DE CE NU MĂ EXPRIM PE TEMA RĂZBOIULUI DIN GAZA

Poate părea surprinzător pentru cititorii blogului meu de geopolitică faptul că am evitat – și voi continua să evit – să iau partea cuiva în conflictul care îi opune pe israelieni palestinienilor din Gaza

Motivele sunt însă destul de simple. Ca istoric româno-australian specializat la Toulouse în relații internaționale și geopolitică, interesele mele profesionale sunt concentrate exclusiv pe evenimentele din România și, prin extensie, cele din Eurasia. Acesta este așadar explicația  pentru care mi-am dedicat o parte importantă  a atenției mele profesionale războiului din Ucraina din ultimele 20 de luni, dar și înainte de această perioadă, mai ales începând cu evenimentele din piața Maidan din 2014. Din păcate, România mai are încă mai mult de jumătate de milion de etnici români care trăiesc sau mor pe câmpurile de luptă în Ucraina și, în plus, a fost inundata în ultimii 2 ani cu sute de mii de refugiați ucraineni .

Întrucât România a fost timp de mai bine de două decenii un satelit al Chinei în timpul regimului Ceaușescu, am acordat, de asemenea, o atenție deosebită extinderii influenței Chinei în Europa de Est, înainte și după 1989.

În același timp, Rusia a fost un actor important în evoluția principatelor române în Evul Mediu, precum și o mare putere regională , permanent implicată în evenimentele majore care au marcat istoria statului român modern de la unificarea Principatelor din 1859.

Interesul meu profesional pentru evenimentele majore care s-au petrecut în UE s-a adâncit din 2007, când România a fost admisă ca membru. La cunoștințele acumulate pe această temă se adaugă cunoștințele de specialitate despre istoria statelor europene din antichitate până în prezent sau despre istoria imperiului Otoman, obținute în timpul studenției mele din România anilor 1970.

Cunoștințele mele de specialitate despre evoluțiile din societățile arabe din nordul Africii datează din 2010, când am urmat un curs  de master la Sciences Po din Toulouse. Teza mea de cercetare a   tratat evoluția relațiilor UE cu țările din Maghreb. Teza nu a inclus însă cercetări sau studiul bibliografiei referitoare la statele din Mashreq și nici nu am avut la vremea aceea resursele financiare și de timp necesare pentru a obține informații istorice aprofundate  despre acesta zona geopolitică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au înlocuit puterile europene - britanicii și francezii - în Orientul Mijlociu, devenind singurul  furnizor de securitate al regiunii. În consecință,  am decis să acord doar un minimum de atenție evenimentelor de acolo. În  ce mă privește, am considerat întotdeauna o greșeală uriașă și o ilustrare a megalomaniei sale faptul că Ceauşescu a cultivat lideri politici din Orientul Mijlociu, precum Yasset Arafat de exemplu, sau că a încercat - deși fără succes - să joace rolul de mediator al păcii între israelieni și palestinieni, un rol total nepotrivit pentru liderul unui stat de mărimea, pozitia geografică și importanța diplomatică a României.

O analiză comparativă a modului în care marile puteri i-au guvernat pe arabii din Orientul Mijlociu în ultimele câteva sute de ani dezvăluie însă faptul că otomanii au fost vreme de 400 de ani de departe cei mai pricepuți în menținerea păcii între arabi decât Occidentul în ultima sută de ani. Desigur, faptul că au avut aceeași religie ca și arabii din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord i-a ajutat pe turcii otomani să păstreze pacea în acele regiuni până în 1918, când Sultanatul a implodat. Din păcate, abilitățile diverșilor administratori occidentali, inclusiv cele ale americanilor, nu au fost la nivelul necesar pentru asigurarea păcii în zonă.

Cu toate acestea, acest comentariu de mai sus nu trebuie înțeles ca o susținere a ultimului discurs al președintelui Erdogan la Istanbul în favoarea palestinienilor din Gaza. Deși în primul său deceniu la putere a avut un mare succes, Erdogan și-a torpilat încet, dar sigur, principalele realizări în timpul celui de-al doilea deceniu la conducerea Turciei. Încercarea de a-și atribui o parte din gloria predecesorilor săi otomani, sau a lui Kemal Ataturk, nu va fi de folos în eforturile de stabilizare a Orientului Mijlociu sau cele de a pune capăt conflictului din Gaza.

ALEGERILE PREZIDENȚIALE 2024 DIN ROMÂNIA

Așa cum par să stea lucrurile, încrederea românilor în candidaturile pentru postul de președinte al României din partea PSD or PNL a scăzut considerabil din 2019 până în prezent. ( PNL ar avea șanse la prezidențiale, dar asta numai dacă Ilie Bolojan va fi desemnat candidatul partidului, în locul lui Ciucă sau mai știu eu al cărui alt candidat fără o experiență politică și /sau managerială de succes ).

Există și opțiunea candidaturilor independente, numele lui Geoană fiind intens vehiculat de cei care vor să mențină satelitul România pe orbita NATO/UE. Mai puțin discutată, dar cred eu mult mai benefică pentru țară, ar fi candidatura că independent a lui Nicușor Dan, actualul primar al capitalei. Acesta are și experiență politică,ca parlamentar, și managerială, reușita lui la scrutinul prezidențial fiind de preferat:

Dacă se va ajunge la o asemenea situație, așadar, românii vor putea să aleagă între mai multe tancuri și avioane de vânătoare sau mai multe mijloace de transport în comun moderne și orașe bine administrate.

O SOLUȚIE RAȚIONALĂ ÎN NAGORNO KARABAH

Decizia liderilor armeni din enclava Nagorno Karabah ( Azerbaidjan)de a evacua provincia și de a strămuta toată populația de acolo în interiorul statului armean este salutară. Aceasta pune capăt câtorva decenii de confruntări militare dintre majoritatea musulmană azeră și minoritatea creștinilor armeni.

Pe data de 4 august 2023 am comentat pe marginea unui articol despre armenii din provincia azeră semnat de Srdja Trifkovic în Chronicles Magazine , susținând că "

" Acum, revenind la situația gravă a armenilor din Nagorno-Karabah, trebuie să spun că nu cred că există soluții diplomatice sau militare la această problemă geopolitică. De asemenea, cred că absorbția celor 150.000 de armeni care trăiesc acolo în statul armean propriu-zis este o soluție mult mai logică și practică. La urma urmei, aceasta este ceea ce statul Israel a făcut de zeci de ani: absorbția evreilor din țările în care viața și religia lor obișnuită sunt amenințate."

Mă bucură să constat acum faptul că autoritățile armene au ajuns la aceiași concluzie și că au reacționat in consecință :

MEXICANIZAREA ROMÂNEASCĂ ÎN VARIANTA AMERICANĂ

Politologul romano-american Vladimir Tismaneanu a dat în 2014 o definiție clară a mexicanizarii vieții politice din România :

" Cat se poate de clar, voi spune ca prin mexicanizare inteleg constituirea unui sistem politic intemeiat pe relatii clientelare, pe coruptie generalizata, pe spolierea avutiei publice, pe atrofierea pana la extinctie a justitiei independente, pe negarea a ceea ce se numeste responsabilizarea celor ajunsi in functii publice, pe hegemonia unui partid-mamut capabil sa controleze prin varii metode mass media si sa neutralizeze vocile autonome ".

Dacă pericolul apariției unui partid de stânga hegemonic, care să submineze și să își subordoneze majoritatea instituțiilor statului, să tolereze corupția aleșilor, a dispărut în România, în SUA fenomenul a luat o mare amploare. Justiție atrofiată, presa subordonată, corporații care adoptă ideologia woke, corupția oficialilor statului sunt dovezi concludente, care atestă realitatea unei mexicanizari masive.

Spre deosebire de mexicanizarea românească - unde cel puțin șeful statului, Ion Iliescu, nu a participat în corupția masivă care a cangrenat partidul prezidențial - în SUA americanii au parte de o administrație al cărei sef este el însuși investigat de către o comisie a congresului american pentru fapte de corupție.

CE ÎNȚELEGEAU AMERICANII PRIN " MEXICANIZARE" IN SECOLUL XIX

Înțelesul sintagmei " mexicanizare" în SUA secolului XIX este mult diferit de modul în care eu sau politologul Vladimir Tismaneanu am definit fenomenul mexicanizarii României zilelor noastre.

Astfel, intelectualii americani ai secolului XIX credeau că mexicanizarea era fenomenul politic care punea în pericol stabilitatea democrației americane, greu încercată de războiul civil din 1862-1865 :

" Termenii prescurtati „Mexicanizare” și „Mexicanizat”, născuți în timpul războaielor suprapuse din anii 1860, s-au răspândit rapid după disputatele alegeri din 1876, apărând în multe sute de articole din ziare, în corespondența privată și pe podeaua Congresului. În curând, viitorul președinte Rutherford B. Hayes a dezavuat în mod public posibilitatea mexicanizării ; o caricatură din Harper's Weekly a batjocorit „Sperietoarea Mexicanismului”, iar ziarul Națiunea a făcut o observație solemnă: „auzim în fiecare zi expresii puternice ale unei dorințe, și, de asemenea, a unei hotărâri , că acest guvern nu va fi „mexicanizat”.”

Jurististul John Codman Hurd, în manualul său politic din 1881, a definit o „mexicanizare a instituțiilor” în care „toate disputele partidelor dobândesc un caracter de război civil” (G. Downs, The Mexicanization of American Politics: The United States' Transnational Path from Civil War to Stabilization,1 April 2012, The American Historical Review )