Actiunea de comando a Statelor Unite impotriva lui bin Laden si atentatul de la Marakesh m-au facut sa reflectez asupra folosirii teroristilor ca instrumente politice de catre unele state, servicii secrete sau partide.
Regele Marocului spre exemplu, este presat de miscarile populare din lumea araba si de propria populatie sa renunte la puterea absoluta pe care o detine, in favoarea unei monarhii de tip constitutional. Pentru un om ca Mahomed al VI-lea, care este sef absolut al statului si controleaza prin firmele sale 60 la suta din valoarea actiunilor de pe bursa marocana, o asemenea reforma pare de neconceput. Asa ca pe 14 aprilie acesta a eliberat din puscarie cativa teroristi AQMI (al Qaeda in Magrebul Islamic) notorii. Dupa cateva zile a avut loc atentatul de la Marakesh unde au murit francezi, olandezi si canadieni. Opozitia marocana sustine ca atentatul ar putea fi opera unor cercuri apropiate palatului, avand ca scop compromiterea procesului de reforma din Maroc si revenirea la masuri de securitate arbitrare, atat de dragi tuturor dictatorilor. In ce ma priveste, episodul imi aduce aminte de eliberarea marilor infractori din puscariile comuniste de catre Ceausescu in anii '70, asa, ca sa se invete minte Vestul sa il mai critice ca nu respecta drepturile omului ! Hotilor li s-au dat pasapoarte, acestia putand sa-si exercite "meseria" in Occident, din Franta pana in Australia, sub inaltul patronaj prezidential. In Sydney in anii '80 acestia erau clientii cei mai de vaza ai consulatului roman, neavand nicio problema sa isi aduca rudele din tara si sa il indestuleze pe consulul de atunci cu aur si cu bani obtinuti, fireste, prin furt.
Povestea cu bin Laden devine din ce in ce mai cetoasa. Autoritatile americane inca pretind ca serviciile SUA nu au stiut nimic despre pregatirea atacului din 11 septembrie 2001. In luna august al aceluiasi an ma aflam in Adelaide, Australia, fiind nevoit sa locuiesc intr-un cartier dominat de anarhisti verzi, grupati intr-o miscare cu numele sugestiv S-11 (September 11). Am observat ca acestia devenisera neobisnuit de agitati, facand din noapte zi si anticipand un eveniment important care urma sa se produca. Mi-am impartasit temerile cu politia locala, biroul parlamentarului liberal din zona, si chiar un think tank important din Washington. Nimeni din cei contactati nu au parut interesati, desi un anarhist australian din Adelaide, David Hicks, ajunsese membru marcant al conducerii al Qaeda din Afghanistan, fiind capturat si incarcerat la Guantanamo in urma interventiei americane. Singura explicatie logica pe care mi-am oferit-o in legatura cu aceasta situatie a fost ca serviciile americane si australiene specializate au stiut ce urma sa se intample, dar au preferat sa nu isi faca datoria de a proteja populatia. Cu mai bine de un an inainte, unul dintre liderii miscarii neoconservatoare a sustinut intr-un eseu ca numai un asemenea incident, gen Pearl Harbor, ii putea convinge pe americani sa fie de acord cu sporirea cheltuielilor militare, intr-o perioada in care complexul militar-industrial incepuse sa fie afectat de diminuarea drastica a acestora.
Din pacate, Romania este un alt exemplu notoriu in privinta colaborarii dintre servicii secrete, politicieni si organizatii teroriste din lumea araba. Stim astazi ca Ceausescu s-a sprijinit masiv pe teroristi arabi pentru a elimina oameni ca Vlad Gerorgescu si ca a oferit adapost, printre altii, si lui Carlos Sacalul. Aceasta "traditie" neconforma cu istoria si filosofia politica a Romaniei a fost continuata si de Ion Iliescu. Potrivit celor mai multe surse autorizate, organizatiilor teroriste arabe ca Hezbollah, Hamas si chiar al Qaeda li s-a permis sa faca contrabanda pe teritoriul Romaniei, in dauna veniturilor statului, dar in favoarea pusculitei electorale a PDSR sau a unora dintre membri sai. In 1997, cand un grup de firme-paravan, in frunte cu un agent Hezbollah notoriu, au actionat concertat ca sa ma scoata de pe piata, in scopul extinderii activitatilor de contrabanda si in domeniul in care activam eu, am semnalat cazul atat Camerei de Comert cat si Consiliului Concurentei. Singura consecinta practica a fost actionarea mea in justitie de catre patronul Hezbollah in chestiune, Judecatoria Brasov considerand ca acestuia i s-a lezat "bunul nume". Personal nu i-am considerat vinovati pe arabii in cauza, ci statul roman, care si-a abandonat astfel obligatia de a-si proteja cetatenii si proprietarii de firma care isi plateau impozitele. Multi dintre reprezentantii statului preferau cardasia cu arabii, fiindca, asa cum declara un politist brasovean in anii '90, veniturile de la acestia erau substantial mai mari decat salariul obtinut de la stat. Cazul meu a ajuns in 2002 la CEDO, asteptandu-si inca rezolvarea.
Dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, istoricul Marius Oprea, fost consilier prezidential al presedintelui Constantinescu in materie de securitate, publica in Romania Libera un rechizitoriu al regimului Iliescu bazat pe documente confidentiale ale cancelariei prezidentiale. Acesta a dovedit fara niciun dubiu ca in anii '90 Romania devenise paradisul fiscal al organizatiilor teroriste din lumea araba, care si-au putut finanta astfel operatiunile. Intre timp Iliescu revenise la presedintie, fapt care i-a dat prilejul sa il hartuiasca prin justitie pe istoricul nostru si sa ii retraga certificatul ORNIS. De fapt, Marius Oprea nu a facut decat sa incerce sa repare ce se mai putea repara din reputatia de rai al teroristilor pe care o capatase Romania.
Unele ramuri ale masoneriei internationale au folosit din plin terorismul pentru atingerea unor obiective politice. Potrivit Istoriei Oficiale a Masoneriei scrisa de marele maestru al LMNR Comanescu, asasinii arhiducelui Franz Ferdinand faceau parte din masoneria sarba. Deasemenea, serviciul secret militar german a facilitat revolutia bolsevica, ajutandu-l pe Lenin sa ajunga la Sankt Petersburg in 1917. Nici Iugoslavia, nici Uniunea Sovietica nu mai exista astazi -- dovada ca realizarile obtinute prin terorism si prin crima nu rezista in timp. Rezultatele sangeroasei revolutii iliesciene se lasa inca asteptate, iar conducatorul ei este urmarit constant in justitie de victimele celor impuscati inutil in decembrie 1989...
Traditia masoneriei romane este una pasnica. Obiectivele politice majore ale statului roman nu au fost atinse, cu exceptia perioadei comuniste, utilizand crima politica sau teroristi ca instrumente de sprijin. Rezultatele au fost mult mai solide decat in cazul vecinilor nostri sarbi : Romania a ramas un stat important pe harta Europei, al saptelea ca pondere a populatiei. Mai mult, masoneria romana a fost grav afectata de terorismul intern legionar si are toate motivele sa refuze orice practica ce include folosirea organizatiilor teroriste in atingerea unor obiective politice sau economice. Astazi, cand la conducerea LMNR a fost ales un medic pediatru, care trebuie sa aprecieze viata umana la justa ei valoare, masoneria romana are ocazia sa repare greselile trecutului si sa inceteze colaborarea cu acei membri care s-au facut vinovati de complicitate cu terorismul international.
Saturday, May 21, 2011
Thursday, May 5, 2011
Diplomatia Romaniei la rascruce
In ultima vreme am fost intrebat de mai multi romani cu care am venit in contact , de ce m-am apucat – la varsta mea – sa studiez pentru un al doilea masterat in geopolitica si relatii internationale.
Cele doua domenii mi-au starnit interesul inca de pe bancile facultatii. Ca absolvent al Facultatii de Istorie din Iasi – fondata, ca dealtfel si statul roman modern, de istoricul Mihail Kogalniceanu – mi-am dat seama de importanta exceptionala pe care o au intelegerea geopolitica a contextului international si rolul privilegiat al diplomatiei in asigurarea supravietuirii natiunii. Ca istoric, aceste probleme nu au incetat niciodata sa ma preocupe, indiferent de preocuparile legate de supravietuirea economica pe care le avem cu totii.
Romania a fost ab initio un stat slab (weak state), care nu s-a putut baza in relatiile sale cu alte state pe o economie puternica, sau o pe o armata numeroasa si bine echipata. Spre deosebire de Italia si Germania, care s-au unificat in aceeasi perioada cu Romania, romanii nu si-au fondat statul modern “prin sange si foc”, ci dand dovada de o iscusinta deosebita in arta diplomatiei. Intr-o lume de capete incoronate nutrind ambitii teritoriale diverse, romanii pasoptisti au reusit turul de forta de a convinge Parisul si Berlinul, si apoi celelalte mari puteri, ca aspiratiile lor de a trai intr-un stat unificat sunt demne de sprijinit din punct de vedere politic si militar de catre marile puteri.
Traditia mostenita de la fondatori a fost respectata si de Bratieni. Astfel, desi in 1914 la conducerea tarii aveam un Hohenzollern, iar alianta anglo-franco-rusa parea mai putin solida din punct de vedere militar decat masinaria de razboi germano-austriaca, Bratienii au stiut sa pozitioneze Romania de partea eventualilor invingatori, cu toate riscurile initiale enorme pentru securitatea tarii.
Ultimul mare reprezentant al traditiei diplomatice pasoptiste a fost, fireste, Nicolae Titulescu, care s-a impotrivit includerii Romaniei in planurile aberante ale lui Hitler, mentinand legaturile stranse ale diplomatiei romanesti cu Franta si Anglia, chiar si atunci cand cele doua tari au fost silite de slabiciunea lor interna sa faca mari concesii teritoriale Germaniei.
Cel dintai sef de stat roman care n-a inteles imperativele geopolitice si a abandonat aliantele traditionale ale diplomatiei romanesti a fost maresalul Antonescu. Impresionat de puterea militara deosebita a Germaniei naziste, acesta s-a lasat atras in orbita tarilor Axei, facand aceleasi greseli ca Hitler : a participat la atacul impotriva Uniunii Sovietice si a deportat evrei spre lagarele de concentrare naziste. In urma acestei aventuri, am pierdut Basarabia a doua oara intr-un deceniu.
O revenire partiala la gandirea geopolitica si diplomatica traditionala s=a produs in anii '60. Scindarea tot mai evidenta a blocului comunist intre URSS si aliatii sai din Pactul de la Varsovia,pe de o parte, si China, pe de alta parte, i-a determinat pe consilierii lui Ceausescu in frunte cu Corneliu Manescu sa opteze pentru tabara chineza. Reorientarea a fost plina de riscuri, avand in vedere ca URSS domina militar la vremea aceea continentul european pana la Berlin iar China era departe si nu putea fi considerata o putere militara . Astazi, cand URSS a disparut de pe harta si China inregistreaza succese economice extraordinare, invidiate global, justetea reorientarii politicii externe romanesti din anii '60 apare aproape geniala.
Lucrurile s-au schimbat insa drastic dupa 1989 si mai ales dupa aderarea Romaniei la NATO din 2003. Fascinatia cu puterea militara americana si influenta disproportionat de mare pe care au dobandit-o americanii in politica interna si externa a Romaniei au ajuns, din pacate, sa vicieze gandirea conducatorilor nostri politici. Neglijand traditii vitale ale trecutului nostru diplomatic, Romania s-a angajat plenar la remorca Statelor Unite. In divergenta de politici dintre Uniunea Europeana si SUA, care s-a accentuat dupa invazia Irakului, Romania s-a plasat cu arme si bagaje in tabara americana.
Este adevarat ca Uniunea Europeana nu este nici pe departe la fel de puternica din punct de vedere militar ca Statele Unite si nici nu isi doreste asa ceva. In cele din urma, germanii au inteles ca o sfera de influenta economica stabila nu se cucereste cu tancul, cum a crezut Hitler, ci cu autoturisme Mercedes sau BMW si cu masini-unelte de care industriile centrului si estului european au nevoie. Pentru prima data in istoria continentului, nemtii au mai inteles ca expansiunea lor economica nu poate avea loc in conditiile unei confruntari cu Franta, ci cooperand cu aceasta. Produsul intelegerii franco-germane este Uniunea Europeana, admirata si imitata din Asia pana in America Latina, si invidiata fara temeiuri serioase de Statele Unite. Este adevarat, Uniunea Europeana nu isi bazeaza statutul si influenta pe un complex militaro-industrial care sa bage spaima in rusi, asa cum ar fi dorit ex-presedintele Constantinescu si altii. Influenta Uniunii la Moscova este, in pofida acestui fapt, mai mare decat a fost vreodata sau decat spera sa o detina diplomatia americana...
Toate aceste transformari geopolitice au lasat Bucurestiul pe tusa, acesta preferand sa numeasca la conducerea diplomatiei romanesti si in posturi de ambasador oameni fara viziune sau talent diplomatic. Asa cum remarcam inca din 2007, spre exemplu, la ambasada Romaniei din Washington, 90 la suta din personal erau ingineri de profesie, reciclati peste noapte in emisari diplomatici ai Romaniei. Si astazi, la conducerea diplomatiei romanesti avem un ministru cu studii teologice, poate in credinta ca numai Dumnezeu ne mai poate ajuta sa iesim din conul de umbra in care a fost aruncata Romania de catre clasa politica post-decembrista.
Aceasta fiind situatia, nu este de mirare ca presedintele Sarkozy il ocoleste sistematic pe al nostru , ori ca diplomatii Uniunii Europene nu mai gasesc audienta de altadata pe langa guvernul Romaniei, care totusi doreste sa adere la spatiul Schengen si sa fie considerat un partener respectabil al Uniunii.
Ca stat slab, Romania nu isi poate deci permite luxul adoptarii unei agende geopolitice gresite sau sa neglijeze calitatea si pregatirea diplomatilor nostri, asa cum a fost cazul in ultimii douazeci de ani. Daca viitorul nu este, in mare masura, decat extrapolarea unor tendinte ale trecutului, este nevoie sa punem in paranteze “realizarile” post-decembriste si sa revenim la ceea ce am facut odinioara mai bine ca altii. Pentru aceasta este insa nevoie de alte viziuni geopolitice si de alti formatori ai viitorilor diplomati romani, oameni care, ca si subsemnatul, isi doresc sa redea Romaniei profesionistii de care are nevoie pentru a-si redobandi respectul si audienta pe care le-a avut candva in capitalele Uniunii Europene.
Cele doua domenii mi-au starnit interesul inca de pe bancile facultatii. Ca absolvent al Facultatii de Istorie din Iasi – fondata, ca dealtfel si statul roman modern, de istoricul Mihail Kogalniceanu – mi-am dat seama de importanta exceptionala pe care o au intelegerea geopolitica a contextului international si rolul privilegiat al diplomatiei in asigurarea supravietuirii natiunii. Ca istoric, aceste probleme nu au incetat niciodata sa ma preocupe, indiferent de preocuparile legate de supravietuirea economica pe care le avem cu totii.
Romania a fost ab initio un stat slab (weak state), care nu s-a putut baza in relatiile sale cu alte state pe o economie puternica, sau o pe o armata numeroasa si bine echipata. Spre deosebire de Italia si Germania, care s-au unificat in aceeasi perioada cu Romania, romanii nu si-au fondat statul modern “prin sange si foc”, ci dand dovada de o iscusinta deosebita in arta diplomatiei. Intr-o lume de capete incoronate nutrind ambitii teritoriale diverse, romanii pasoptisti au reusit turul de forta de a convinge Parisul si Berlinul, si apoi celelalte mari puteri, ca aspiratiile lor de a trai intr-un stat unificat sunt demne de sprijinit din punct de vedere politic si militar de catre marile puteri.
Traditia mostenita de la fondatori a fost respectata si de Bratieni. Astfel, desi in 1914 la conducerea tarii aveam un Hohenzollern, iar alianta anglo-franco-rusa parea mai putin solida din punct de vedere militar decat masinaria de razboi germano-austriaca, Bratienii au stiut sa pozitioneze Romania de partea eventualilor invingatori, cu toate riscurile initiale enorme pentru securitatea tarii.
Ultimul mare reprezentant al traditiei diplomatice pasoptiste a fost, fireste, Nicolae Titulescu, care s-a impotrivit includerii Romaniei in planurile aberante ale lui Hitler, mentinand legaturile stranse ale diplomatiei romanesti cu Franta si Anglia, chiar si atunci cand cele doua tari au fost silite de slabiciunea lor interna sa faca mari concesii teritoriale Germaniei.
Cel dintai sef de stat roman care n-a inteles imperativele geopolitice si a abandonat aliantele traditionale ale diplomatiei romanesti a fost maresalul Antonescu. Impresionat de puterea militara deosebita a Germaniei naziste, acesta s-a lasat atras in orbita tarilor Axei, facand aceleasi greseli ca Hitler : a participat la atacul impotriva Uniunii Sovietice si a deportat evrei spre lagarele de concentrare naziste. In urma acestei aventuri, am pierdut Basarabia a doua oara intr-un deceniu.
O revenire partiala la gandirea geopolitica si diplomatica traditionala s=a produs in anii '60. Scindarea tot mai evidenta a blocului comunist intre URSS si aliatii sai din Pactul de la Varsovia,pe de o parte, si China, pe de alta parte, i-a determinat pe consilierii lui Ceausescu in frunte cu Corneliu Manescu sa opteze pentru tabara chineza. Reorientarea a fost plina de riscuri, avand in vedere ca URSS domina militar la vremea aceea continentul european pana la Berlin iar China era departe si nu putea fi considerata o putere militara . Astazi, cand URSS a disparut de pe harta si China inregistreaza succese economice extraordinare, invidiate global, justetea reorientarii politicii externe romanesti din anii '60 apare aproape geniala.
Lucrurile s-au schimbat insa drastic dupa 1989 si mai ales dupa aderarea Romaniei la NATO din 2003. Fascinatia cu puterea militara americana si influenta disproportionat de mare pe care au dobandit-o americanii in politica interna si externa a Romaniei au ajuns, din pacate, sa vicieze gandirea conducatorilor nostri politici. Neglijand traditii vitale ale trecutului nostru diplomatic, Romania s-a angajat plenar la remorca Statelor Unite. In divergenta de politici dintre Uniunea Europeana si SUA, care s-a accentuat dupa invazia Irakului, Romania s-a plasat cu arme si bagaje in tabara americana.
Este adevarat ca Uniunea Europeana nu este nici pe departe la fel de puternica din punct de vedere militar ca Statele Unite si nici nu isi doreste asa ceva. In cele din urma, germanii au inteles ca o sfera de influenta economica stabila nu se cucereste cu tancul, cum a crezut Hitler, ci cu autoturisme Mercedes sau BMW si cu masini-unelte de care industriile centrului si estului european au nevoie. Pentru prima data in istoria continentului, nemtii au mai inteles ca expansiunea lor economica nu poate avea loc in conditiile unei confruntari cu Franta, ci cooperand cu aceasta. Produsul intelegerii franco-germane este Uniunea Europeana, admirata si imitata din Asia pana in America Latina, si invidiata fara temeiuri serioase de Statele Unite. Este adevarat, Uniunea Europeana nu isi bazeaza statutul si influenta pe un complex militaro-industrial care sa bage spaima in rusi, asa cum ar fi dorit ex-presedintele Constantinescu si altii. Influenta Uniunii la Moscova este, in pofida acestui fapt, mai mare decat a fost vreodata sau decat spera sa o detina diplomatia americana...
Toate aceste transformari geopolitice au lasat Bucurestiul pe tusa, acesta preferand sa numeasca la conducerea diplomatiei romanesti si in posturi de ambasador oameni fara viziune sau talent diplomatic. Asa cum remarcam inca din 2007, spre exemplu, la ambasada Romaniei din Washington, 90 la suta din personal erau ingineri de profesie, reciclati peste noapte in emisari diplomatici ai Romaniei. Si astazi, la conducerea diplomatiei romanesti avem un ministru cu studii teologice, poate in credinta ca numai Dumnezeu ne mai poate ajuta sa iesim din conul de umbra in care a fost aruncata Romania de catre clasa politica post-decembrista.
Aceasta fiind situatia, nu este de mirare ca presedintele Sarkozy il ocoleste sistematic pe al nostru , ori ca diplomatii Uniunii Europene nu mai gasesc audienta de altadata pe langa guvernul Romaniei, care totusi doreste sa adere la spatiul Schengen si sa fie considerat un partener respectabil al Uniunii.
Ca stat slab, Romania nu isi poate deci permite luxul adoptarii unei agende geopolitice gresite sau sa neglijeze calitatea si pregatirea diplomatilor nostri, asa cum a fost cazul in ultimii douazeci de ani. Daca viitorul nu este, in mare masura, decat extrapolarea unor tendinte ale trecutului, este nevoie sa punem in paranteze “realizarile” post-decembriste si sa revenim la ceea ce am facut odinioara mai bine ca altii. Pentru aceasta este insa nevoie de alte viziuni geopolitice si de alti formatori ai viitorilor diplomati romani, oameni care, ca si subsemnatul, isi doresc sa redea Romaniei profesionistii de care are nevoie pentru a-si redobandi respectul si audienta pe care le-a avut candva in capitalele Uniunii Europene.
Subscribe to:
Posts (Atom)