de Florian Pantazi
in Evenimentul Zilei, editia online
Miercuri, 28 Ianuarie 2009
Pentru cei care trăiesc şi muncesc în ţară, mai ales cei care nu au părăsit-o nici măcar în vacanţă, românii plecaţi la muncă în străinătate sunt, de regulă, subiect de invidie. Salariile lor plătite în euro, maşinile în care se întorc acasă de Sărbători, renovările pe care unii le fac la casele pe care le deţin în ţară, alimentează şi întreţin gelozia conaţionalilor.
În realitate, foarte mulţi români care muncesc în ţările Uniunii Europene plătesc chirii piperate, între 700 de euro pentru un apartament în apropiere de Madrid şi 1.200 de euro în oraşe ca Milano sau Roma. În asemenea condiţii, o bună parte a veniturilor realizate de ei pe şantierele de construcţii se duce pe chirie şi hrană, iar restul, pe plata ratelor pentru maşină şi susţinerea financiară a rudelor din ţară. Pentru a face faţă cheltuielilor, mulţi români îşi sacrifică propriul confort, locuind câte opt sau nouă persoane în apartamente de două sau trei camere. Această metodă de a economisi bani se întâlneşte până la emigranţii vietnamezi sau chinezi din Australia, care o folosesc timp de câţiva ani pentru a acumula capitalul necesar deschiderii propriilor afaceri.
În ultimele luni, mii de români din Franţa, Spania şi Italia sunt nevoiţi să trăiască din ajutor de şomaj sau mai grav, prin adăposturi sociale, organizate de statele-gazdă sau de Biserica Catolică. Localnicii, afectaţi şi ei de criză, au început să-i privească cu ostilitate nedisimulată pe emigranţi, întrucât aceştia reprezintă o competiţie pe piaţa locurilor de muncă, care le limitează posibilitatea de a semna contracte prin care să-şi asigure veniturile.
Cum ar trebui priviţi de autorităţile de la Bucureşti românii care sunt nevoiţi să muncească în străinătate? Până acum câţiva ani, aceştia au fost ignoraţi de autorităţi, interesate mai mult de valuta trimisă acasă, necesară pentru echilibrarea balanţei de plăţi a României şi în reducerea ratei şomajului. În 2008, românii "stranieri" au început să fie curtaţi de politicienii aflaţi în campanie electorală, în speranţa obţinerii mandatelor parlamentare. Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 au introdus, pentru prima oară, mandate în Parlament pentru reprezentarea diasporei, respectiv patru în Camera Deputaţilor şi două în Senat. Cu toate acestea, puţini politicieni au o imagine corectă asupra locului şi rolului diasporei.
Dintre toţi guvernanţii care au articulat cel mai bine acest rol, se distinge figura de excepţie a lui D.A. Sturdza, prim ministru al României de la începutul secolului XX. Sturdza susţinea, pe bună dreptate, că românii din străinătate sunt nici mai mult, nici mai puţin decât "contraforţii care susţin România dinafară". Acest rol aduce în discuţie importanţa ca în perioade de criza, similară situaţiei actuale, guvernul de la Bucureşti să instituie o celulă de criză, fără să mai aştepte ca situaţia să se deterioreze în continuare. Această celulă ar trebui să includă sociologi, economişti şi reprezentanţi majori ai firmelor private, care să găsească soluţii problemelor românilor din străinătate.
in Evenimentul Zilei, editia online
Miercuri, 28 Ianuarie 2009
Pentru cei care trăiesc şi muncesc în ţară, mai ales cei care nu au părăsit-o nici măcar în vacanţă, românii plecaţi la muncă în străinătate sunt, de regulă, subiect de invidie. Salariile lor plătite în euro, maşinile în care se întorc acasă de Sărbători, renovările pe care unii le fac la casele pe care le deţin în ţară, alimentează şi întreţin gelozia conaţionalilor.
În realitate, foarte mulţi români care muncesc în ţările Uniunii Europene plătesc chirii piperate, între 700 de euro pentru un apartament în apropiere de Madrid şi 1.200 de euro în oraşe ca Milano sau Roma. În asemenea condiţii, o bună parte a veniturilor realizate de ei pe şantierele de construcţii se duce pe chirie şi hrană, iar restul, pe plata ratelor pentru maşină şi susţinerea financiară a rudelor din ţară. Pentru a face faţă cheltuielilor, mulţi români îşi sacrifică propriul confort, locuind câte opt sau nouă persoane în apartamente de două sau trei camere. Această metodă de a economisi bani se întâlneşte până la emigranţii vietnamezi sau chinezi din Australia, care o folosesc timp de câţiva ani pentru a acumula capitalul necesar deschiderii propriilor afaceri.
În ultimele luni, mii de români din Franţa, Spania şi Italia sunt nevoiţi să trăiască din ajutor de şomaj sau mai grav, prin adăposturi sociale, organizate de statele-gazdă sau de Biserica Catolică. Localnicii, afectaţi şi ei de criză, au început să-i privească cu ostilitate nedisimulată pe emigranţi, întrucât aceştia reprezintă o competiţie pe piaţa locurilor de muncă, care le limitează posibilitatea de a semna contracte prin care să-şi asigure veniturile.
Cum ar trebui priviţi de autorităţile de la Bucureşti românii care sunt nevoiţi să muncească în străinătate? Până acum câţiva ani, aceştia au fost ignoraţi de autorităţi, interesate mai mult de valuta trimisă acasă, necesară pentru echilibrarea balanţei de plăţi a României şi în reducerea ratei şomajului. În 2008, românii "stranieri" au început să fie curtaţi de politicienii aflaţi în campanie electorală, în speranţa obţinerii mandatelor parlamentare. Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 au introdus, pentru prima oară, mandate în Parlament pentru reprezentarea diasporei, respectiv patru în Camera Deputaţilor şi două în Senat. Cu toate acestea, puţini politicieni au o imagine corectă asupra locului şi rolului diasporei.
Dintre toţi guvernanţii care au articulat cel mai bine acest rol, se distinge figura de excepţie a lui D.A. Sturdza, prim ministru al României de la începutul secolului XX. Sturdza susţinea, pe bună dreptate, că românii din străinătate sunt nici mai mult, nici mai puţin decât "contraforţii care susţin România dinafară". Acest rol aduce în discuţie importanţa ca în perioade de criza, similară situaţiei actuale, guvernul de la Bucureşti să instituie o celulă de criză, fără să mai aştepte ca situaţia să se deterioreze în continuare. Această celulă ar trebui să includă sociologi, economişti şi reprezentanţi majori ai firmelor private, care să găsească soluţii problemelor românilor din străinătate.
publicat si de RomBel (Bruxelles)
