Lumea araba si modelul turc

Ne convine sau nu, realitatea este ca traim intr-o lume care este – si a fost intotdeauna – in continua miscare si transformare. Revolutiile arabe din acest an o dovedesc cu prisosinta, dupa ce in ultimii treizeci de ani am fost obisnuiti sa credem ca lumea araba este o lume aparte, importanta din punct de vedere strategic si al resurselor naturale, dar incapabila de progrese in planul drepturilor omului si al democratiei. Religia islamica si islamismul politic au fost prezentate drept extrem de periculoase pentru stabilitatea statelor arabe si – dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – pentru pacea si stabilitatea intregii lumi.

Un alt eveniment major care a spulberat cliseele traditionale de gandire ale vestului s-a petrecut pe 12 iunie. Pentru prima data in istoria democratica a Turciei, deci de la 1946 incoace, guvernul, condus de Recep Tayyip Erdogan, a castigat un al treilea mandat consecutiv, cu un scor electoral de 50 la suta. Aceasta victorie electorala consfinteste succesul pe plan economic si politic al noului regim politic inaugurat de Erdogan in 2002, care a stabilizat economic tara, a schimbat radical agenda geopolitica a diplomatiei Turciei si a reusit pe cale pasnica sa elimine amenintarea permanenta a loviturilor de stat, devenita emblema Turciei kemaliste.

In 1998, cand rezultatele alegerilor din Turcia au fost anulate de kemalisti, iar partidului islamic condus de Necmetin Erbakan i s-a refuzat sansa de a forma guvernul, am intervenit prin intermediul revistei Time in favoarea islamistilor turci. Cu acea ocazie, sustineam – si sustin si acum – ca ascensiunea unui partid islamic in Turcia nu va conduce in mod automat la relatii tensionate cu vestul, sau la evolutii politice de tip iranian. Din pacate, la vremea respectiva am fost singurul care a avut intuitia profesionala necesara, desi dupa 2004 si alti specialisti, mai ales din Franta, au inceput sa sustina faptul ca principiile democratiei nu sunt incompatibile cu Islamul. Din acest motiv, consider lobby-ul meu din revista Time si articolele de sprijin pe care le-am publicat in 2008 in Curierul Atenei ca cele mai importante realizari profesionale personale de pana acum.

Din punct de vedere al relatiilor internationale, este suficient sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat cu directia revolutiilor arabe din 2011 in absenta unui model functional de democratie islamica cum este cel oferit de Turcia. Cei mai multi specialisti sunt acum de acord ca s-ar fi putut ajunge la o situatie in care protestatarii arabi ar fi avut ca unic model revolutia iraniana, anti-capitalista si anti-americana, cu toate consecintele nefavorabile pe care ni le putem lesne imagina. Or, in loc de aceasta, protestatarii sirieni arboreaza in demonstratiile lor portretele lui Erdogan, iar o buna parte dintre islamicii egipteni incearca sa emuleze modelul politic turcesc. Reorientarea agendei diplomatice si geopolitice a Turciei din ultimii cativa ani si succesele culturale obtinute de produsele mass-media si filmele turcesti sunt apreciate de populatiile islamice central-asiatice si arabe deopotriva. Aceasta influenta noua exercitata de Turcia in lumea musulmana este un exemplu clasic de "soft power" in actiune, care inlocuieste amenintarea militara potentiala pe care a reprezentat-o vreme de decenii Turcia kemalista pentru tarile din jur, ca Grecia sau Armenia.

Fireste, nu toata lumea e multumita cu evolutiile din Turcia. Este suficient sa amintesc aici acuzatiile deplasate de "neo-otomanism", care apar regulat in coloanele Romaniei libere si chiar ale Evenimentului Zilei. In realitate, neo-otomanismul este promovat de catre unele cercuri vestice, pe baza unor teorii geopolitice destul de influente care apartin unui istoric canadian de origine greaca, inspiratorul lui Samuel Huntington. Potrivit acestuia, ar fi de dorit ca Grecia si Turcia sa fie federalizate politic, ca o preconditie a revenirii la situatia de dominatie politica exercitata de imperiul otoman din Balcani pana in Orientul Mijlociu si nordul Africii. Ce conteaza insa pentru unii reporteri fara pregatire profesionala de specialitate care este adevarul, si ce urmareste de fapt partidul AKP al lui Erdogan ? In lumea presei scrise din ultimele cateva decenii, iluziile, minciunile oficiale si manipularile au devenit mai importante decat reflectarea realitatilor din teren, motiv pentru care opinia publica romaneasca si chiar cea internationala a ajuns sa creada tot felul de bazaconii si neadevaruri, care daca sunt sustinute indeajuns de mult timp si de mai multe publicatii, reusesc sa ne afecteze modul in care interpretam evenimentele care se desfasoara sub ochii nostri.

In ce ma priveste, stiu ca guvernul Erdogan, ca in orice activitate umana, va comite si anumite greseli de tactica si strategie politica. Sunt insa convins ca modelul parlamentar crestin-democrat german va prevala in reformarea statului turc si ca Erdogan va reusi sa evite capcana emularii de catre Turcia a republicilor prezidentiale de tip rusesc sau american. Nu ne ramane, cred eu, decat sa le dorim in continuare succes in eforturile de reformare a constitutiei Turciei din 1980 si a "democratiei" de inspiratie kemalista.