Revolutiile arabe si Romania

Revolutiile din lumea araba au surprins multi observatori ai scenei politice internationale, mai ales din tarile vestice. Acestea au fost comparate, nu fara o oarecare indreptatire, cu valul revolutionar din 1989, care a inlaturat structurile totalitare din tarile blocului estic.

Romania zilelor noastre trece prin aceleasi dificultati ca Tunisia, tara maghrebina unde a inceput totul. Tunisienii au reputatia unui popor bine educat. Ca si la noi, o buna parte a tinerilor sunt absolventi de institute si universitati, dar nu isi gasesc un loc de munca decent in tara de origine. Foarte multi dintre tinerii tunisieni sunt siliti fie sa lucreze ca ospatari, cameriste sau vanzatori ambulanti de fructe, fie sa lucreze sezonier in Libia, sau – pentru cei mai norocosi dintre ei – in tarile Uniunii din nordul Mediteranei. In ultimii ani, am intalnit nu putini doctori, ingineri sau profesori romani care sunt siliti sa lucreze in tari ca Spania, Italia sau Grecia din cauza ca economia romaneasca, cu toata cresterea inregistrata in anii 2004-2007, nu este inca capabila sa ocupe in mod adecvat forta de munca disponibila, sau sa o plateasca decent.

In ambele cazuri, modelul economic de tip neoliberal a generat crestere economica, insa a adancit foarte mult inegalitatile sociale. Tunisia, spre exemplu, a fost considerata, pana la izbucnirea revolutiei, cea mai performanta tara din Africa din punct de vedere al cresterii economice. Unde se strangeau profiturile si cine beneficia de ele este cu totul alta poveste, de care am aflat cu totii numai dupa izbucnirea revolutiei.

Desi exista multe asemanari intre revolutiile arabe si cele din 1989 din zona noastra, exista totusi si deosebiri fundamentale. Regimurile pro-vestice sau pro-americane din tari ca Tunisia, Egipt, Iordania, Bahrain sau Yemen, nu pot fi comparate cu regimurile comuniste autarhice din centrul si estul Europei. Acestea din urma s-au aflat vreme de cincizeci de ani angajate intr-o lupta ideologica cu regimurile democratice ale occidentului, iar abuzurile lor erau denuntate periodic in mass-media tarilor vestice. Cu totul alta a fost situatia in lumea araba, unde regimurile represive ale lui Ben Ali, Mubarak sau Ali Saleh au fost sprijinite cu sume importante de Statele Unite sau, in cazul Tunisiei, cu fonduri de dezvoltare si acces la pietele Uniunii Europene. Sprijinul vestic a continuat si dupa izbucnirea revolutiilor din Tunisia si Egipt, spre exemplu. La momentul izbucnirii revolutiei tunisiene, doamna Alliot-Marie, fost ministru de externe, s-a deplasat la Tunis pentru a oferi dictatorului Ben Ali sprijin logistic si expertiza politieneasca a Frantei. Parca nedorind sa fie mai prejos, doamna Clinton a spijinit, prin declaratiile ei, regimul Mubarak din Egipt, descriindu-l ca stabil si in control in chiar saptamana in care caderea acestuia devenise iminenta.

Tranzitia tarilor arabe spre democratie

In urma revolutiilor, care vor continua probabil pana la caderea ultimilor dictatori pe viata din lumea araba, in tari ca Tunisia, Egipt, Iordania sau Maroc populatia, mai ales tinerii, continua lupta pentru instaurarea democratiei si pentru a obtine garantii constitutionale impotriva abuzurilor puterii.

Revolutiile au pus capat presedintiilor pe viata, si – daca consideram exemplul Egiptului, Libiei sau al Yemenului – a regulii succesiunii dinastice. In acelasi timp, in cele mai avansate tari arabe, ca Tunisia, intelectualii si societatea civila au ajuns la concluzia ca tocmai republica prezidentiala este forma de guvernamant care a facut posibila ascensiunea politica a unor dictatori extrem de periculosi, hrapareti si organizati, impreuna cu suporterii lor, in stil mafiot. Astfel, Mansour Moalla, fondator al bancii centrale tunisiene, doctor in drept si fost ministru al economiei, considera ca republica parlamentara este singura forma de guvernamant care ofera garantii sigure impotriva abuzului de putere sau coruptiei si garanteaza in mod adecvat drepturile tuturor cetatenilor.

Tunisienii sau egiptenii au serioase probleme cu retelele formale si informale aparute in perioada dictaturii, care, ca si in Romania, urmaresc sabotarea tranzitiei spre democratie. Acestea vor ingreuna semnificativ, asa cum s-a intamplat si in Romania, normalizarea vietii politice .

Stadiul reformei constitutionale in Romania

Criza economica, institutionala si constitutionala din Romania m-a condus, inca din 2008, la concluzii similare. Republica prezidentiala la romani, mostenire politica din vremea comunismului, va trebui abandonata in favoarea re-instaurarii republicii parlamentare.

Presedintele Basescu incearca in continuare sa gaseasca formule de reforma constitutionala, dar stilul sau confruntational nu poate asigura nici pe departe consensul politic de care este nevoie pentru succesul unui asemenea demers. In plus,problema reala nu este aceea a reducerii numarului de parlamentari. Importante economii pot fi obtinute si daca durata unui mandat de parlamentar creste de la 4 la 5 ani, la fel ca aceea a mandatului presedintelui. Mai important, insa, este ca acesta din urma sa fie ales de catre parlament si revocat de acesta, nu prin vot direct. Orice alta discutie privind reforma constitutionala la noi nu poate reprezenta decat o simpla incercare de a ascunde populatiei faptul ca republica prezidentiala inaugurata de Nicolae Ceausescu a devenit o forma de guvernamant toxica pentru Romania.