salvarea monopolului politic al foștilor comuniști în noile condiții create de revoluțiile de la 1989.

Atașamentul românilor pentru o monarhie -în fond de import- nu este întâmplător. Sub regii din dinastia Hohenzollern, România și-a obținut independența (1877), și după pacea de la Versailles și-a dublat atât teritoriul, cât și populația. Pentru instaurarea monarhiei au votat în 1866  99,97 % dintre românii elegibili. Pentru Republica impusă de sovietici nu a votat nimeni, aceasta a fost impusă prin forța armelor.

Problema revenirii României la forma monarhică de guvernământ nu este simplă,oricât de logică ar fi aceasta. Astfel, de mai bine de un secol, SUA este angajată într-o adevărată ofensivă de răspândirea republicanismului pe continentul european, deși este evident faptul că această formă de guvernământ nu este mai performantă decât monarhia constituțională, dimpotrivă.

In plus, nici Rusia nu privește cu ochi buni o posibilă restaurare a monarhiei in Romania și nici Franța sau Germania. In condițiile in care fosta securitate sau actualele servicii secrete din România au trecut cu arme și bagaje în tabăra anti-monarhica americană, șansele revenirii României la forma monarhică de guvernământ sunt deocamdată destul de mici.

Cum este folosită istoria națională împotriva României

În ultimele 300 de ani, România a avut o singură perioadă în care românii și-au ales singuri liderii politici și s-au bucurat de independența statală. Este vorba de perioada monarhiei constituționale dintre 1866 și 1938, data la care regele Carol al II-lea a decis să suspende partidele și să își instaureze dictatura personală. Din nefericire , și înaintea acestei perioade și după, liderii politici din România au fost impuși la conducere de imperiile vecine, fie că vorbim de turcii otomani, fie de sovietici. Această tară a istoriei politice românești este în prezent din nou folosită împotriva românilor , de catre americani, care vor să își impună oamenii la președinția statului sau la conducerea guvernului român.

La începutul ocupației sovietice a României, când liderii țării erau impuși de Moscova, masele care defilau de 23 august trebuiau să scandeze când treceau prin fața tribunelor oficiale " Stalin și poporul rus / libertate ne-au adus! "

In prezent, nu se mai defilează, iar liderii țării sunt impuși de Washington, care ne-a adus "libertatea" să alegem oamenii doriți de ei la putere . În plus, românilor li s-a dat și șansa unică să cheltuie miliarde de dolari pe care nu îi au, pe armament american de top.

Că să fie siguri că lucrurile merg ca pe roate in noile colonii europene, americanii au impus la conducere funcționari imperiali ca Petr Pavel, fost general NATO, Maia Sandu, președinta Moldovei și ex-Banca Mondială, sau mai nou Mircea Geoană, candidat nedeclarat încă la președinția României și actual secretar-adjunct al NATO .

România aberațiilor geopolitice

 

Începând cu 1968, opțiunile geopolitice ale României și politică externă a statului român au încetat să reflecteze apartenența țării la spațiul ei istorico-geografic firesc.

Pentru o îndelungată perioadă de timp, statul modern român a avut o politică de alianțe care a reflectat faptul că elitele politice ale țării au avut o idee foarte clară în ceea ce privește dușmanii de fapt ai României, inamicii ei potențiali și statele pe care se putea baza în obținerea sau apărarea independenței sale.

Până la sfârșitul secolului 19, inamicul numărul unu al nou-creatului stat român a fost imperiul otoman, împotriva căruia armata română a luptat, alături de trupele Rusiei, pentru a-și obține independența. Pe locul doi pe lista inamicilor României s-a aflat, până la dispariția sa din 1918, imperiul austro-ungar.

După unirea cu Transilvania, Moldova și Bucovina din 1918 și a victoriei revoluției bolșevice din Rusia, dușmanul principal al României Mari a devenit URSS, stat comunist apărut pe ruinele vechiului imperiu rus. Această dușmănie, merită subliniat, nu a avut o bază istorică sau geopolitică , fiind de natură pur ideologică. ( De altfel, șeful diplomației române, Nicolae Titulescu, a negociat între 1934 și 1936 un pact de neagresiune cu URSS, cunoscut sub numele de " pactul Titulescu-Litvinov ) Pentru clasa politică românească din perioada interbelică, comunismul sovietic a reprezentat o amenințare permanentă și reală, deoarece infiltrarea agenților Moscovei avea potențialul să submineze stabilitatea statului român.

Al doilea mare inamic al României în perioada interbelică a fost Germania nazistă, care în 1938 a impus României prin dictatul de la Viena cesionarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria. Succesul naziștilor în privința acestui rapt teritorial l-a încurajat pe Stalin să ceară în 1940 prin intermediul unui ultimatum realipirea Moldovei la URSS. 

Până in 1937, România a avut o politică de alianțe regionale bine gândită de ministrul de externe de atunci, Nicolae Titulescu . Așa au apărut Mica Antantă ,pact semnat în 1920-21 între România, Cehoslovacia și Regatul sarbo-croato-sloven îndreptat împotriva revizionismului austro-ungar și Înțelegerea Balcanică din 1934 dintre Grecia, România, Regatul sarbo-croato-sloven și Turcia.

În 1941 a avut loc prima și poate cea mai serioasă eroare geopolitică,când mareșalul Antonescu - șeful de atunci al statului român - a decis să participe cu un milion de militari la invazia nazistă a URSS, cu toate că dictatorul Salazar al Portugaliei l-a sfătuit, într-o comunicare diplomatică secretă, să opteze pentru neutralitatea României.

După ocuparea României în 1945 de  Armata Roșie, aliatul statului Român a devenit URSS, împreună cu toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia. De data aceasta, România a avut un inamic colectiv, Europa de Vest, reprezentat militar în zonă de NATO, apărut în 1949.

Este totuși remarcabil faptul că regimul comunist de la București a reușit să convingă Moscova să își retragă trupele din România încă din 1958, cu 31 de ani înaintea statelor comuniste din centrul și Sud-Estul Europei. 

După 1968, regimul Ceaușescu a optat pentru o orientare geopolitică bizară, anti-sovietica însă pro-chineza și pro-americana, fapt care a izolat în mare măsură România față de ceilalți parteneri de alianță  și a contribuit la destabilizarea strategică din zonă. Pentru prima dată în istoria României, statul român a căutat sprijin economic, politic sau militar înafara Europei,  la state de pe alte continente, că SUA sau China, aflate la mii de kilometri distanță, dar care aveau la rândul lor o relație conflictuală cu URSS.

Încă și mai curioasă a fost afilierea din 1976 a României la Grupul celor 77, promotor al unei politici de nealiniere. Deoarece grupul nu avea membri în Europa decât pe yugoslavi și pe români, România a fost inclusă în grupa statelor latino-americana din G77. Din nou, potențialii aliați ai României erau state de pe alte continente, aflate la mii de kilometri distanță de zona noastră de lume. Mai ar trebui menționat în acest context și alianțele regimului Ceaușescu cu state din Africa sau Orientul Mijlociu, care trădau ambițiile de mare putere exagerate ale dictatorului român.

Din păcate, dispariția URSS din 1991 nu a condus la o revenire la normal din punct de vedere geopolitic în privința alianțelor României. Aderarea României la NATO din 2003 , o alianță condusă de la o distanță de 7000 de km de Europa, din Washington DC, nu a contribuit la stabilizarea geopolitică a zonei, așa cum o demonstrează în prezent războiul din Ucraina, dimpotrivă.

Originile Rusofobiei din SUA

Rusofobia din SUA își are originea în rusofobia britanică din secolul 19. Deja, cu ocazia războiului Crimeii ( 1863-1865 ) fenomenul rusofobiei avea o largă răspândire printre elitele britanice, așa cum  constata istoricul englez Charles Henry Pearson ( 1830 - 1894 ), care a vizitat Rusia în 1857 .

Americanii au preluat și au amplificat așadar rusofobia britanicilor în timpul Războiului Rece, din motive lesne de înțeles. Au existat însă în această perioadă un grup influent de intelectuali americani de primă mărime, printre care s-au numărat George Kennan sau John Kenneth Galbraith, care s-au opus diabolizării Rusiei și au militat pentru menținerea de relații diplomatice normale cu fosta URSS. 

Astfel, în urma unui schimb de scrisori pe care l-am avut în 1984 cu profesorul Galbraith pe teme de istoria economiei, am primit de la acesta un articol despre o vizită a sa la Moscova, vizită efectuată cu un an înaintea instalării lui Gorbachev la conducerea PCUS.

După implozia URSS din 1991,  relațiile cu noua Rusie au fost mai degrabă cordiale până în timpul președinției lui G W Bush, când politica externă americană a ajuns să fie dominată de neoconservatori. După o scurtă perioadă, între 2009 și 2014, în care administrația Obama a încercat o resetare a relațiilor cu Rusia, rusofobia a devenit din nou norma printre elitele politice americane.

Pricipalii responsabili pentru starea deplorabilă actuală a relațiilor diplomatice dintre SUA și Rusia au fost, fără îndoială, ambasadorul Michael McFaul și secretara de stat din acea perioadă, Hillary Clinton.  Din nefericire, rusofobia din SUA s-a amplificat exponențial după declanșarea războiului din Ucraina din februarie 2022.

Originea militarismului american

 Departamentul Apărării al SUA a ajuns cel mai mare angajator al planetei, cu 3.2 milioane de salariați

De regulă, atunci când un conflict armat se încheie, soldații sunt lăsați la vatră, industriile de război sunt reconvertite la producția de bunuri industriale civile, diplomații iau locul generalilor în păstrarea de relații pașnice între state.

Aceasta a fost regula post-conflict până în 1945, dată de la care SUA a preluat, inițial împreună cu URSS, gestionarea afacerilor globale. Începând cu această dată, americanii nu și-au redus semnificativ nici numărul de militari activi, nici capacitățile industriale dedicate producției de armament. Așa a apărut cunoscutul complex militar-industrial, care l-a speriat încă din 1960 pe președintele Eisenhower.

Pentru a justifica menținerea acestei mașinării de război diabolice, a cărei existență este fara precedent în istorie, SUA s-au angajat într-o serie de războaie, începând cu cele din Coreea și Vietnam și continuând până azi in Ucraina, fără însă să obțină rezultatele scontate de elitele politice sau militare americane .

In prezent, Departamentul Apărării american a ajuns cel mai mare angajator al planetei, numărând 3.2 milioane de angajați. Faptul ne oferă și explicația pentru care după 1945 numărul militarilor de carieră nu a descrescut, dimpotrivă, iar industria armamentului a continuat să producă și s-a extins.

Celebrul economist JK Galbraith a susținut că explicația pentru această situație decurge din trauma colectivă suferită de americani în timpul Marii Depresiuni economice din anii 1930. Criza a generat un șomaj enorm, de peste 25%, iar efectele ei au luat sfârșit în anii 1940, numai după intrarea SUA în război.

Traumatizați de această mare criză, americanii au văzut în dezvoltarea sectorului industrial dedicat producției de armament, și în menținerea unui număr mare de militari activi chiar și în timp de pace, soluția evitării altor crize economice viitoare și a șomajului de masă .

NATO ȘI ISTORIA ROMÂNILOR

Vă invit să uitați ce ați învățat despre războaiele domnitorilor români cu otomanii - începând cu Mircea cel Bătrân și terminând cu Mihai Viteazul - pentru că acum suntem în NATO și istoria noastră trebuie rescrisă ca să nu îi ofensăm cumva pe turci, dușmanii traditionali ai românilor timp de cinci secole, însă partenerii actuali de alianță.

În articolul alăturat , un ziarist oarecare de la Adevărul pretinde fară pic de rușine că vina pentru invaziile periodice ale turcilor în Țările Române ar aparține de fapt domnitorilor români mai sus amintiți, care organizau expediții de jaf la sud de Dunăre, pe teritoriul imperiului otoman . Or domnitorii români trebuiau, nu-i așa , pedepsiți exemplar de sultani ...

Articolul pare scris de istorici turci, nicidecum români, acesta deformând și ocultând in scop politic adevărul despre agenda expansionistă otomană la nord de Dunăre. De altfel, singura sursă citată în articol este un istoric turc din secolul XIV.

Am publicat deja un post despre așa -zisul val revoluționar atlantic, care chipurile a fost declanșat la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX dinspre SUA înspre Europa. Aceeași încercare de deformarea adevărului istoric a avut așadar loc și în anii 1950, imediat după formarea NATO, și acum .

Este evident în prezent faptul că pentru șefii americani ai Alianței, adevărul istoric poate fi și trebuie manipulat fără rușine, dacă interesele NATO o impun. În fond, intre agenda expansionistă otomană și agenda expansionistă actuală a NATO în centrul și estul Europei nu există incompatibilități importante.In plus , în cazul ambelor puteri militare, turcă sau americană, avem de-a face cu state dinafara continentului european, pe care ambele au căutat să îl domine ca hegemoni. Or scopul scuză mijloacele, nu ?