DE CE NU MĂ EXPRIM PE TEMA RĂZBOIULUI DIN GAZA

Poate părea surprinzător pentru cititorii blogului meu de geopolitică faptul că am evitat – și voi continua să evit – să iau partea cuiva în conflictul care îi opune pe israelieni palestinienilor din Gaza

Motivele sunt însă destul de simple. Ca istoric româno-australian specializat la Toulouse în relații internaționale și geopolitică, interesele mele profesionale sunt concentrate exclusiv pe evenimentele din România și, prin extensie, cele din Eurasia. Acesta este așadar explicația  pentru care mi-am dedicat o parte importantă  a atenției mele profesionale războiului din Ucraina din ultimele 20 de luni, dar și înainte de această perioadă, mai ales începând cu evenimentele din piața Maidan din 2014. Din păcate, România mai are încă mai mult de jumătate de milion de etnici români care trăiesc sau mor pe câmpurile de luptă în Ucraina și, în plus, a fost inundata în ultimii 2 ani cu sute de mii de refugiați ucraineni .

Întrucât România a fost timp de mai bine de două decenii un satelit al Chinei în timpul regimului Ceaușescu, am acordat, de asemenea, o atenție deosebită extinderii influenței Chinei în Europa de Est, înainte și după 1989.

În același timp, Rusia a fost un actor important în evoluția principatelor române în Evul Mediu, precum și o mare putere regională , permanent implicată în evenimentele majore care au marcat istoria statului român modern de la unificarea Principatelor din 1859.

Interesul meu profesional pentru evenimentele majore care s-au petrecut în UE s-a adâncit din 2007, când România a fost admisă ca membru. La cunoștințele acumulate pe această temă se adaugă cunoștințele de specialitate despre istoria statelor europene din antichitate până în prezent sau despre istoria imperiului Otoman, obținute în timpul studenției mele din România anilor 1970.

Cunoștințele mele de specialitate despre evoluțiile din societățile arabe din nordul Africii datează din 2010, când am urmat un curs  de master la Sciences Po din Toulouse. Teza mea de cercetare a   tratat evoluția relațiilor UE cu țările din Maghreb. Teza nu a inclus însă cercetări sau studiul bibliografiei referitoare la statele din Mashreq și nici nu am avut la vremea aceea resursele financiare și de timp necesare pentru a obține informații istorice aprofundate  despre acesta zona geopolitică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au înlocuit puterile europene - britanicii și francezii - în Orientul Mijlociu, devenind singurul  furnizor de securitate al regiunii. În consecință,  am decis să acord doar un minimum de atenție evenimentelor de acolo. În  ce mă privește, am considerat întotdeauna o greșeală uriașă și o ilustrare a megalomaniei sale faptul că Ceauşescu a cultivat lideri politici din Orientul Mijlociu, precum Yasset Arafat de exemplu, sau că a încercat - deși fără succes - să joace rolul de mediator al păcii între israelieni și palestinieni, un rol total nepotrivit pentru liderul unui stat de mărimea, pozitia geografică și importanța diplomatică a României.

O analiză comparativă a modului în care marile puteri i-au guvernat pe arabii din Orientul Mijlociu în ultimele câteva sute de ani dezvăluie însă faptul că otomanii au fost vreme de 400 de ani de departe cei mai pricepuți în menținerea păcii între arabi decât Occidentul în ultima sută de ani. Desigur, faptul că au avut aceeași religie ca și arabii din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord i-a ajutat pe turcii otomani să păstreze pacea în acele regiuni până în 1918, când Sultanatul a implodat. Din păcate, abilitățile diverșilor administratori occidentali, inclusiv cele ale americanilor, nu au fost la nivelul necesar pentru asigurarea păcii în zonă.

Cu toate acestea, acest comentariu de mai sus nu trebuie înțeles ca o susținere a ultimului discurs al președintelui Erdogan la Istanbul în favoarea palestinienilor din Gaza. Deși în primul său deceniu la putere a avut un mare succes, Erdogan și-a torpilat încet, dar sigur, principalele realizări în timpul celui de-al doilea deceniu la conducerea Turciei. Încercarea de a-și atribui o parte din gloria predecesorilor săi otomani, sau a lui Kemal Ataturk, nu va fi de folos în eforturile de stabilizare a Orientului Mijlociu sau cele de a pune capăt conflictului din Gaza.

O SOLUȚIE RAȚIONALĂ ÎN NAGORNO KARABAH

Decizia liderilor armeni din enclava Nagorno Karabah ( Azerbaidjan)de a evacua provincia și de a strămuta toată populația de acolo în interiorul statului armean este salutară. Aceasta pune capăt câtorva decenii de confruntări militare dintre majoritatea musulmană azeră și minoritatea creștinilor armeni.

Pe data de 4 august 2023 am comentat pe marginea unui articol despre armenii din provincia azeră semnat de Srdja Trifkovic în Chronicles Magazine , susținând că "

" Acum, revenind la situația gravă a armenilor din Nagorno-Karabah, trebuie să spun că nu cred că există soluții diplomatice sau militare la această problemă geopolitică. De asemenea, cred că absorbția celor 150.000 de armeni care trăiesc acolo în statul armean propriu-zis este o soluție mult mai logică și practică. La urma urmei, aceasta este ceea ce statul Israel a făcut de zeci de ani: absorbția evreilor din țările în care viața și religia lor obișnuită sunt amenințate."

Mă bucură să constat acum faptul că autoritățile armene au ajuns la aceiași concluzie și că au reacționat in consecință :

MEXICANIZAREA ROMÂNEASCĂ ÎN VARIANTA AMERICANĂ

Politologul romano-american Vladimir Tismaneanu a dat în 2014 o definiție clară a mexicanizarii vieții politice din România :

" Cat se poate de clar, voi spune ca prin mexicanizare inteleg constituirea unui sistem politic intemeiat pe relatii clientelare, pe coruptie generalizata, pe spolierea avutiei publice, pe atrofierea pana la extinctie a justitiei independente, pe negarea a ceea ce se numeste responsabilizarea celor ajunsi in functii publice, pe hegemonia unui partid-mamut capabil sa controleze prin varii metode mass media si sa neutralizeze vocile autonome ".

Dacă pericolul apariției unui partid de stânga hegemonic, care să submineze și să își subordoneze majoritatea instituțiilor statului, să tolereze corupția aleșilor, a dispărut în România, în SUA fenomenul a luat o mare amploare. Justiție atrofiată, presa subordonată, corporații care adoptă ideologia woke, corupția oficialilor statului sunt dovezi concludente, care atestă realitatea unei mexicanizari masive.

Spre deosebire de mexicanizarea românească - unde cel puțin șeful statului, Ion Iliescu, nu a participat în corupția masivă care a cangrenat partidul prezidențial - în SUA americanii au parte de o administrație al cărei sef este el însuși investigat de către o comisie a congresului american pentru fapte de corupție.

CE ÎNȚELEGEAU AMERICANII PRIN " MEXICANIZARE" IN SECOLUL XIX

Înțelesul sintagmei " mexicanizare" în SUA secolului XIX este mult diferit de modul în care eu sau politologul Vladimir Tismaneanu am definit fenomenul mexicanizarii României zilelor noastre.

Astfel, intelectualii americani ai secolului XIX credeau că mexicanizarea era fenomenul politic care punea în pericol stabilitatea democrației americane, greu încercată de războiul civil din 1862-1865 :

" Termenii prescurtati „Mexicanizare” și „Mexicanizat”, născuți în timpul războaielor suprapuse din anii 1860, s-au răspândit rapid după disputatele alegeri din 1876, apărând în multe sute de articole din ziare, în corespondența privată și pe podeaua Congresului. În curând, viitorul președinte Rutherford B. Hayes a dezavuat în mod public posibilitatea mexicanizării ; o caricatură din Harper's Weekly a batjocorit „Sperietoarea Mexicanismului”, iar ziarul Națiunea a făcut o observație solemnă: „auzim în fiecare zi expresii puternice ale unei dorințe, și, de asemenea, a unei hotărâri , că acest guvern nu va fi „mexicanizat”.”

Jurististul John Codman Hurd, în manualul său politic din 1881, a definit o „mexicanizare a instituțiilor” în care „toate disputele partidelor dobândesc un caracter de război civil” (G. Downs, The Mexicanization of American Politics: The United States' Transnational Path from Civil War to Stabilization,1 April 2012, The American Historical Review )

ROMÂNIA IN G77 ( 1976 - 2004 )

Pentru 28 de ani, România a fost membră, alături de Yugoslavia, a Grupului 77, fondat de 77 de state în curs de dezvoltare în 1964.

Fiind singurele state din Europa continentală afiliate grupului, " România a fost clasificată drept țară latino-americană în scopul G77, după ce a aderat în 1976. G77 a fost împărțit în regiuni geografice și, deoarece nu exista din punct de vedere tehnic o zonă europeană, România a fost plasată sub umbrela Americii Latine.România a părăsit G77 în urma aderării sale la Uniunea Europeană."

Faptul a avut o importanță capitală după revoluția de la 1989 din România. Așa cum am explicat experților de la EuroForum din Londra intr-un fax din luna iunie 1996, modelul politic ales de PDSR-ul lui Iliescu a fost cel al Partidului Instituțional Revoluționar ( PRI ) din Mexic :

"PRI, partidul „oficial” al Mexicului, a fost organizația politică preeminentă a țării din 1929 până la începutul anilor 1990. În ceea ce privește puterea, a fost pe locul doi după președinte, care servește și ca șef efectiv al partidului. Până la începutul anilor 1980, poziția PRI în sistemul politic mexican a fost hegemonică, partidele de opoziție reprezentând o amenințare mică sau deloc pentru baza sa de putere sau aproape de monopolul funcțiilor publice. Această situație s-a schimbat la mijlocul anilor 1980, când partidele de opoziție de stânga și dreapta au început să provoace serios candidații PRI pentru funcții la nivel local, de stat și național."

Acum poate înțelegeți mai bine de ce Silviu Brucan făcea lobby la televiziune aproape seară de seară pentru rămânerea PDSR la putere în România pentru cel puțin 20 de ani ! Din fericire ,faxul meu, care alerta responsabilii vestici asupra pericolului mexicanizarii vieții politice din România, a ajuns la cine trebuie. In toamna anului 1996, PDSR a pierdut alegerile parlamentare și prezidențiale .

Bineînțeles însă că liderii vestici ai vremii nu au hotărît să sprijine Convenția Democratică la alegerile din toamna anului 1996 numai pe baza faxului meu. Nu, în prealabil am avut o discuție pe tema campaniei electorale a PDSR cu Sir Michael Alexander în marginea conferinței EuroForum care a avut loc la București în iunie 1996.

Sir Michael a fost un diplomat britanic de carieră ,ambasador NATO și secretar personal al primului ministru britanic, Margaret Thatcher. Acesta venise la București că emisar al unei bănci rusești, fiind pregătit inițial să sponsorizeze campania PDSR la alegerile din toamna 1996 cu o însemnată sumă de bani. Restul este ,cum se spune, istorie...

Pericolul mexicanizarii vieții politice românești în cazul în care un politician PDSR sau mai târziu PSD, succesorul PDSR, ar câștiga alegerile prezidențiale în 2004 sau 2009 a devenit justificarea principală a susținătorilor candidaturilor președintelui Băsescu, că Liiceanu sau Tismaneanu. Teza mexicanizarii, preluată de la mine de Liiceanu fără atribuire ( Tismaneanu a avut decența să mă menționeze " printre alții" în articolul său,vezi link ), a fost prezentată de cei doi că pe un colac de salvare al sistemului democratic post-decembrist, cu ei pe postul de salvamari.