România aberațiilor geopolitice

 

Începând cu 1968, opțiunile geopolitice ale României și politică externă a statului român au încetat să reflecteze apartenența țării la spațiul ei istorico-geografic firesc.

Pentru o îndelungată perioadă de timp, statul modern român a avut o politică de alianțe care a reflectat faptul că elitele politice ale țării au avut o idee foarte clară în ceea ce privește dușmanii de fapt ai României, inamicii ei potențiali și statele pe care se putea baza în obținerea sau apărarea independenței sale.

Până la sfârșitul secolului 19, inamicul numărul unu al nou-creatului stat român a fost imperiul otoman, împotriva căruia armata română a luptat, alături de trupele Rusiei, pentru a-și obține independența. Pe locul doi pe lista inamicilor României s-a aflat, până la dispariția sa din 1918, imperiul austro-ungar.

După unirea cu Transilvania, Moldova și Bucovina din 1918 și a victoriei revoluției bolșevice din Rusia, dușmanul principal al României Mari a devenit URSS, stat comunist apărut pe ruinele vechiului imperiu rus. Această dușmănie, merită subliniat, nu a avut o bază istorică sau geopolitică , fiind de natură pur ideologică. ( De altfel, șeful diplomației române, Nicolae Titulescu, a negociat între 1934 și 1936 un pact de neagresiune cu URSS, cunoscut sub numele de " pactul Titulescu-Litvinov ) Pentru clasa politică românească din perioada interbelică, comunismul sovietic a reprezentat o amenințare permanentă și reală, deoarece infiltrarea agenților Moscovei avea potențialul să submineze stabilitatea statului român.

Al doilea mare inamic al României în perioada interbelică a fost Germania nazistă, care în 1938 a impus României prin dictatul de la Viena cesionarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria. Succesul naziștilor în privința acestui rapt teritorial l-a încurajat pe Stalin să ceară în 1940 prin intermediul unui ultimatum realipirea Moldovei la URSS. 

Până in 1937, România a avut o politică de alianțe regionale bine gândită de ministrul de externe de atunci, Nicolae Titulescu . Așa au apărut Mica Antantă ,pact semnat în 1920-21 între România, Cehoslovacia și Regatul sarbo-croato-sloven îndreptat împotriva revizionismului austro-ungar și Înțelegerea Balcanică din 1934 dintre Grecia, România, Regatul sarbo-croato-sloven și Turcia.

În 1941 a avut loc prima și poate cea mai serioasă eroare geopolitică,când mareșalul Antonescu - șeful de atunci al statului român - a decis să participe cu un milion de militari la invazia nazistă a URSS, cu toate că dictatorul Salazar al Portugaliei l-a sfătuit, într-o comunicare diplomatică secretă, să opteze pentru neutralitatea României.

După ocuparea României în 1945 de  Armata Roșie, aliatul statului Român a devenit URSS, împreună cu toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia. De data aceasta, România a avut un inamic colectiv, Europa de Vest, reprezentat militar în zonă de NATO, apărut în 1949.

Este totuși remarcabil faptul că regimul comunist de la București a reușit să convingă Moscova să își retragă trupele din România încă din 1958, cu 31 de ani înaintea statelor comuniste din centrul și Sud-Estul Europei. 

După 1968, regimul Ceaușescu a optat pentru o orientare geopolitică bizară, anti-sovietica însă pro-chineza și pro-americana, fapt care a izolat în mare măsură România față de ceilalți parteneri de alianță  și a contribuit la destabilizarea strategică din zonă. Pentru prima dată în istoria României, statul român a căutat sprijin economic, politic sau militar înafara Europei,  la state de pe alte continente, că SUA sau China, aflate la mii de kilometri distanță, dar care aveau la rândul lor o relație conflictuală cu URSS.

Încă și mai curioasă a fost afilierea din 1976 a României la Grupul celor 77, promotor al unei politici de nealiniere. Deoarece grupul nu avea membri în Europa decât pe yugoslavi și pe români, România a fost inclusă în grupa statelor latino-americana din G77. Din nou, potențialii aliați ai României erau state de pe alte continente, aflate la mii de kilometri distanță de zona noastră de lume. Mai ar trebui menționat în acest context și alianțele regimului Ceaușescu cu state din Africa sau Orientul Mijlociu, care trădau ambițiile de mare putere exagerate ale dictatorului român.

Din păcate, dispariția URSS din 1991 nu a condus la o revenire la normal din punct de vedere geopolitic în privința alianțelor României. Aderarea României la NATO din 2003 , o alianță condusă de la o distanță de 7000 de km de Europa, din Washington DC, nu a contribuit la stabilizarea geopolitică a zonei, așa cum o demonstrează în prezent războiul din Ucraina, dimpotrivă.

Originile Rusofobiei din SUA

Rusofobia din SUA își are originea în rusofobia britanică din secolul 19. Deja, cu ocazia războiului Crimeii ( 1863-1865 ) fenomenul rusofobiei avea o largă răspândire printre elitele britanice, așa cum  constata istoricul englez Charles Henry Pearson ( 1830 - 1894 ), care a vizitat Rusia în 1857 .

Americanii au preluat și au amplificat așadar rusofobia britanicilor în timpul Războiului Rece, din motive lesne de înțeles. Au existat însă în această perioadă un grup influent de intelectuali americani de primă mărime, printre care s-au numărat George Kennan sau John Kenneth Galbraith, care s-au opus diabolizării Rusiei și au militat pentru menținerea de relații diplomatice normale cu fosta URSS. 

Astfel, în urma unui schimb de scrisori pe care l-am avut în 1984 cu profesorul Galbraith pe teme de istoria economiei, am primit de la acesta un articol despre o vizită a sa la Moscova, vizită efectuată cu un an înaintea instalării lui Gorbachev la conducerea PCUS.

După implozia URSS din 1991,  relațiile cu noua Rusie au fost mai degrabă cordiale până în timpul președinției lui G W Bush, când politica externă americană a ajuns să fie dominată de neoconservatori. După o scurtă perioadă, între 2009 și 2014, în care administrația Obama a încercat o resetare a relațiilor cu Rusia, rusofobia a devenit din nou norma printre elitele politice americane.

Pricipalii responsabili pentru starea deplorabilă actuală a relațiilor diplomatice dintre SUA și Rusia au fost, fără îndoială, ambasadorul Michael McFaul și secretara de stat din acea perioadă, Hillary Clinton.  Din nefericire, rusofobia din SUA s-a amplificat exponențial după declanșarea războiului din Ucraina din februarie 2022.

Originea militarismului american

 Departamentul Apărării al SUA a ajuns cel mai mare angajator al planetei, cu 3.2 milioane de salariați

De regulă, atunci când un conflict armat se încheie, soldații sunt lăsați la vatră, industriile de război sunt reconvertite la producția de bunuri industriale civile, diplomații iau locul generalilor în păstrarea de relații pașnice între state.

Aceasta a fost regula post-conflict până în 1945, dată de la care SUA a preluat, inițial împreună cu URSS, gestionarea afacerilor globale. Începând cu această dată, americanii nu și-au redus semnificativ nici numărul de militari activi, nici capacitățile industriale dedicate producției de armament. Așa a apărut cunoscutul complex militar-industrial, care l-a speriat încă din 1960 pe președintele Eisenhower.

Pentru a justifica menținerea acestei mașinării de război diabolice, a cărei existență este fara precedent în istorie, SUA s-au angajat într-o serie de războaie, începând cu cele din Coreea și Vietnam și continuând până azi in Ucraina, fără însă să obțină rezultatele scontate de elitele politice sau militare americane .

In prezent, Departamentul Apărării american a ajuns cel mai mare angajator al planetei, numărând 3.2 milioane de angajați. Faptul ne oferă și explicația pentru care după 1945 numărul militarilor de carieră nu a descrescut, dimpotrivă, iar industria armamentului a continuat să producă și s-a extins.

Celebrul economist JK Galbraith a susținut că explicația pentru această situație decurge din trauma colectivă suferită de americani în timpul Marii Depresiuni economice din anii 1930. Criza a generat un șomaj enorm, de peste 25%, iar efectele ei au luat sfârșit în anii 1940, numai după intrarea SUA în război.

Traumatizați de această mare criză, americanii au văzut în dezvoltarea sectorului industrial dedicat producției de armament, și în menținerea unui număr mare de militari activi chiar și în timp de pace, soluția evitării altor crize economice viitoare și a șomajului de masă .

NATO ȘI ISTORIA ROMÂNILOR

Vă invit să uitați ce ați învățat despre războaiele domnitorilor români cu otomanii - începând cu Mircea cel Bătrân și terminând cu Mihai Viteazul - pentru că acum suntem în NATO și istoria noastră trebuie rescrisă ca să nu îi ofensăm cumva pe turci, dușmanii traditionali ai românilor timp de cinci secole, însă partenerii actuali de alianță.

În articolul alăturat , un ziarist oarecare de la Adevărul pretinde fară pic de rușine că vina pentru invaziile periodice ale turcilor în Țările Române ar aparține de fapt domnitorilor români mai sus amintiți, care organizau expediții de jaf la sud de Dunăre, pe teritoriul imperiului otoman . Or domnitorii români trebuiau, nu-i așa , pedepsiți exemplar de sultani ...

Articolul pare scris de istorici turci, nicidecum români, acesta deformând și ocultând in scop politic adevărul despre agenda expansionistă otomană la nord de Dunăre. De altfel, singura sursă citată în articol este un istoric turc din secolul XIV.

Am publicat deja un post despre așa -zisul val revoluționar atlantic, care chipurile a fost declanșat la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX dinspre SUA înspre Europa. Aceeași încercare de deformarea adevărului istoric a avut așadar loc și în anii 1950, imediat după formarea NATO, și acum .

Este evident în prezent faptul că pentru șefii americani ai Alianței, adevărul istoric poate fi și trebuie manipulat fără rușine, dacă interesele NATO o impun. În fond, intre agenda expansionistă otomană și agenda expansionistă actuală a NATO în centrul și estul Europei nu există incompatibilități importante.In plus , în cazul ambelor puteri militare, turcă sau americană, avem de-a face cu state dinafara continentului european, pe care ambele au căutat să îl domine ca hegemoni. Or scopul scuză mijloacele, nu ?

SUA, DE LA VISE LA REALITATE

 Recent, ziarul britanic Spiked a publicat un articol despre situația politică internă din SUA, comparand-o cu aceea specifică în republicile bananiere.

A cataloga SUA ca fiind o republică bananieră nu este neapărat o greșeală sau o exagerare. In ce mă privește, am susținut încă de acum 13 ani că SUA este pe cale să devină mama tuturor republicilor bananiere, și nu cred că am exagerat.

Ce înseamnă însă o asemenea caracterizare ? Pur și simplu faptul că în cele din urmă, geografia și istoria sunt acelea care determină caracterul unui stat, nu atât de mult aspirațiile sau pretențiile locuitorilor. Altfel spus, americanii pot continua să viseze în voie fie că sunt urmașii vechilor greci pe continentul american, fie că sunt o națiune ca nimeni alta, excepțională, indispensabilă etc etc . In realitate însă, SUA sunt o uniune de foste colonii ale Marii Britanii, care împarte zona geografică a celor 3 continente americane cu alte foste colonii ale spaniolilor sau portughezilor, cu care au ajuns să semene leit până în cele din urmă:..