O SOLUȚIE RAȚIONALĂ ÎN NAGORNO KARABAH

Decizia liderilor armeni din enclava Nagorno Karabah ( Azerbaidjan)de a evacua provincia și de a strămuta toată populația de acolo în interiorul statului armean este salutară. Aceasta pune capăt câtorva decenii de confruntări militare dintre majoritatea musulmană azeră și minoritatea creștinilor armeni.

Pe data de 4 august 2023 am comentat pe marginea unui articol despre armenii din provincia azeră semnat de Srdja Trifkovic în Chronicles Magazine , susținând că "

" Acum, revenind la situația gravă a armenilor din Nagorno-Karabah, trebuie să spun că nu cred că există soluții diplomatice sau militare la această problemă geopolitică. De asemenea, cred că absorbția celor 150.000 de armeni care trăiesc acolo în statul armean propriu-zis este o soluție mult mai logică și practică. La urma urmei, aceasta este ceea ce statul Israel a făcut de zeci de ani: absorbția evreilor din țările în care viața și religia lor obișnuită sunt amenințate."

Mă bucură să constat acum faptul că autoritățile armene au ajuns la aceiași concluzie și că au reacționat in consecință :

MEXICANIZAREA ROMÂNEASCĂ ÎN VARIANTA AMERICANĂ

Politologul romano-american Vladimir Tismaneanu a dat în 2014 o definiție clară a mexicanizarii vieții politice din România :

" Cat se poate de clar, voi spune ca prin mexicanizare inteleg constituirea unui sistem politic intemeiat pe relatii clientelare, pe coruptie generalizata, pe spolierea avutiei publice, pe atrofierea pana la extinctie a justitiei independente, pe negarea a ceea ce se numeste responsabilizarea celor ajunsi in functii publice, pe hegemonia unui partid-mamut capabil sa controleze prin varii metode mass media si sa neutralizeze vocile autonome ".

Dacă pericolul apariției unui partid de stânga hegemonic, care să submineze și să își subordoneze majoritatea instituțiilor statului, să tolereze corupția aleșilor, a dispărut în România, în SUA fenomenul a luat o mare amploare. Justiție atrofiată, presa subordonată, corporații care adoptă ideologia woke, corupția oficialilor statului sunt dovezi concludente, care atestă realitatea unei mexicanizari masive.

Spre deosebire de mexicanizarea românească - unde cel puțin șeful statului, Ion Iliescu, nu a participat în corupția masivă care a cangrenat partidul prezidențial - în SUA americanii au parte de o administrație al cărei sef este el însuși investigat de către o comisie a congresului american pentru fapte de corupție.

CE ÎNȚELEGEAU AMERICANII PRIN " MEXICANIZARE" IN SECOLUL XIX

Înțelesul sintagmei " mexicanizare" în SUA secolului XIX este mult diferit de modul în care eu sau politologul Vladimir Tismaneanu am definit fenomenul mexicanizarii României zilelor noastre.

Astfel, intelectualii americani ai secolului XIX credeau că mexicanizarea era fenomenul politic care punea în pericol stabilitatea democrației americane, greu încercată de războiul civil din 1862-1865 :

" Termenii prescurtati „Mexicanizare” și „Mexicanizat”, născuți în timpul războaielor suprapuse din anii 1860, s-au răspândit rapid după disputatele alegeri din 1876, apărând în multe sute de articole din ziare, în corespondența privată și pe podeaua Congresului. În curând, viitorul președinte Rutherford B. Hayes a dezavuat în mod public posibilitatea mexicanizării ; o caricatură din Harper's Weekly a batjocorit „Sperietoarea Mexicanismului”, iar ziarul Națiunea a făcut o observație solemnă: „auzim în fiecare zi expresii puternice ale unei dorințe, și, de asemenea, a unei hotărâri , că acest guvern nu va fi „mexicanizat”.”

Jurististul John Codman Hurd, în manualul său politic din 1881, a definit o „mexicanizare a instituțiilor” în care „toate disputele partidelor dobândesc un caracter de război civil” (G. Downs, The Mexicanization of American Politics: The United States' Transnational Path from Civil War to Stabilization,1 April 2012, The American Historical Review )

ROMÂNIA IN G77 ( 1976 - 2004 )

Pentru 28 de ani, România a fost membră, alături de Yugoslavia, a Grupului 77, fondat de 77 de state în curs de dezvoltare în 1964.

Fiind singurele state din Europa continentală afiliate grupului, " România a fost clasificată drept țară latino-americană în scopul G77, după ce a aderat în 1976. G77 a fost împărțit în regiuni geografice și, deoarece nu exista din punct de vedere tehnic o zonă europeană, România a fost plasată sub umbrela Americii Latine.România a părăsit G77 în urma aderării sale la Uniunea Europeană."

Faptul a avut o importanță capitală după revoluția de la 1989 din România. Așa cum am explicat experților de la EuroForum din Londra intr-un fax din luna iunie 1996, modelul politic ales de PDSR-ul lui Iliescu a fost cel al Partidului Instituțional Revoluționar ( PRI ) din Mexic :

"PRI, partidul „oficial” al Mexicului, a fost organizația politică preeminentă a țării din 1929 până la începutul anilor 1990. În ceea ce privește puterea, a fost pe locul doi după președinte, care servește și ca șef efectiv al partidului. Până la începutul anilor 1980, poziția PRI în sistemul politic mexican a fost hegemonică, partidele de opoziție reprezentând o amenințare mică sau deloc pentru baza sa de putere sau aproape de monopolul funcțiilor publice. Această situație s-a schimbat la mijlocul anilor 1980, când partidele de opoziție de stânga și dreapta au început să provoace serios candidații PRI pentru funcții la nivel local, de stat și național."

Acum poate înțelegeți mai bine de ce Silviu Brucan făcea lobby la televiziune aproape seară de seară pentru rămânerea PDSR la putere în România pentru cel puțin 20 de ani ! Din fericire ,faxul meu, care alerta responsabilii vestici asupra pericolului mexicanizarii vieții politice din România, a ajuns la cine trebuie. In toamna anului 1996, PDSR a pierdut alegerile parlamentare și prezidențiale .

Bineînțeles însă că liderii vestici ai vremii nu au hotărît să sprijine Convenția Democratică la alegerile din toamna anului 1996 numai pe baza faxului meu. Nu, în prealabil am avut o discuție pe tema campaniei electorale a PDSR cu Sir Michael Alexander în marginea conferinței EuroForum care a avut loc la București în iunie 1996.

Sir Michael a fost un diplomat britanic de carieră ,ambasador NATO și secretar personal al primului ministru britanic, Margaret Thatcher. Acesta venise la București că emisar al unei bănci rusești, fiind pregătit inițial să sponsorizeze campania PDSR la alegerile din toamna 1996 cu o însemnată sumă de bani. Restul este ,cum se spune, istorie...

Pericolul mexicanizarii vieții politice românești în cazul în care un politician PDSR sau mai târziu PSD, succesorul PDSR, ar câștiga alegerile prezidențiale în 2004 sau 2009 a devenit justificarea principală a susținătorilor candidaturilor președintelui Băsescu, că Liiceanu sau Tismaneanu. Teza mexicanizarii, preluată de la mine de Liiceanu fără atribuire ( Tismaneanu a avut decența să mă menționeze " printre alții" în articolul său,vezi link ), a fost prezentată de cei doi că pe un colac de salvare al sistemului democratic post-decembrist, cu ei pe postul de salvamari.

Care este agenda globală a BRICS?

BRICS este pe cale să creeze cel mai mare mecanism de echilibru al puterii din lume cunoscut în prezent.

De acum știm cu toții cine a fost „nașul” BRICS. În 2001, ca economist șef la Goldman Sachs, Jim O’Neill, a folosit acronimul BRICS într-o lucrare de cercetare. La acea vreme, gruparea Braziliei, Rusiei, Indiei, Chinei și Africii de Sud avea foarte mult sens, deoarece capitalele occidentale erau dornice să investească în economii în curs de dezvoltare cu creștere mai rapidă.

Lansarea BRICS a coincis, din păcate, cu lansarea imperiului informal în stil atenian al Americii, care urmărește să devină singurul hegemon global din punct de vedere economic, politic și militar.

Astfel de ambiții absurde au alarmat foarte mult majoritatea puterilor economice emergente, precum China și Brazilia, dar și India sau Rusia. Două decenii mai târziu, ponderea combinată a BRICS din PIB-ul global este deja mai mare decât cea a țărilor din G7. SUA, liderul G7 ,are în prezent o pondere de doar 16% din PIB-ul global, foarte departe de cele 50% de care se bucura în 1945.

Nesăbuiți, americanii sunt dispuși acum să riște un război  cu doi dintre liderii BRICS,    China și Rusia, în speranța că se pot agăța de poziția  de hegemon global pe care si-au atribuit-o singuri acum 3 decenii, după implozia URSS. Având în vedere acest obiectiv, SUA trage atât G7, cât și pe membrii alianței NATO după sine, fapt care sporește și mai mult importanța BRICS, potrivit aceluiași Jim O’Neill:

„Cred că dacă mă întorc direct la lucrarea mea inițială, nu-mi vine să cred cât de îngusti sau naivi sunt liderii din țările G7. Întreaga idee că acest grup de șapte țări „industrializate” sau „mai dezvoltate” sau „dezvoltate mai devreme” poate conduce lumea este jenantă. Pentru că, în primul rând, ponderea lor în PIB-ul mondial a scăzut. Japonia nu a înregistrat nicio creștere netă a PIB-ului său timp de 20 de ani. Italia practic nu crește niciodată. Așadar, această idee că sunt un fel de lucruri pe care să le urmeze întreaga lume este eronată.

Și apoi, pe deasupra, G7 este efectiv un ostatic pentru orice vrea Washington. Deci, cum rezolvi problemele globale mamut ale vremurilor noastre doar cu acei tipi? Adică, este jenant și destul de deprimant, pentru că întregul motiv pentru care am creat BRICS a fost acela de a sugera că avem nevoie de o formă mai bună de guvernare globală decât G7.” (interviu în African Business, 1 iunie 2023). După mai bine de 20 de ani, dintr-o grupare economică menită să rivalizeze cu G7, BRICS s-a transformat într-o alianță de țări hotărâte să zădărnicească, în orice mod posibil, planurile SUA de hegemonie globală.

Nu prea mulți experți sunt conștienți în acest sens și, foarte posibil, nici măcar cei mai mulți membri ai BRICS nu realizează faptul că ei au contribuit de fapt la crearea unui mecanism clasic de echilibru de putere în stil european, menit să tempereze ambițiile de leadership global ale Americii.

Sigur, există multe diferențe și chiar fricțiuni între principalele țări BRICS. Acestea, însă, nu interferează cu elementul principal de pe Agenda BRICS, și anume acela de a pune capăt hegemonismului american.

Aceasta este cheia pentru a înțelege de ce peste 20 de țări de pe toate continentele și-au exprimat dorința de a se alătura grupului la recentul summit BRICS de la Johannesburg. Obosite să fie hărțuite de SUA și să le fie diminuată suveranitatea, aceste țări aspirante au decis să se alăture BRICS în încercarea sa de a pune capăt planurilor hegemonice ale Americii.

Cu siguranță, dimensiunea acestui mecanism de echilibru al puterii pus la punct de BRICS sub  ochii noștri este și uriașă și globală, deasemenea. Acesta include nu numai Rusia și China – cea mai mare și cea mai populată țară din lume -ci și state importante economic din Africa și America de Sud sau India.

Cu resursele sale economice și umane mari, BRICS este pe deplin capabil - din punct de vedere economic și militar - să încline definitiv balanța în favoarea țărilor în curs de dezvoltare și, astfel, să pună capăt ambițiilor hegemonice absurde ale SUA și ale aliaților săi occidentali.

•