CE NU S-A INTELES (INCA) DIN SFARSITUL LUI CEAUSESCU

Se publica mult si de multe ori fara rost despre ultimele luni sau ani din viata lui Ceausescu.

Ce stiu sigur este ca rolul lui Ceausescu - acela de spin in coasta sovieticilor din anii 70 - a luat sfarsit la inceputul anilor 80. Rolul sau a fost dat de americani bisericii catolice condusa de un papa polonez, lui Lech Walesa si miscarii Solidarnosc.

Ultima incercare a lui Ceausescu de a-i provoca pe sovietici a avut loc in vara lui 1981, cu prilejul congresului international de stiinte istorice de la Bucuresti, la care am participat si eu. Cu acea ocazie, unii istorici romani au fost indemnati sa ridice problema spinoasa a Basarabiei, ceea ce a infuriat delegatia sovietica care participa la lucrarile congresului.

Dupa decesele lui Brejnev, Cernenko si Andropov, Ceausescu a intrat aproape imediat in conflict cu noul lider de la Kremlin; Mihail Gorbaciov, care isi propusese sa reformeze economic si sa liberalizeze politic comunismul.

Izolarea lui Ceausescu, atat in Vest cat si in interiorul sistemului comunist din Estul Europei, a devenit totala intre 1985 si 1989 .In interorul Romaniei, masuri economice aberante si o politica de austeritate extrem de dura au produs ruptura intre familia Ceausescu - care acaparase intre timp toata puterea in stat - si majoritatea romanilor.

Inca din 1987, devenise evident faptul ca sovieticii doreau debarcarea lui Ceausescu de la putere prin orice mijloace. Americanii si-au dat acordul in toamna lui 1989, nu inainte insa ca George Bush Sr sa faca o vizita la Bucuresti, in timpul careia i-ar fi batut apropouri lui Ceausescu ca a venit vremea sa renunte voluntar la putere (vara lui 1989), insa fara succes.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor este in general cunoscuta de toata lumea, culminand cu prabusirea regimului Ceausescu din 22 decembrie 1989, arestarea si exectutia sa si a Elenei.

Ceea ce nu au inteles majoritatea romanilor este motivul pentru care Ceausescu nu a fugit din tara dupa ce a fost informat inca de pe data de 3 decembrie 1989 ca la Malta se hotarase irevocabil debarcarea sa. Multi analisti au acreditat ideea ca dictatorul roman isi pierduse complet simtul realitatii si ca a crezut deci ca poate dejuca cu ajutorul securitatii planurile sovieto-americane.

In realitate, se pare ca Ceausescu a luat deliberat decizia de a rezista pana la capat si de a provoca prin atitudinea lui asasinarea sau condamnarea sa la moarte pentru a deveni astfel in memoria colectiva a romanilor un erou national de talia lui Tudor Vladimirescu sau a lui Mihai Viteazul, alti lideri politici olteni asasinati din ordinul puterilor epocii.

Dupa o scurta perioada de rabufnire a urii populatiei fata de excesele regimului ceausist si gratie activitatii PRM, a lui Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Paunescu, memoria suferintelor romanilor din anii 80 s-a estompat, fiind incet-incet abil inlocuita cu amintiri despre realizarile regimului Ceausescu din anii 70.

In acelasi timp, aceleasi forte politice au alimentat copios nemultumirile populare legate de tranzitie si carentele regimului politic din ultimii 25 de ani. In felul acesta, ultima dorinta a lui Ceausescu s-a implinit aproape pe nesimtite sub ochii nostri...

DE UNDE PROVINE NOBLETEA PROFESIEI DE ISTORIC ?

La ultimul congres al stiintelor istorice, desfasurat vara trecuta in China, presedintele chinez Xi Jinping a afirmat transant ca istoria este regina stiintelor sociale. Asa este.


Exista insa foarte multi istorici in lume care dau cinstea pe rusine si devin simpli propagandisti, expunand virtutile unei ideologii anume sau justificand expansiuni teritoriale de tip imperial, cand nu sustin nationalisme desuete sau propaga prejudecati religioase in numele unui trecut demult apus.


Marturisesc ca pana la interviul televizat al lui Neagu Djuvara difuzat ieri, m-am considerat ca istoric roman privilegiat din punct de vedere profesional. Prin pozitia geostrategica si trecutul sau, Romania este un loc ideal pentru formarea unor istorici de valoare, care au ( sau ar trebui sa aiba) o intelegere profunda, peste media europeana, a realitatilor din jur. Romanii sunt un popor latin, dar sunt crestin-ortodocsi si pe deasupra au trait sute de ani sub suzeranitatea Portii Otomane. Din nefericire, nu se prea intampla asa...


M-am intrebat adesea daca mi-ar fi convenit la fel de mult sa fiu istoric american, rus, german sau francez.  Am ajuns la concluzia ca nu mi-ar fi convenit sa fiu la cheremul elitelor unor asemenea state, sa le justific marile erori politice, militare sau geopolitice.


Bine facuta,  meseria de istoric - daca este exercitata onest, " sine ira et studio" - este insa de o noblete indiscutabila. Nobletea profesiei de istoric provine din faptul ca slujitorii disciplinei au printre altele si datoria morala sa contribuie la intelegerea dintre popoare, nicidecum sa intretina o stare conflictuala permanenta intre acestea, insistand exclusiv asupra unor  evenimente dureroase din trecutul comun . Daca este nevoie ca anumite episoade dureroase sa fie din nou evocate, atunci scopul nu poate fi altul decat acela de a  ne ajuta sa evitam pe viitor producerea unor evenimente sau catastrofe similare ( "historia magister vitae").

Neagu Djuvara si-a permis insa sa ne dezonoreze profesia atacandu-i pe rusi si ridicandu-i in slavi pe americani. Este drept ca in decursul ultimilor 20 de ani, a fost mediatizat si para-mediatizat iar cartile sale de istorie - destul de mediocre - au fost prezentate publicului roman ca adevarate perle de cultura istorica. In realitate rusii nu sunt nici mai buni, nici mai rai ca americanii , cel putin pentru noi, romanii. Rusia insa este mai aproape de noi, exista deci pericolul potential al unei confruntari militare daca nu adoptam o atitudine rezervata si daca sarim la beregata lor dupa modelul unui Basescu sau Djuvara. Oare acesta sa fie pretul pe care trebuie  sa il plateasca  un istoric roman de astazi pentru a fi publicat si mediatizat ? Tot ce se poate...

Djuvara vrea sa-i faca pe romani sa creada ca numai Statele Unite au sanse de supravietuire, Rusia fiind condamnata sa dispara deoarece intre Urali si Vladivostok s-ar afla populatii heterogene ne-slave. Printr-o ironie a soartei, au existat acum cativa ani istorici rusi care - frustrati de implozia Uniunii Sovietice - ii asigurau pe conationalii lor ca urmatorul stat pe cale de disparitie este America, din cauza populatiilor foarte heterogene, mai ales hispanice, care s-au stabilit acolo...

Nu in ultimul rand, a-l face, asa cum a facut aseara Djuvara, pe seful comisiei europene "bou" numai pentru ca a afirmat ceea ce gandesc foarte multi lideri europeni - anume ca UE nu trebuie sa ramana la remorca politicii externe americane in privinta relatiilor sale cu Rusia  - este o atitudine absolut inadmisibila pentru un istoric care se respecta. Mergand pe mana neoconservatorilor americani in Ucraina, UE a pierdut deja exporturi de 100 de miliarde de euro intr-o perioada de stagnare economica prelungita.

Se pare ca asta nu l-a impresionat indeajuns pe Djuvara - pe el il revolta mai ales constructia unei moschei in Bucuresti sau " invazia liftelor pagane". In realitate, o reintoarcere la intoleranta religioasa specifica evului mediu, asa cum o preconizeza Djuvara, nu este nici posibila nici de dorit. De la conflicte militare indelungate intre cele doua mari religii -crestinismul si islamul- s-a ajuns in prezent la coexistenta pasnica, reflectata in constructia de moschei din Moscova pana in Havana sau Bruxelles.

In privinta "liftelor pagane" din Siria, Irak sau Afghanistan, acestea au ajuns sa isi paraseasca tarile de origine din cauza conflictelor militare initiate in principal de Statele Unite, dar intretinute in prezent si de Rusia, Iran, Arabia Saudita, etc. Potrivit calculelor specialistilor insa, statele UE ar putea cu usurinta absorbi nu un milion de emigranti sirieni, ci patru sau cinci milioane. Aceasta ar reprezenta numai 1,5 la suta din cele 340 de milioane de locuitori cat are uniunea, nefiind deci nevoie sa atatam fara rost isteria colectiva si sa facem jocul partidelor xenofobe sau rasiste. Atitudinea religioasa a lui Djuvara este aceea a unui taliban orthodox, nefacand nici ea cinste profesiei noastre, dimpotriva.

Iata de ce nu avem nevoie de asemenea performante mediatice jalnice, si nici de istorici care au murit de mult intelectual inainte de disparitia lor fizica din aceasta lume. Organizatorii interviului sunt, indiferent de motive, la randul lor responsabili de o ridicola agitatie pro-americana care nu isi are rostul si locul in spatiul mediatic romanesc


http://www.cotidianul.ro/neagu-djuvara-jean-claude-juncker-un-bou-269869/

Dualismul austro-ungar si elitele politice otomane



La bustul lui Herodot,Bodrum

Studiul istoriei popoarelor din Balcani din sec.XIX, asa-zisul “secol al nationalitatilor”, ar ramane incomplet fara cunoasterea planurilor de federalizare care circulau in cercurile francmasoneriei otomane din acea perioada.

Istoricii perioadei -  in marea lor majoritate nationalisti, fie ei romani, bulgari sau greci - au trecut sub tacere existenta unor planuri de reforme pe baze dualiste ale imperiului otoman in urma congresului de pace de la Berlin (1878). Adevarul este ca bucuria grecilor de a-si fi obtinut independenta a durat numai o generatie, deorece de la razboiul Crimeei, liderii politici greci au inceput sa se confrunte cu panslavismul rus. Concret, in zona Balcanilor aceasta insemna ca natiuni nou-aparute ca Bulgaria incepusera sa emita pretentii teritoriale asupra Macedoniei si Epirului, pe care tanarul stat grec le dorea alipite la regatul sau.

Pe de alta parte, elitele grecesti din imperiul otoman, inclusiv fanariotii, se considerau mai protejati – cu rare exceptii, cum ar fi domnitorul Tarii Romanesti Caragea – ca cetateni ai unui imperiu otoman reformat si eventual federalizat, in care grecii sperau sa obtina pozitii politice  importante.

Realizarea dualismului austro-ungar din 1867 a devenit astfel un model pentru multi dintre francmasonii greci sau turci din imperiul otoman. In timpul congresului de pace de la Berlin, George Zarifis - bancherul personal al sultanului Abdul Hamid - si reprezentantul otoman la congres Karatheodori Pasha au facut demersuri secrete pe langa ambasadorul Marii Britanii la Istanbul pentru sprijin englez in transformarea imperiului otoman intr-o entitate bicefala, care sa incorporeze si regatul Greciei in granitele sale. Sultanul turc urma sa devina si regele Greciei, dupa modelul consacrat de austro-ungari. Regatul Greciei isi pastra autonomia, dupa modelul statului maghiar, si isi adauga Tessalia, Epirul si Macedonia. Pentru ca planul sa poata reusi, era necesar ca englezii sa il convinga pe regele George I sa abdice in favoarea sultanului. Se pare ca primul ministru grec din acea perioada Epaminondas Deligeorgis, si el membru al francmasoneriei, nu era defavorabil acestor demersuri de fuziune ale grecilor din imperiul Otoman.

Cei doi demnitari otomani Karatheodori si Zarifis pretindeau ca actionau cu aprobarea tacita a sultanului Abdul Hamid. Cererea lor a fost  insa refuzata de catre ambasadorul englez deoarece, potrivit acestuia, nu a existat in favoarea planului o aprobare expresa din partea sultanului turc.

Aceste aspecte relativ obscure ale istoriei Balcanilor din a doua jumatate a secolului XIX au fost recent aduse la lumina in teza de masterat a unui cercetator grec, Christos Kipraios,  obtinut la Universitatea Bilgi din Istanbul (« The Ideology of Hellenoturkism. From George of Trebizond to Dimitri Kitsikis »). Teza mi-a fost pusa la dispozitie de catre Dimitri Kitsikis personal, caruia doresc sa-i multumesc si pe aceasta cale.

Buna cunoastere a perioadei in cauza ar fi prevenit isteria occidentala de acum cateva luni in privinta unei posibile apropieri dintre Rusia si Grecia. In realitate, asa-numita partida politica « Estica », care a contestat in mod constant orientarea pro-vestica a politicienilor greci timp de secole, se orienteaza mai mult catre Turcia si vede Rusia ca pe o concurenta primejdioasa in Balcani, nicidecum ca pe o sprijinitoare a intereselor elenilor.

Vedere din Bodrum

Marina din Turgutreis

Orasul Bodrum actual (fostul Halikarnassos pe timpul lui Herodot) este vizitat de milioane de turisti germani, rusi, francezi, englezi si mai nou chiar si de romani. Faptul nu este deloc intamplator. Atmosfera din Bodrum este unica in felul ei, multitudinea de baruri si restaurante si viata de noapte a orasului atragand pana si personalitati din lumea modei cum este Kate Moss.

Daca comparam statiunile grecesti de pe malul Egeei cu Bodrum, constatam ca atat privelistile, cat si plajile sunt cel putin la fel de atragatoare. Adaugati la acestea faptul ca preturile din Bodrum -cu mici exceptii-  sunt mai moderate decat cele ale vecinilor greci. Fireste, daca cineva doreste sa serveasca masa de pranz in buricul targului, cu vedere la marina, atunci diferenta de pret dispare. Cu toate acestea, la 40 de minute distanta cu microbuzul (care costa numai 2 euro) se afla Turgutreis, un cartier superb al Bodrumului unde preturile la restaurante si la apartamente de inchiriat -ca sa nu mai vorbim de supermarketuri sau magazine de imbracaminte- sunt chiar mai mici decat in statiuni ca Paralia Katerini.

Pentru cei care se plictisesc sa stea numai la plaja sau sa umble prin baruri toata noaptea, exista posibilitatea organizarii de croaziere care costa intre 20 si 40 de euro, fie de-a lungul coastei, fie pentru a face turul insulelor grecesti Kos, Lesbos sau Rhodos.

Situat intre munti si Marea Egee, Bodrum a devenit una din perlele turismului turcesc relativ recent. Intre anii 30 si 1960 orasul a fost de fapt un sat linistit de pescari, care a devenit celebru prin grija scriitorului turc Cevat Shakir. Astfel a devenit Bodrum locul de intalnire al disidentilor turci si al intelectualilor boemi. Orasul a reusit sa-si pastreze farmecul pitoresc traditional, chiar si in conditiile care numarul de turisti ce viziteaza anual Bodrum a trecut in ultimii ani de un milion de vizitatori anual. Frumusetea deosebita a locului si oferta turistica foarte competitiva va atrage, cu siguranta, din ce in ce mai multi romani pe malurile turcesti ale Marii Egee.

Asfintit in Turgutreis

 

VEDERE DIN FANAR, ISTANBUL

Autorul lucrarii "Descriptio Moldaviae" ar merita mai multa atentie din partea ministerului culturii din Romania. S-ar putea totusi ca oficialii romani sa nu stie de existenta casei din Fanar unde a locuit si studiat Dimitrie Cantemir, ei vin in Istanbul numai la medic sau la shopping :)

La cafeneaua D.Cantemir, Fanar

Dimitrie Cantemir a locuit in aceasta casa intre  anii 1688 si 1710 si a studiat la Academia Patriarhiei ortodoxe din Fanar, unde a avut profesori greci si turci celebri. El este acela care a construit palatul,  intrat ulterior in patrimoniul familiei Mihail Cantacuzino pana la inceputul secolului XX.

Astazi mare parte din cladire apartine primariei din Fatih. La inceputul anilor 2000 s-au investit 200,000 de euro din fonduri europene pentru renovarea palatului si amenajarea de catre Romania a unui mic muzeu dedicat lui Cantemir.  Inaugurat cu surle si trambite in anul 2007 in cadrul unei ceremonii la care a participat si presedintele de atunci, Traian Basescu, muzeul a ajuns din nou o ruina dupa numai trei ani. Lucrarile au fost facute de mantuiala, apa de ploaie s-a infiltrat din nou in pereti iar ICR din Istanbul nu a mai luat masuri pentru remedierea problemelor aparute.

De altfel, milioanele de euro in fonduri europene alocate pentru renovarea caselor din Fanar au fost cheltuiti , dar s-a reusit renovarea a numai 20 de case ...

Reevaluarea critica a rolului jucat de fanarioti in istoria Principatelor Romane este, cred eu, imperios necesara. Perioada domniilor fanariote a fost prezentata in istoriografia romaneasca postbelica ca o epoca de profund regres. In realitate, multe din reformele economice si sociale intreprinse de domni fanarioti cum ar fi Constantin Mavrocordat au anticipat si pregatit reformele pasoptistilor. Sigur, au existat si domni fanarioti mai rapace si perioade de fiscalitate excesiva.

Cu toate acestea, formula administrativa aplicata Tarilor Romane de catre Poarta Otomana le-a salvat principatelor autonomia administrativa si religioasa, si a prevenit absorbirea acestora de catre imperiile beligerante vecine, Rusia si Austria. In absenta unei protectii din partea turcilor, Romania nu ar fi aparut la 1859 si este aproape sigur ca Moldova si Tara Romaneasca ar fi devenit provincii rusesti si respectiv austriece.

Austriecii au demonstrat ca pentru ei autonomia religioasa este un moft, fortand bisericile ortodoxe din Transilvania - imediat dupa alipirea acesteia la imperiu - sa se uneasca cu Roma, si pastrandu-i in continuare pe romani fara niciun drept politic. Mai nou, in ziua de astazi ne defriseaza masiv padurile...

Palatul lui Dimitrie Cantemir din Fanar