Despre agenda geopolitica a Romaniei

In luna decembrie 2012, imediat dupa victoria electorala a USL,Horatiu Pepine de la Deutsche Welle a publicat un articol despre anuntata reimpartire administrativ-teritoriala a Romaniei pe provincii istorice. Opinia sa, care este probabil impartasita si de germani, este ca aceasta reforma a fost intarziata ani de zile, din motive partinice.

Intr-adevar, din 1995, cand am circulat eseul geopolitic "Romania in Mileniul III", au trecut mai bine de 17 ani. Din pacate, insa, propunerea centrala facuta de mine cu acea ocazie, si anume mutarea capitalei din campie in zona muntoasa a Transilvaniei, nu se regaseste printre propunerile de reforma politico-administrativa ale actualului guvern.

Vom reorganiza, deci, tara fara a respecta vointa inaintasilor de a muta capitala acolo unde ar fi trebuit sa fie de cel putin 80 de ani ? Este posibil ca majoritatea parlamentara actuala sa rateze sansa istorica ce i se ofera in urma alegerilor din 2012, lasand din nou neterminata constructia statala a Romaniei.

In 1927, atunci cand Vintila Bratianu cauta in muntii Fagarasului un loc mai sigur si mai aparat pentru capitala Romaniei reintregite, el dadea dovada de o superba intuitie geopolitica. Este evident ca generatia de politicieni din care facea parte fusese puternic afectata de ocuparea Bucurestiului - oras greu de aparat - de catre trupele germane. Administratia a fost atunci silita sa se retraga pe colinele Iasiului, doua treimi ale Vechiului Regat fiind astfel pierdute. In 1944, capitala a fost puternic bombardata de aviatia germana. In 1977, Bucurestiul a fost zguduit de un grav cutremur, acesta fiind astazi amenintat de spectrul unui posibil accident nuclear la Kozlodui.

Pentru o natiune tanara cum este cea romana, plasarea capitalei intr-o zona ferita, centrala si usor de aparat este mai mult decat un moft, asa cum au demonstrat evenimentele militare din timpul primului razboi mondial. In plus, de mutarea capitalei in Transilvania depinde si schimbarea statutului geopolitic al Romaniei din tara balcanica intr-una central-europeana. Pentru specialistii avizati, aceasta schimbare de statut este considerata ca generatoare de progres accelerat si performante economice superioare.

S-a mai vehiculat prin presa romaneasca din ultimul timp spectrul unei posibile separari a Transilvaniei. In realitate, analogia facuta de Sabina Fati cu situatia existenta in Anglia, Spania sau Belgia este gresita. Catalonia, Scotia sau Flandra sunt - cum obisnuia sa spuna Fernand Braudel - "mici natiuni fosilizate", cucerite in timpul Evului Mediu de regatele mai puternice din jur. Pretentiile actuale vizand independenta au un substrat economic neoliberal. Pascal Boniface scria nu demult ca in ultimii 30 de ani indicatorul de baza a devenit PIB-ul pe cap de locuitor, care a inlocuit masura mai veche a PIB-ului national. Astfel, solidaritatea nationala a fost subminata de individualism si fuga dupa castig (este relevant in acest sens cazul extrem al lui Gerard Depardieu, in Franta).

Oricum, catalanii, scotienii si flamanzii sunt majoritari in regiunile pe care le ocupa. In Transilvania nu a existat o natiune dominanta, ci trei: maghiarii, secuii si sasii, care si-au acordat reciproc sustinere si privilegii politice pana in 1918, in dauna populatiei majoritare. Aici romanii, profund atasati statului unitar, sunt majoritari in proportie de circa 70 la suta. Ideea unei Transilvanii independente este, deci, absurda.

In 1999 eu insumi am lansat un pseudo-proiect de stat transilvanean cu scopul de a elimina pericolul mineriadelor din viata politica a Romaniei, obiectiv care a fost atins. In consecinta, suporterii PSD au fost siliti sa renunte la reflexul de a pune mana pe par atunci cand au probleme cu oponentii politici. (De altfel, in 1996 ajutasem PSD-ul sa evite mexicanizarea politica, prin acceptarea alternantei la guvernare.)

Astazi, cand si critica Constitutiei din eseul mentionat mai sus (1995) a fost validata de Comisia de la Venetia, incerc un sentiment legitim de satisfactie profesionala. In lumea neoliberala in care (inca) traim, insa, recunoasterea meritelor stiintifice, oricat de importante ar fi acestea, se lasa mult asteptata...