Poate părea surprinzător pentru cititorii blogului meu de geopolitică faptul că am evitat – și voi continua să evit – să iau partea cuiva în conflictul care îi opune pe israelieni palestinienilor din Gaza
Motivele sunt însă destul de simple. Ca istoric româno-australian specializat la Toulouse în relații internaționale și geopolitică, interesele mele profesionale sunt concentrate exclusiv pe evenimentele din România și, prin extensie, cele din Eurasia. Acesta este așadar explicația pentru care mi-am dedicat o parte importantă a atenției mele profesionale războiului din Ucraina din ultimele 20 de luni, dar și înainte de această perioadă, mai ales începând cu evenimentele din piața Maidan din 2014. Din păcate, România mai are încă mai mult de jumătate de milion de etnici români care trăiesc sau mor pe câmpurile de luptă în Ucraina și, în plus, a fost inundata în ultimii 2 ani cu sute de mii de refugiați ucraineni .
Întrucât România a fost timp de mai bine de două decenii un satelit al Chinei în timpul regimului Ceaușescu, am acordat, de asemenea, o atenție deosebită extinderii influenței Chinei în Europa de Est, înainte și după 1989.
În același timp, Rusia a fost un actor important în evoluția principatelor române în Evul Mediu, precum și o mare putere regională , permanent implicată în evenimentele majore care au marcat istoria statului român modern de la unificarea Principatelor din 1859.
Interesul meu profesional pentru evenimentele majore care s-au petrecut în UE s-a adâncit din 2007, când România a fost admisă ca membru. La cunoștințele acumulate pe această temă se adaugă cunoștințele de specialitate despre istoria statelor europene din antichitate până în prezent sau despre istoria imperiului Otoman, obținute în timpul studenției mele din România anilor 1970.
Cunoștințele mele de specialitate despre evoluțiile din societățile arabe din nordul Africii datează din 2010, când am urmat un curs de master la Sciences Po din Toulouse. Teza mea de cercetare a tratat evoluția relațiilor UE cu țările din Maghreb. Teza nu a inclus însă cercetări sau studiul bibliografiei referitoare la statele din Mashreq și nici nu am avut la vremea aceea resursele financiare și de timp necesare pentru a obține informații istorice aprofundate despre acesta zona geopolitică.
După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au înlocuit puterile europene - britanicii și francezii - în Orientul Mijlociu, devenind singurul furnizor de securitate al regiunii. În consecință, am decis să acord doar un minimum de atenție evenimentelor de acolo. În ce mă privește, am considerat întotdeauna o greșeală uriașă și o ilustrare a megalomaniei sale faptul că Ceauşescu a cultivat lideri politici din Orientul Mijlociu, precum Yasset Arafat de exemplu, sau că a încercat - deși fără succes - să joace rolul de mediator al păcii între israelieni și palestinieni, un rol total nepotrivit pentru liderul unui stat de mărimea, pozitia geografică și importanța diplomatică a României.
O analiză comparativă a modului în care marile puteri i-au guvernat pe arabii din Orientul Mijlociu în ultimele câteva sute de ani dezvăluie însă faptul că otomanii au fost vreme de 400 de ani de departe cei mai pricepuți în menținerea păcii între arabi decât Occidentul în ultima sută de ani. Desigur, faptul că au avut aceeași religie ca și arabii din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord i-a ajutat pe turcii otomani să păstreze pacea în acele regiuni până în 1918, când Sultanatul a implodat. Din păcate, abilitățile diverșilor administratori occidentali, inclusiv cele ale americanilor, nu au fost la nivelul necesar pentru asigurarea păcii în zonă.
Cu toate acestea, acest comentariu de mai sus nu trebuie înțeles ca o susținere a ultimului discurs al președintelui Erdogan la Istanbul în favoarea palestinienilor din Gaza. Deși în primul său deceniu la putere a avut un mare succes, Erdogan și-a torpilat încet, dar sigur, principalele realizări în timpul celui de-al doilea deceniu la conducerea Turciei. Încercarea de a-și atribui o parte din gloria predecesorilor săi otomani, sau a lui Kemal Ataturk, nu va fi de folos în eforturile de stabilizare a Orientului Mijlociu sau cele de a pune capăt conflictului din Gaza.
Adrian Severin comite și greșeala de a amesteca două principii – integritatea teritorială și autodeterminarea – care însă trebuie considerate separat, în funcție de context. Luate împreună, ele se bat cap în cap și fac negocierile de pace practic imposibile. Astfel, autodeterminarea pe criterii etnice are precedență atunci când se încearcă soluționarea unui conflict între două etnii, cum este cazul în Ucraina.
Deoarece lumea actuală este încă condusă de SUA, principiului integrității teritoriale i s-a acordat în ultimul secol o importanță ieșită din comun, pe care nu a avut-o niciodată în istorie, dimpotrivă. Astfel, pentru TOATE statele continentale, modificarea frontierelor și pierderile teritoriale au avut loc permanent în urma unor războaie, perdanții fiind obligați să accepte compensații teritoriale în favoarea puterilor victorioase ( vezi cazul Germaniei după 1918 sau al României și al Germaniei după 1945 ) sau modificări importante ale frontierelor ( vezi Serbia după 1999 ). Ucraina nu poate face nici ea excepție de la această regulă.
SUA (și Marea Britanie înaintea sa ) este in schimb o superputere maritimă, granițele acesteia fiind fixe, fiind vorba de granițe preponderent maritime, nu terestre. Asemenea state încearcă de regulă să impună principiul integrității teritoriale specific lor tuturor statelor lumii, fără ca în practică acesta să poată fi aplicat statelor continentale din Eurasia,Africa sau America de Sud.
MODELUL SANCȚIUNILOR ECONOMICE
În articol, Severin menționează și așa-zisul ” război economic ” – este vorba de sancțiunile economice adoptate SUA și UE împotriva Rusiei – analiza acestuia fiind superficială, vădind lipsă de profunzime în materie de cunoștințe istorice.
Puterea hegemonică actuală care este SUA s-a inspirat masiv din experiența altor puteri hegemonice, unele demult apuse. Astfel, organizarea NATO este tributară modelului ligii ateniene de la Delos. În ambele cazuri,foștii aliați împotriva unui dușman comun ( Persia, Germania nazistă) au ajuns să lupte între ei pentru hegemonie ( Atena și liga de la Delos cu Sparta și liga peloponeziaca, SUA și alianța NATO cu fosta URSS și statele din tratatul de la Varșovia și acum cu Rusia și China ).
Modelul sancțiunilor economice a fost preluat de americani de la Napoleon, un alt aspirant la hegemonie europeană. Europa a fost angrenată în secolul XIX într-un război economic axat pe sancțiuni economice . In 1806 Napoleon, care cucerise până la acea dată cea mai mare parte a Europei , a impus statelor europene celebra sa ” blocadă continentală” , îndreptată împotriva Angliei. Blocada a eșuat lamentabil, așa cum a eșuat de altfel și politica de sancțiuni impusă de SUA și UE împotriva Rusiei.
Este bizar faptul că Severin nu menționează nici măcar în treacăt numele lui Zelensky și uriașa sa contribuție la dezastrul actual din Ucraina. In fond, sutele de mii de victime înregistrate în acest război puteau foarte bine fi evitate dacă Zelensky ar fi acceptat propunerea americanilor de a evacua guvernul ucrainean din Kiev în februarie 2022 și ar fi acceptat propunerea constituirii unui guvern în exil, care să organizeze un război de gherilă împotriva Rusiei. In 2014, Rusia l-a exfiltrat pe Yanukovich din Ucraina, pentru a evita vărsările de sânge. Se pare că americanii nu s-au dovedit la fel de eficienți în 2022, deși au avut intenția să îl retragă pe Zelensky.
Ultimul paragraf din articol încearcă să acrediteze ideea unei legături între procesul de pace din Ucraina și evenimentele din fâșia Gaza, deși cele două zone geopolitice se confruntă cu probleme diferite. Există însă,este adevărat, unii reprezentanți ai evreilor europeni care par animați de un Zionism invers și care ar dori să se folosească de situația tulbure din Ucraina pentru a crea un stat pe care Zelensky l-a supranumit " Marele Israel ".
De regulă , atunci când lumea trece prin mari transformări geopolitice, ca în prezent, există grupuri etnice care încearcă să își impună agenda proprie, să creeze noi formațiuni statale, să reconstruiască unele existente sau să își obțină independența.
Astfel, este cunoscut de exemplu faptul că actualul stat Israel a apărut imediat după al doilea război mondial, în contextul destrămării hegemoniei britanice în Palestina și înlocuirii acesteia cu hegemonia americană. Ucraina a apărut în 1991, în contextul imploziei URSS, prilej folosit și de Letonia, Estonia sau Lituania pentru a-și obține independența.
In actualul context de tranziție hegemonică, se pare că Adrian Severin are probabil impresia că proiectul Marelui Israel, oricât de aberant este acesta, ar putea fi sprijinit de China, în calitate de putere hegemonică emergentă. Este însă greu de crezut că după ce au sacrificat zeci de mii de militari în razboiul cu Rusia, populația Ucrainei poate fi de acord cu o asemenea redefinire a proiectului lor de țară.